SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 22, 17.03.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Mc 1,14-7,23) (II)
Isus Cristos şi noul mod de a învăţa (cf. Mc 2,1-28)

Capitolul al II-lea al Evangheliei sfântului Marcu este compus din mai multe intervenţii ale lui Isus Cristos în favoarea poporului: plecând de la vindecarea unui om paralizat, până la explicarea preceptelor religioase. Acest capitol este structurat în felul următor: vindecarea unui om paralizat (cf. Mc 2,1-12), chemarea lui Levi (cf. Mc 2,13-17), noua învăţătură a lui Isus Cristos despre post (cf. Mc 2,18-22) şi respectarea sâmbetei (cf. Mc 2,23-28).

Reîntors în Cafarnaum, Isus Cristos continuă evanghelizarea pronunţând cuvinte mântuitoare la adresa poporului care-l înconjura şi care creştea din zi în zi: şi totuşi, el nu numai că învaţă, ci face în continuare noi minuni şi vindecări (cf. Mc 2,1-12). Pericopa scripturistică prin care îşi începe evanghelistul capitolul al II-lea relatează o vindecare, care va coincide cu descoperirea intenţiei, din partea cărturarilor, de a nu recunoaşte în intervenţia lui Isus Cristos mâna lui Dumnezeu. În cadrul expunerii marciene, această nouă demonstraţie de autoritate, de putere (exousia) a lui Isus Cristos devine o dovadă eficace a faptului că Împărăţia lui Dumnezeu începe să se facă simţită. Ea se afirmă chiar dacă împotriva învăţăturii lui Isus Cristos se ridică ambiţia oamenilor care nu vor şi nu pot să creadă că Dumnezeu se foloseşte de lucruri simple, comune pentru a aduce la cunoştinţa lor planul său de mântuire şi pentru a ierta pe toţi de păcate. De asemenea, pericopa scripturistică ne face o descoperire uimitoare: Isus Cristos este Fiul Omului, adică este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu! Revelaţiei pronunţate de Isus Cristos, referitor la Fiul Omului, din al doilea capitol, la care se răspunde cu o refuzare, îi vor urma vestirea morţii Fiului Omului din capitolele VIII-X şi, la sfârşit, anunţarea paruziei sale în capitolul 13,26. Revelaţia absolută care îl prezintă pe Isus Cristos drept Fiul Omului poate veni de oriunde şi este constatat că această revelaţie ne conduce la viziunea pătimirii, morţii şi învierii sale.

Plecând de la versetul al XIII-lea al acestui al doilea capitol al Evangheliei sfântului Marcu, unde se vorbeşte despre faptul că Isus Cristos mergea pe ţărmul mării şi învăţa mulţimea, se ajunge la două episoade bine distincte, dar pline de tâlc: chemarea vameşului Levi şi banchetul la care participă Isus Cristos împreună cu discipolii săi în casa lui Levi la care au fost invitaţi mulţi vameşi şi păcătoşi (cf. Mc 2,13-17). Chemarea lui Levi este, de fapt, suportul viitoarei confruntări dintre mentalitatea fariseilor şi cărturarilor legalişti şi încrezători în puterile lor şi atitudinea milostivă a lui Isus Cristos. Pentru evanghelistul Marcu aceste episoade constituie o optimă prezentare a puterii lui Isus Cristos de a ierta păcatele şi explică întregii comunităţi faptul că aşa cum Isus Cristos a iertat păcatele acelora care stăteau cu el, tot aşa toţi aceia care au păcătuit vor intra în comuniunea vieţii depline dacă doresc să se apropie de el, stând la masa euharistică. În dialectica pe care evanghelistul o construieşte, se poate observa cum creşte atât numărul celor care sunt cu el, adică al discipolilor, cât şi numărul opozanţilor, adică al fariseilor şi al cărturarilor.

Următoarea pericopă, care nu ne dă indicaţii nici asupra locului, nici asupra timpului în care se desfăşoară, se axează pe o întrebare cheie a unor grupuri reprezentative ale religiei iudaice, formate din discipolii lui Ioan Botezătorul şi ai fariseilor: de ce discipolii lui Isus Cristos nu respectă obiceiurile postului? (cf. Mc 2,18-22). Răspunsul lui Isus Cristos este constituit dintr-o imagine, al cărei sens este foarte clar, întrucât prezenţa mirelui ar face absurd un post din partea discipolilor săi. În ceea ce priveşte redactarea marciană a acestei pericope este bine de observat faptul că el doreşte să scoată în evidenţă o problemă fundamentală, adică aceea a timpului trecut, a ceea ce este vechi şi a timpului nou, adică a ceea ce este nou. Evanghelistul conferă acestei pericope o putere aparte deoarece face să se întrevadă conflictul existent între nou şi vechi, opoziţia ce ia naştere între vechea doctrină a legalismului iudaic şi noua lege a libertăţii, a milostivirii şi a iubirii proclamată de Isus Cristos.

În continuarea expunerii sale, evanghelistul Marcu începe textul cu o clasică descriere a situaţiei care va caracteriza ulterior disputa sa cu fariseii şi cărturarii (cf. Mc 2,23-28). Pericopa scripturistică este importantă deoarece introduce pe ascultător în disputa, tot mai accentuată, asupra autorităţii pe care Isus Cristos o are asupra legii lui Moise şi asupra tradiţiilor iudaice. De multe ori legea sâmbetei, legea odihnei era doar un pretext de a inhiba conştiinţele oamenilor cu legi străine de voinţa lui Dumnezeu. Autoritatea de care se bucură Isus Cristos, Fiul Omului, este egală cu cea a lui Dumnezeu şi de aceea, comunitate creştină de la început se putea bucura de toată libertatea fiilor lui Dumnezeu în tot ceea ce ei făceau. Pentru comunitatea primară, Isus Cristos ia locul lui Iahve, pe care de fapt îl prezintă venit în mijlocul lor şi prin acest mod el dă noi directive şi noi orientări discipolilor săi, însă fără a ştirbi din valoarea intrinsecă a legii dată de Dumnezeu lui Moise. Isus Cristos doreşte doar să-i avertizeze pe aceia care nu vedeau decât lege şi nu spiritul legii şi al milostivirii lui Dumnezeu: "Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă; pentru că Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei" (Mc 2,27-28).

Raportate la ambientul familial, pericopele scripturistice ale celui de al doilea capitol al Evangheliei sfântului Marcu au ceva din nostalgia inocenţei pierdute, adică ne readuc în minte şi în suflet momentul în care Dumnezeu ne-a luat de mână şi ne-a alinat încăperea interioară cu iertarea păcatelor. De fapt, întreaga acţiune se petrece sub pecetea iertării şi a înţelegerii din partea lui Isus Cristos a firii înclinate spre rău a omului, indică modul în care omul se poate reorienta către Dumnezeu, fiindu-i necesare doar bunăvoinţa şi o mână întinsă.

Viaţa de familie trebuie să oglindească acelaşi raport pe care Isus Cristos l-a avut cu oamenii, adică întotdeauna să respingem păcatul, dar nu şi pe cel care l-a comis. Nu ne este îngăduit ca din cauza păcatului să-l privim pe cel din familia noastră ca pe un călcător de lege, de tradiţii şi de precepte, care de cele mai multe ori sunt doar omeneşti şi nu au de a face cu legea lui Dumnezeu. Să construim familia pe baza iubirii, înţelegerii, iertării şi completării reciproce şi în acest ambient vom găsi momente de bucurie şi pace a sufletului nostru alături de cei dragi şi de Dumnezeu.

Documentul Familiaris consortium ne prezintă, la numărul 6, următoarele:

"Situaţia în care se află azi familia prezintă aspecte pozitive şi negative: pentru unii familia este sensul mântuirii pe care Cristos o desăvârşeşte în lume, iar pentru alţii familia este sensul refuzului pe care omul îl opune dragostei lui Dumnezeu.

Pe de o parte, într-adevăr, se constată cea mai vie conştiinţă a libertăţii personale, o mai mare atenţie la calitatea relaţiilor interpersonale în viaţa matrimonială, la promovarea demnităţii femeii, la procreare responsabilă şi la educarea copiilor. La fel, găsim conştiinţa necesităţii că trebuie să se dezvolte relaţii între familii pentru ajutor spiritual şi material reciproc, pentru redescoperirea misiunii ecleziale proprie familiei şi pentru construirea unei societăţi mai drepte. Pe de altă parte, nu lipsesc semne de degradare îngrijorătoare a unor valori fundamentale: o concepţie teoretică şi practică greşită despre independenţa soţilor, unul faţă de altul; grave ambiguităţi faţă de raporturile de autoritate între părinţi şi copii; greutăţi concrete pe care familia le întâmpină în transmiterea valorilor; numărul crescând al divorţurilor, plaga avorturilor şi recurgerea mereu tot mai crescândă la sterilizare şi instaurarea unei adevărate mentalităţi anticoncepţionale.

La baza acestor fenomene negative stă adesea o idee coruptă a sensului şi experienţei libertăţii, concepută nu ca o capacitate de realizare a adevărului planului lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie, ci ca o forţă de afirmare autonomă, nu rareori împotriva altora, pentru propria bunăstare egoistă.

Merită atenţia noastră şi faptul că în ţările din aşa-zisa lume a treia, familiilor le lipsesc fie mijloacele fundamentale de viaţă, cum sunt hrana, munca, locuinţa, medicamentele sau chiar libertăţile cele mai elementare. În ţările mai bogate, în schimb, bunăstarea excesivă şi mentalitatea consumistică, paradoxal unită cu o oarecare îngrijorare şi nesiguranţă pentru viitor, toate acestea le iau soţilor generozitatea şi curajul de a dărui noi vieţi omeneşti. În felul acesta viaţa este concepută nu ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se apere. Situaţia istorică în care trăieşte familia se prezintă, deci, ca un amestec de lumini şi umbre.

În felul acesta, istoria nu este un simplu progres necesar către mai bine, ci un efect al libertăţii; mai mult, o luptă între libertăţi care se lovesc între ele, adică după expresia sfântului Augustin, un conflict între două iubiri: iubirea de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine şi iubirea de sine însuşi împinsă până la dispreţul lui Dumnezeu.

Urmează că numai educarea pentru iubirea bazată pe credinţă poate să ajute la dobândirea capacităţii de interpretare a «semnelor timpurilor», care sunt expresia istorică a acestei duble iubiri" (FC 6).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.