SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 21, 10.03.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Galileea (cf. Mc 1,14-7,23) (I)
Începutul predicării şi activităţii lui Isus Cristos (cf. Mc 1,14-45)

Evanghelia sfântului Marcu vorbeşte detaliat despre activitatea publică a lui Isus Cristos: de fapt, sunt mai bine de 12 capitole (din 16) alocate activităţii sale. Din această perspectivă, vom încerca să analizăm fiecare capitol în parte tocmai pentru a reuşi să înţelegem în profunzime ceea ce evanghelistul doreşte să ne spună.

De la versetul al XIV-lea al primului capitol, suntem introduşi în ambientul predicării şi al activităţii lui Isus Cristos, activitate care nu se limitează numai la a predica, dar şi la a vindeca. În acest prim capitol, găsim următoarea structurare a pericopelor scripturistice: începutul predicării lui Isus Cristos (cf. Mc 1,14-15), chemarea primilor discipoli (cf. Mc 1,16-20), prezenţa lui Isus Cristos în sinagoga din Cafarnaum (cf. Mc 1,21-28), vindecarea soacrei lui Simon Petru şi alte vindecări miraculoase (cf. Mc 1,29-39) şi vindecarea unui lepros (cf. Mc 1,40-45).

Premiza începerii predicării lui Isus Cristos (cf. Mc 1,14-15) a fost arestarea lui Ioan Botezătorul (cf. Mc 1,14): evanghelistul parcă doreşte să le spună cititorilor săi că în momentul în care mesagerii săi, profeţii săi lipsesc sau sunt persecutaţi, începe el să vorbească, să predice cuvintele adevărului şi ale mântuirii. De altfel, paralelismul între predica lui Ioan Botezătorul şi începutul activităţii sale de propovăduitor al misterului lui Dumnezeu este evident; aşa cum Ioan crea un sentiment de reîntoarcere la momentele primordiale ale omului, la prima întâlnire dintre om şi Dumnezeu în grădina Edenului, la fel Isus Cristos anunţă mesajul lui Dumnezeu, de fapt mesajul său: "s-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). Cu toată această asemănare, Isus Cristos este mai mult decât purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu şi al Împărăţiei sale, el este chiar Dumnezeu, iar evanghelistul a dorit să dovedească această implicare cristologică care stă la baza raportului dintre Isus Cristos şi Împărăţia lui Dumnezeu. Isus Cristos invită pe ascultătorii săi la o convertire în vederea intrării în Împărăţia lui Dumnezeu, iar această convertire trebuie să fie directă şi imediată.

Ca un răspuns la invitaţia lui Isus Cristos este atitudinea primilor discipoli chemaţi de el (cf. Mc 1,16-20). Concepţia evanghelistului Marcu privind misiunea pe care o are Isus Cristos, adică aceea de a vesti Împărăţia lui Dumnezeu, trece pe locul doi, deoarece ceea ce el doreşte să prezinte în versetele 14-20 nu este o istorie concretă, ci mai degrabă are o semnificaţie de exortaţie, de îndemn şi de atitudinea pe care ascultătorii săi trebuie să o aibă: ei nu trebuie să fie simpli ascultători ai învăţăturilor sale, ci, aşa cum au făcut primii discipoli, şi ei trebuie să-l imite în ascultare şi activitate. Din atitudinea lui Simon Petru şi a celorlalţi, evanghelistul explică în ce mod se poate realiza convertirea şi credinţa, adică prin urmarea necondiţionată a lui Isus Cristos.

Continuând firul povestirii, evanghelistul Marcu şi-l prezintă pe Isus Cristos împreună cu noii săi însoţitori ajunşi în oraşul Cafarnaum şi după cum îi era obiceiul a intrat în zi de sâmbătă în sinagogă (cf. Mc 1,21-28). Scena învăţăturii lui Isus Cristos nu rămâne fără ecou printre ascultători deoarece ei erau uimiţi de această nouă doctrină, de acest nou mod de a învăţa şi a prezenta Împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, evanghelistul face această introducere pentru a trece mai apoi la subiectul propriu-zis al prezenţei sale în sinagogă: vindecarea unui posedat (cf. Mc 1,23-27). În ceea ce priveşte misiunea pe care o are de împlinit Isus Cristos, tradiţia marciană nu ne oferă detalii referitoare la viaţa sa, ci prezintă mai degrabă activitatea sa exorcistă. Acest fapt este de înţeles, deoarece evanghelistul dorea să transmită comunităţii din care făcea parte că Isus Cristos prin activitatea şi învăţătura sa oferă o nouă prospectivă şi o nouă doctrină asupra Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin acest exorcism se revelează demnitatea lui Isus Cristos, care nu trebuie atât proclamată, cât urmată: acest lucru nu l-au înţeles cărturarii care imediat s-au constituit în opozanţii învăţăturii sale.

Pornind de la această vindecare a posedatului din sinagoga din Cafarnaum, cu faima autorităţii sale, autorul expune o altă serie de vindecări începând cu cea a soacrei lui Simon Petru (cf. Mc 1,29-39). Evanghelistul Marcu face referinţă la acest episod în situaţia actuală deoarece din ea poate scoate posibilitatea de a extinde lucrarea de taumaturg al lui Isus Cristos la un public din ce în ce mai larg şi se poate vedea foarte bine progresivitatea povestirii plecând de la chemarea primilor patru discipoli, la vindecare posedatului în sinagoga din Cafarnaum până la vindecarea soacrei lui Petru tocmai în casa lui. Prin vindecarea pe care Isus Cristos o face în ambientul domestic, familiar, al lui Simon, evanghelistul doreşte să indice locul în care autoritatea şi puterea lui Mesia se dovedesc a fi de o manieră decisă şi multiplă.

Cristologia introdusă de tradiţie este aceea prin care îl putem vedea pe Isus Cristos ca fiind un taumaturg cu puteri deosebite de a alunga bolile: acest lucru se poate observa foarte bine în următoarea pericopă scripturistică marciană (cf. Mc 1, 32-39). Prin aceste miracole şi vindecări, evanghelistul Marcu a dorit să demonstreze întregului oraş, pe baza exemplelor concrete, că activitatea lui Isus Cristos se adresează oamenilor şi că Împărăţia lui Dumnezeu se dovedeşte puternică şi doritoare să ajute, să mântuiască pe bolnavi şi pe îndemoniaţi. Mântuirea adevărată se concretizează şi prin faptul că ea atinge sfera fizică şi interpelează întreaga creaţie. În versetele 35-39, se poate întrevedea cum activitatea lui Isus Cristos îmbrăţişează întreaga Galilee şi că activitatea sa este aceeaşi pentru toţi.

Un episod aparte este acela al vindecării unui lepros, care devine mai apoi un vestitor al Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Mc 1,40-45). Apelând la această pericopă scripturistică, evanghelistul doreşte să puncteze mai multe obiective. Deoarece extraordinara vindecare a acestui lepros este făcută în prima parte a activităţii sale în Galileea, ea însemnă un prim moment în pelerinajul public al lui Isus Cristos: nu doar faima lui se extinde, ci acum este mărturisit de o persoană care a fost vindecată de lepră. Mesagerii şi vestitorii Împărăţiei lui Dumnezeu devin toţi aceia care au fost vindecaţi, sau toţi aceia care doresc să propovăduiască "anul de milostivire" al lui Dumnezeu.

Din expunerea prezentată mai sus, un fapt iese cu precădere în evidenţă: Isus Cristos este alături de familie şi o ajută în suferinţele fizice şi sufleteşti. Planul lui Dumnezeu este făcut cunoscut prin faptul că Isus Cristos colindă regiuni, oraşe, sate, cătune în căutarea celor care au nevoie de o vindecare, de o întărire, de un sfat şi de un îndemn: el se concentrează asupra familiei deoarece ea reprezintă nucleul principal al întregii comunităţi de credincioşi, de ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie remarcat faptul că prezenţa sa în cadrul familial a avut un rezultat imediat: vindecarea. Familia creştină are nevoie de o însănătoşire profundă atât în conceptul însuşi, cât şi în mentalitatea celor care o formează, deoarece noile orientări ale lumii contemporane o zdruncină şi o descumpănesc. Atâtea forme de hedonism, de servilism, de neîncredere şi ruptură se pot găsi în modelele oferite de societatea care şi-a pierdut orientarea spirituală, iar din această cauză, orice este posibil pentru oricine. Dar familia ştie foarte bine că nu în aceste ideologii greşite şi falimentare constă fericirea, prosperitatea şi dezvoltarea ei: niciodată un faliment nu l-a bucurat pe om şi nu i-a putut da satisfacţie în viaţă. De aceea, familia, dacă doreşte să fie autentică, să fie la înălţimea chemării ei, trebuie să adopte atitudinea ascultătorului evanghelic, a aceluia care ştie să ceară de la Dumnezeu tot ceea ce are nevoie şi împreună, părinţi şi copii, să formeze un nucleu stabil.

Membrii familiei au şi o altă îndatorire: să devină mărturisitorii evangheliei lui Dumnezeu, să devină apostoli ai cuvântului divin. Prin vindecarea pe care Isus Cristos o face în sânul familiei şi prin mandatul pe care el îl dă ei, trebuie recunoscut faptul că dezvoltând în familie o cunoaştere profundă a Sfintei Scripturi, o meditare zilnică a cuvântului divin, ea poate deveni un factor de stabilitate şi de înţelegere pentru întreaga societate.

În documentul Familiaris consortium, la numărul 5, găsim următorul citat:

"Discernământul Bisericii devine ofertă de orientare pentru a fi salvat şi realizat întregul adevăr şi deplina demnitate a căsătoriei şi a familiei.

El este realizat de sensul credinţei, care este un dar pe care Duhul Sfânt îl dă tuturor credincioşilor, fiind deci opera întregii Biserici, conform cu diversitatea diferitelor daruri şi carisme care, împreună şi conform responsabilităţii proprii fiecăruia, cooperează pentru o mai profundă înţelegere şi actualizare a Cuvântului lui Dumnezeu. Deci, Biserica nu-şi împlineşte misiunea de pătrundere a înţelesului Evangheliei numai prin intermediul păstorilor bisericeşti care învaţă în numele şi cu puterea lui Cristos, ci şi prin laici: Cristos «[...] îi învesteşte ca martori ai săi şi-i umple cu sensul şi cu darul cuvântului (Fap 2,17-18; Ap 19,10) pentru ca forţa Evangheliei să strălucească în viaţa lor zilnică, familială şi socială». Mai mult, datorită chemării lor deosebite, laicii au datoria specifică de a interpreta în lumina lui Cristos istoria acestei lumi, pentru că sunt chemaţi să lumineze şi să dirijeze realităţile trecătoare după planul lui Dumnezeu Creator şi Răscumpărător.

«Sensul supranatural al credinţei» nu constă deci în mod necesar numai în consensul credincioşilor. Biserica, urmând pe Cristos, caută adevărul care nu coincide totdeauna cu părerile majorităţii. Ea ascultă conştiinţa, nu puterea şi, pentru aceasta, apără pe cei săraci şi dispreţuiţi. Biserica poate să aprecieze cercetările sociologice şi statistice atunci când le consideră revelatoare pentru a înţelege contextul istoric în care trebuie să se dezvolte acţiunea pastorală şi pentru a cunoaşte mai bine adevărul; dar numai aceste cercetări singure nu trebuie considerate ca o expresie a sensului credinţei.

Misiunea ministerului apostolic este de a asigura permanenţa bisericii în adevărul lui Cristos şi de a-l individualiza mereu tot mai profund. Pentru aceasta, păstorii Bisericii trebuie să promoveze sensul credinţei în toţi credincioşii, să vegheze şi să judece cu autoritate adevărul genuin al expresiilor, să-i educe pe cei ce cred spre o înţelegere mereu mai matură a Evangheliei.

Soţii şi părinţii pot şi trebuie să-şi ofere contribuţia lor proprie şi de neînlocuit, pentru elaborarea unei adânci pătrunderi a discernământului Evangheliei în diferite situaţii şi culturi în care bărbatul şi femeia trăiesc viaţa lor matrimonială şi familială. În acest scop, îi întăreşte carisma sau darul propriu, darul Sacramentului Căsătoriei" (FC 5).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.