SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 20, 03.03.2004
Pregătirea activităţii publice a lui Isus Cristos (cf. Mc 1-13)

Evanghelia sfântului Marcu nu începe, aşa cum se întâmplă la ceilalţi doi evanghelişti sinoptici, cu primele clipe ale vieţii pământeşti a lui Isus Cristos, adică cu naşterea sa: el trece direct la subiect, trece direct la ceea ce doreşte să transmită comunităţii, adică la venirea lui Mesia, a Mântuitorului lumii pe pământ. Dar înainte de a ne concentra atenţia asupra textelor scripturistice, este oportun să vedem care este împărţirea lor în acest prim pasaj: predica lui Ioan Botezătorul (cf. Mc 1,1-8), botezul lui Isus Cristos (cf. Mc 1,9-11) şi ispitirea în pustiu a lui Isus Cristos (cf. Mc 1,12-13).

Figura impunătoare şi misiunea deosebită exercitată de Ioan Botezătorul nu putea să-i scape evanghelistului Marcu şi datorită acestui fapt el începe evanghelia tocmai cu activitatea sa (cf. Mc 1,1-8). O sistematizare serioasă asupra intenţiilor evanghelistului din pericopa introductivă asupra activităţii lui Ioan Botezătorul ne conduce, înainte de toate, la a sublinia faptul că el este precursorul lui Isus Cristos, atât în învăţătură, cât şi în activitate, desigur păstrând proporţiile cuvenite între creatură şi Creator. Învăţătura pe care a lăsat-o mesajul său escatologic asupra judecăţii finale ne duce cu gândul la vestirea pe care a făcut-o cel mai mare decât el (cf. Mc 1,7), cel care deja a venit. Această strânsă legătură între activitatea lui Ioan Botezătorul şi venirea lui Isus Cristos permite situarea lui Ioan ca început al evangheliei. De aceea, lui Ioan Botezătorul i-a fost dat un loc privilegiat în mesajul creştin al mântuirii. Nu trebuie neglijat nici botezul pe care Ioan Botezătorul îl dă celor care veneau la el: botezul său era, de fapt, anticiparea botezului escatologic cu Duh Sfânt şi cu foc. Botezul în Duhul Sfânt şi în foc este legat de puterea mântuitoare, dar, în acelaşi timp, şi distructivă: mântuitoare, pentru cei ce cred în Dumnezeu şi în Isus Cristos Fiul său, şi distructivă, pentru păcat şi moarte.

Pericopa scripturistică a botezului lui Isus Cristos (cf. Mc 1,9-11) ne oferă două evenimente: unul istoric (botezul lui Isus Cristos) şi altul apocaliptic (vocea lui Dumnezeu Tatăl). Botezul lui Isus Cristos şi confirmarea sa din partea lui Dumnezeu Tatăl sunt două momente ale aceluiaşi eveniment şi nu trebuie separate. În toată această imagine extraordinară a Evangheliei sfântului Marcu se poate observa cum în botezul lui Isus Cristos se adună întreaga configuraţie cristologică a venirii lui Mesia: în momentul în care Isus Cristos este proclamat Fiu al lui Dumnezeu iar Duhul Sfânt îşi face simţită prezenţa în chip de porumbel, se formează o simbioză între aşteptarea omului, adică necesitatea sa de Dumnezeu şi de răscumpărare, şi sensul dinamic al mesajului divin, adică Fiul lui Dumnezeu devine centrul şi punctul de referinţă al întregii lucrări mântuitoare a lui Dumnezeu.

În contextul marcian, pericopa botezului lui Isus Cristos, cu adresarea venită de la vocea cerească a lui Dumnezeu Tatăl, capătă o semnificaţie şi o importanţă deosebită cea a prezentării persoanei principale care face obiectul întregii evanghelii: cititorul trebuie chiar de la început să ştie cine este Isus Cristos! Ispitirea lui Isus Cristos experimentată chiar de la început prin intermediul Satanei (cf. Mc 1,12-13) vrea să ne spună că Isus Cristos va fi atacat pe parcursul întregii sale activităţi poate nu atât de duhul cel rău personal câte de emisarii săi, adică de aceia care i-au împiedicat, negat şi boicotat lucrarea mântuitoare în lume. Este clar că evanghelistul Marcu nu doreşte să dezvolte o lucrare dualistă, o luptă între Dumnezeu şi Satana, deoarece cel din urmă a pierdut din start, ci doreşte să amintească noilor discipoli, adică creştinilor că aşa cum Isus Cristos a fost ispitit, încercat, tot în acelaşi mod şi ei vor fi ispitiţi şi încercaţi în credinţa lor. Şi cu toate acestea, creştinul trebuie să vadă în Isus Cristos începutul şi sfârşitul oricărei încercări pentru a putea, în timpul escatologic, să fie împreună cu el în Împărăţia lui Dumnezeu.

Aceste pericope scripturistice ne duc cu gândul la botezul nostru, la promisiunile şi la responsabilităţile ce reies din el. Fiecare persoană botezată devine, prin el, un nou membru al Bisericii creştine şi prin el se obligă la o nouă viaţă trăită după preceptele lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Botezul este primul şi fundamentalul sacrament al întregii vieţi creştine, cale şi izvor de mântuire, iar prin el suntem curăţiţi de păcate şi devenim vlăstare vii ale Bisericii lui Isus Cristos.

Botezul trebuie să fie, înainte de toate, o trăire a credinţei, nu o alternativă la atâtea altele. Spun acest lucru pentru că de prea multe ori s-au vehiculat idei false sau chiar contrare învăţăturii Bisericii, cum ar fi că botezul este un rit magic, o iniţiere pentru o lume halucinantă, o încercare a omului de a se înveşmânta într-un "mantie" protectoare, un talisman. Botezul este într-adevăr un "scut", o "pavăză" de apărare împotriva celui rău, dar acest sacrament este valabil şi-i găseşte legitimitatea sa numai în sânul Bisericii, în cadrul unei comunităţi de credincioşi care să poată mărturisi şi practica adevărurile pe care aceasta le propovăduieşte.

De asemenea, sunt anumite persoane care consideră că ar fi necesar ca fiii şi fiicele lor, în momentul în care vor ajunge la vârsta priceperii, să decidă singuri dacă vor îmbrăţişa religia creştină sau vor opta pentru altă formă religioasă, invocând libertatea omului de a-şi manifesta libertatea. Este adevărat că fiecare persoană în parte este chemată să-şi aleagă singură apartenenţa la o religie sau alta, la un cult sau altul, la o anumită orientare în viaţă şi că nu trebui să fie constrânşi în a face acest pas, dar tot atât de adevărat este că nimeni nu-şi privează copiii de darul învăţăturii, al hranei, al educaţiei în general cu speranţa că în momentul în care vor ajunge la vârsta priceperii o vor face singuri. Aşadar, să dăm un semn pozitiv vieţii de familie şi să ne trăim alegerea de creştini cu simţul responsabilităţii mântuitoare ce reiese din el. Dacă părinţii vor şti să-şi trăiască bine credinţa, atunci copiii vor şti să înţeleagă care este adevărata însemnătate a botezului primit.

Familiaris consortium, la numărul 4, explică următoarele:

"Planul lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie priveşte pe bărbat şi femeie în complexul existenţei lor zilnice şi în situaţii sociale şi culturale bine determinate. Pentru aceasta, în îndeplinirea misiunii sale, Biserica trebuie să cunoască situaţiile în care se dezvoltă azi căsătoria şi familia.

Această cunoaştere este deci o exigenţă indispensabilă pentru opera de evanghelizare. Într-adevăr, Biserica trebuie să vestească Evanghelia lui Isus Cristos, neschimbată şi mereu nouă, familiilor noastre, legate de condiţiile lumii în mijlocul căreia sunt chemate să primească şi să realizeze planul lui Dumnezeu specific lor. Dar nu numai atât; chemările şi ecourile Duhului Sfânt răsună chiar prin glasul evenimentelor istorice, iar Biserica poate să fie condusă la înţelegerea mai profundă a tainei inepuizabile a căsătoriei şi familiei, chiar de complexul situaţiilor, de întrebările, neliniştile şi speranţele tinerilor, ale soţilor şi părinţilor zilelor noastre.

La toate acestea, trebuie adăugată o constatare deosebit de importantă pentru zilele noastre. Nu rareori bărbatului şi femeii de azi, în căutarea sinceră şi profundă a unui răspuns la problemele vieţii lor matrimoniale şi familiale, le sunt oferite viziuni şi propuneri seducătoare, dar care compromit în diferite feluri adevărul şi demnitatea persoanei umane. Adesea, această ofertă este făcută de organismul puternic şi capilar al mijloacelor de informare şi comunicare socială care subminează în mod subtil libertatea şi capacitatea de judecare obiectivă a lucrurilor.

Mulţi sunt conştienţi deja de acest pericol în care se află persoana umană şi lucrează pentru adevăr. Biserica, ajutată de discernământul Evangheliei, se uneşte cu aceştia punându-se în slujirea adevărului, a libertăţii şi a demnităţii fiecărui bărbat şi a fiecărei femei" (FC 4).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.