SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 18, 18.02.2004
Învierea lui Isus Cristos (cf. Mt 28,1-20)

Capitolul al XXVIII-lea al evangheliei sfântului Matei este dedicat evenimentului principal al întregii vieţi a lui Isus Cristos: învierea sa! În acest capitol putem găsi următoarele pericope scripturistice: imaginea mormântului gol (cf. Mt 28,1-8), apariţia lui Isus Cristos înviat în faţa femeilor (cf. Mt 28,9-10), mituirea gărzilor din partea reprezentanţilor autorităţii iudeilor (cf. Mt 28,11-15) şi trimiterea discipolilor în misiune de către Isus Cristos cel înviat (cf. Mt 28,16-20).

Povestirea experienţei pascale a femeilor se poate articula în două imagini: prima, alături de mormântul gol şi care este dominată de o teofanie în care apogeul se întâlneşte în îndemnul îngerului şi vestirea învierii lui Isus Cristos (cf. Mt 28,1-8) şi a doua imagine, concentrată asupra întâlnirii lui Isus Cristos cel înviat cu femeile (cf. Mt 28,9-10).

În prima parte, nota dominantă a întregii pericope scripturistice este dată de dubla veste a învierii transmisă de către înger femeilor în formă directă, dar şi ca mesaj de dus discipolilor (cf. Mt 28,5-7). Climatul spiritual este sugerat de către puternica manifestare a îngerului Domnului într-o viziune teofanică şi a unei reacţii emotivo-religioase din partea celor două grupuri: frică şi dezorientare din partea gărzilor; frică, încurajare şi bucurie din partea femeilor (cf. Mt 28,4.8). Mesajul îngerului adresat femeilor lângă mormântul gol corespunde tradiţiei creştine şi manifestarea teofanică, în care apare îngerul care rostogoleşte piatra de pe mormântul lui Isus Cristos, este caracteristică evanghelistului Matei. Chiar şi întâlnirea dintre înger cu femeile şi mesajul-ordin din partea sa adresat femeilor pentru discipol este de natură să întărească afirmaţiile învierii lui Isus Cristos. Cuvintele îngerului Domnului adresate femeilor dau interpretarea autentică scenei mormântului deschis şi gol, prin intermediul veştii pascale care face ca destinatarii, adică femeile, să treacă de la frică la bucurie. Cel care dă vestea pascală şi încredinţează misiunea evanghelizatoare femeilor este trimisul lui Dumnezeu, purtătorul de cuvânt autoritar şi autorizat de Isus Cristos cel înviat.

Manifestarea directă a lui Isus Cristos cel înviat în faţa femeilor (cf. Mt 28,9-10), în timp ce acestea aleargă să ducă vestea învierii discipolilor, confirmă definitiv misiunea pe care ele au primit-o de la înger. Isus Cristos le iese în întâmpinare şi le primeşte cu cordialitate, iar ele recunoscându-l se închină în faţa lui în semn de adoraţie şi rugăminte. În acelaşi context, Isus Cristos le invită să urmeze misiunea lor şi să ducă discipolilor vestea cea bună a învierii sale, pe care de acum îi numeşte "fraţii săi" (Mt 28,10). Din victoria asupra morţii şi din frica ce era alimentată de moarte, izvorăşte comunitatea mesianică, în care discipolii lui Isus Cristos sunt primiţi şi recunoscuţi drept "fraţii" săi, asociaţi la statutul său de Fiu al lui Dumnezeu. Cu această ocazie, Isus Cristos le dă întâlnire fraţilor-discipoli în Galileea, pentru a da început misiunii Bisericii care se naşte.

Interpretarea mormântului gol şi a învierii din partea reprezentanţilor autorităţilor religioase ale timpului sunt cu totul contrare mesajului îngerului, femeilor şi chiar lui Isus Cristos cel înviat (cf. Mt 28,11-15). Prin modul în care evanghelistul Matei reuşeşte să expună reacţia celor două grupuri - pe de o parte discipolii-fraţi ai lui Isus Cristos, de care aparţin şi primele două femei evanghelizatoare şi pe de altă parte, gărzile şi mai marii iudeilor - se poate observa foarte bine caracterul catehetic al pericopei scripturistice. Ultimul grup rămâne refractar şi străin semnificaţiei profunde a evenimentului învierii, chiar dacă văd semnul exterior al acestuia: mormântul gol. Reprezentaţii autorităţii religioase nu neagă realitatea mormântului gol, dar nu pot înţelege valenţa cristologică a acestui fapt: ea trebuie să aibă o explicaţie diferită de cea oferită de credinţă şi proclamată de Isus Cristos cel înviat, chiar dacă, până la urmă, explicaţia pe care ei o oferă este incoerentă şi absurdă. Dacă se priveşte cu atenţie evenimentul învierii, ne dăm seama că nu este posibil a înţelege bucuria credinţei discipolilor fără a primi vestea care vine de la trimisul lui Dumnezeu şi care confirmă cuvintele lui Isus Cristos cel istoric. În afara credinţei nu rămâne decât frica, o frică ce trebuie să facă faţă neîncrederii şi morţii.

Întâlnirea discipolilor cu Isus Cristos înviat şi trimiterea lor în misiune la toate popoarele le găsim în ultimele 5 versete ale evangheliei sfântului Matei (cf. Mt 28,16-20). Misiunea actuală a discipolilor către popoare şi către comunitatea mesianică universală stau sub semnul acelei prezenţe a lui Isus Cristos cel înviat. Eficacitatea misiunii discipolilor şi autoritatea învăţăturii lor se fondează pe cea promisă de Isus Cristos. Fidelitatea şi ascultarea evangheliei au drept suport acea asigurare finală a Domnului înviat, prin care comunitatea discipolilor actualizează credinţa în Isus Cristos cel înviat şi fidelitatea evangheliei lui Isus Cristos este un semn al prezenţei eliberatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

Acest mare eveniment al vieţii creştine, adică învierea Domnului nostru Isus Cristos, trebuie să aibă o importanţă decisivă în familia creştină, să aducă o schimbare de mentalitate în fiecare membru al familiei. De fapt, sărbătoarea învierii Domnului nostru Isus Cristos nu este doar o evocare a unui eveniment al trecutului, a faptelor petrecute acum mai bine de două mii de ani... Nu! Ziua învierii lui Isus Cristos este o zi care se prelungeşte în timp, şi putem spune fără a greşi că în fiecare zi în care participăm la jertfa euharistică, participăm la pătimirea, moartea şi învierea sa.

Un loc cu totul deosebit îl ocupă "ziua învierii" sau duminica, deoarece în această zi comunitatea locală se reuneşte în jurul altarului pentru a reface memorialul lui Isus Cristos, pentru a forma marea familie creştină, legată nu atât de legăturile naţionale, de rudenie, de confesiune etc., ci adunată în numele fraţilor şi surorilor sale (cf. Mt 28,10). Importanţa sărbătorii în familie a sărbătorii Paştelui, a paştelui duminical, prin rugăciune, frângerea pâinii euharistice şi hrănitoare, prin acceptarea sfaturilor şi îndreptarea vieţii, înseamnă a ne deschide familia la planul de mântuire al lui Dumnezeu. Duminica să devină pentru familie semnul învierii fiecărui membru în parte, spre desăvârşirea şi împlinirea ei: în numele lui Isus Cristos cel înviat vom putea să mergem pe drumul spre cetatea veşnică.

Exortaţia apostolică Familiaris consortium, la numărul 3, explică faptul că Biserica priveşte bunul preţios al căsătoriei şi familiei:

"Biserica, luminată de darul credinţei care o face să cunoască întreg adevărul despre bunul preţios al căsătoriei şi al familiei, precum şi înţelesul lor adânc, simte încă o dată datoria grabnică de a vesti tuturor Evanghelia, adică «vestea cea bună», dar mai ales acelora care sunt chemaţi şi se pregătesc pentru căsătorie, cât şi tuturor soţilor şi părinţilor întregii omeniri.

Biserica este profund convinsă că numai prin acceptarea Evangheliei se poate realiza pe deplin orice speranţă pe care omul şi-o pune legitim în căsătorie şi familie.

Voite de Dumnezeu prin însuşi actul creaţiei, căsătoria şi familia sunt destinate intrinsec spre a se realiza în Cristos şi au nevoie de harul său spre a fi vindecate de rănile păcatului şi readuse la «începutul» lor, adică la cunoaşterea deplină şi realizarea integrală a planului lui Dumnezeu.

Într-un moment istoric în care familia este supusă unor forţe care încearcă s-o distrugă sau s-o deformeze, biserica - conştientă de faptul că binele societăţii este intim legat de binele familiei - simte că datoria ei arzătoare şi urgentă este de a vesti tuturor planul lui Dumnezeu despre căsătorie şi familie, asigurându-i deplina vitalitate şi promovarea umană şi creştină, contribuind în felul acesta la reînnoirea societăţii şi a poporului lui Dumnezeu" (FC 3).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.