SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 17, 11.02.2004
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Mt 26,1-27,66) (II)
Arestarea, judecarea, pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Mt 26,47-27,66)

Finalul capitolului al XXVI-lea şi tot capitolul al XXVII-lea al evangheliei sfântului Matei au ca temă principală pătimirea şi moartea lui Isus Cristos. Iată cum sunt structurate pericopele scripturistice din această secţiune a evangheliei: arestarea lui Isus Cristos (cf. Mt 26,47-56), Isus Cristos înaintea Sinedriului (cf. Mt 26,57-68), renegarea lui Petru (cf. Mt 26,69-75), Isus Cristos este dus înaintea lui Pilat (cf. Mt 27,1-2), moartea lui Iuda Iscarioteanul (cf. Mt 27,3-10), Isus Cristos înaintea lui Pilat (cf. Mt 27,11-14), condamnarea lui Isus Cristos (cf. Mt 27,15-26), încoronarea cu spini a lui Isus Cristos (cf. Mt 27,27-31), răstignirea lui Isus Cristos (cf. Mt 27,32-44), moartea lui Isus Cristos (cf. Mt 27,45-56), înmormântarea lui Isus Cristos (cf. Mt 27,57-61) şi paza mormântului lui Isus Cristos (cf. Mt 27,62-66).

Arestarea lui Isus Cristos (cf. Mt 26,47-56) pe fondul complotului cărturarilor şi fariseilor şi pe cel al trădării lui Iuda Iscarioteanul. Episodul în sine este făcut mai viu şi mai dramatic datorită triplei intervenţii a lui Isus Cristos: la salutul lui Iuda (cf. Mt 26,47-50), la reacţia unuia dintre discipoli (cf. Mt 26,51-54) şi cuvintele pe care el le adresează mulţimii care venise să-l aresteze (cf. Mt 26,55-56). Puternica accentuare cristologică a compoziţiei evanghelistului Matei ne sugerează imediat care este modalitatea de lectură a acestei pericope scripturistice: Isus Cristos înfruntă cu maximă libertate şi încredere drama pătimirii care începe cu arestarea sa. Celălalt personaj sigur pe sine este Iuda, care ajunge în grădina Măslinilor împreună cu "mulţimea" înarmată, trimisă de autorităţile templului şi de mai marii "poporului". Discipolii apar ca figuri de mică importanţă, pe plan secundar, neputincioase şi fricoase. În orice caz, cuvintele lui Isus Cristos indică în mod clar şi sigur care trebuie să fie stilul aceluia care vrea să-l urmeze pe calea pătimirii; să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu dezerteze, să meargă până la capăt.

Din grădina Măslinilor Isus Cristos este adus în faţa Sinedriului (cf. Mt 26,57-66), locul şi autoritatea religioasă supremă a poporului iudeu. Relatarea arestării şi apariţiei lui Isus Cristos în faţa Sinedriului este cuprinsă în două secvenţe care prezintă protagoniştii celor două episoade nocturne care vor fi povestite simetric: pe de o parte, Isus Cristos, arestat, condus la mai marele preot, pe de altă parte, Petru, care la început îl urmează de la distanţă şi mai apoi va intra în palatul mai marelui preot amestecat dintre slujitori. În timp ce Isus Cristos va face deschis mărturia sa în faţa autorităţii iudaice, Petru, în curte, îl va renega în faţa a "două femei" şi în faţa servitorilor. Totuşi, dacă se analizează cu atenţie pericopa evanghelică, ne putem da seama că evanghelistul Matei nu doreşte să facă o descriere ad litteram şi un comentariu judiciar al evenimentului, ci o reconstituire catehetică: acel Isus Cristos pe care autorităţile îl condamnă drept blasfemator şi fals mesia, creştinii îl recunosc drept Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu glorios, înălţat la dreapta Tatălui. Isus Cristos, un fals mesia pentru iudei, în realitate duce la împlinire, în mod paradoxal, acel plan mesianic care se poate găsi în mărturiile scripturistice. Prin intermediul pătimirii sale devine servitor umil şi fidel şi care va fi recunoscut, în cele din urmă, drept Fiu al lui Dumnezeu şi Domn al omenirii.

În contrast cu măreţia comportamentului lui Isus Cristos îl găsim pe "neînfricatul" Petru (cf. Mt 26,69-75). Istoria renegării lui Petru, opusă declaraţiei deschise a lui Isus Cristos în faţa autorităţii supreme religioase, are o inegalabilă funcţie de exortaţie: a avertiza pe creştini în privinţa marelui risc de a-l renega pe Dumnezeu din cauza fricii, aşa cum a făcut-o Petru, reprezentantul autoritar al celor doisprezece. În timp ce Isus Cristos recunoaşte deschis identitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi judecător universal, Petru îşi reneagă apartenenţa sa la grupul lui Isus Cristos în faţa întrebărilor insistente a două slujitoare. Gravitatea renegării lui Petru rezultă din faptul că "în faţa tuturor" se declară necunoscător şi că nu are nici o legătură cu Isus, Galileanul: el îşi reneagă statutul de discipol, care vrea să însemne împărţirea destinului său cu cel al lui Isus Cristos, care înfruntă persecuţia şi moartea. Întâmplarea amară a lui Petru se încheie cu sincera părere de rău care-l reabilitează în faţa comunităţii (cf. Mt 26,75). În acest caz, istoria lui Petru poate fi propusă creştinilor care se află în criza persecuţiilor şi care sunt tentaţi să-l nege pe Isus Cristos drept Domn şi Dumnezeu. Chiar şi în cazul unei cedări momentane din cauza fricii sau a laşităţii, rămâne mereu deschisă calea pocăinţei pentru o reabilitare definitivă.

Înainte de prezentarea, judecarea şi condamnarea lui Isus Cristos, este oportun să vedem, în contrast cu renegarea şi părerea de rău a lui Petru, situaţia lui Iuda Iscarioteanul (cf. Mt 27,3-10). Povestirea sfârşitului tragic al lui Iuda este legată de decizia autorităţilor supreme iudaice de a-l da morţii pe Isus Cristos. Remuşcările lui Iuda şi trădarea pe care el a pus-o în aplicare îl determină la un gest necugetat: sinuciderea. Evanghelistul Matei a reconstituit finalul tragic al lui Iuda în conformitate cu tradiţia populară pe care a găsit-o în Ierusalim şi prin ea a dorit să-i avertizeze pe toţi aceia care, aflându-se în persecuţie, l-au trădat pe Isus Cristos: el doreşte să le amintească un singur fapt, şi anume, că în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii se pot converti; dacă nu vor să facă acest lucru, vor avea soarta lui Iuda.

Prezenţa lui Isus Cristos în faţa lui Ponţiu Pilat (cf. Mt 27,1-2.11-14) poate fi considerată, de fapt, ca un dialog între Isus Cristos şi Ponţiu Pilat, la început, şi între Ponţiu Pilat şi mulţimea iudeilor. Declaraţia lui Isus Cristos că el este regele iudeilor este declaraţia solemnă a lui Dumnezeu, care, din vechime, din timpul lui Abraham, Isac, Iacob, Moise, judecători, profeţi etc., şi-a ales un popor care acum doreşte să-l condamne la moarte.

În acest context al judecăţii sale, condamnarea la moarte a lui Isus Cristos (cf. Mt 27,15-26) este nedreaptă, deoarece el este nevinovat şi toate acuzaţiile ce i se aduc sunt neîntemeiate, însă, atunci, ca şi acum, cei nevinovaţi trebuie să moară pentru ca adevărul să nu fie făcut auzit. Recitirea teologică a evenimentelor care au condus la moartea lui Isus Cristos a dus de multe ori la o neînţelegerea adecvată a adevărului istoric: nu întregul popor iudeu l-a condamnat la moarte, ci un grup de oameni care nu înţelegea cum planul lui Dumnezeu se putea actualiza în persoana unui om ce se declara "Fiu" al său, egal în demnitate cu creatorul cerului şi al pământului.

În prezentarea încoronării cu spini a lui Isus Cristos (cf. Mt 27,27-31) se vede, mai bine ca oricând, că Isus Cristos apare drept Fiul Omului dat pe mâna oamenilor (cf. Mt 17,22; 20,19). În imaginea lui Isus Cristos batjocorit şi luat în râs de către păgâni drept "rege al iudeilor", îl găsim pe Mesia cel umil (cf. Mt 21,5) şi Servitorul lui Iahve credincios, insultat şi prigonit (cf. Is 50,6). Şi unul şi celălalt dintre modelele cristologice sunt propuse reflecţiei comunităţii creştine chemate să-l urmeze pe Isus Cristos ţinând cont de primejdiile, batjocora şi ambientul ostil.

Răstignirea lui Isus Cristos (cf. Mt 27,32-44) este un episod plin de dramatism. Cititorii evangheliei lui Matei, care recunosc în Isus Cristos pe Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, nu trebuie să separe această profesiune de credinţă a lor de realitatea infamă şi dureroasă a crucii. Isus Cristos s-a revelat drept Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu nu prin faptul că ar fi fost ferit sau eliberat în mod miraculos de ruşinoasa moarte degradantă a crucii, ci pentru că a rămas credincios lui Dumnezeu Tatăl în condiţia de extremă neputinţă şi mizerie omenească. Tot în acelaşi mod, orice om care este victimă a violenţei şi a nedreptăţii trebuie să-şi pună toată încrederea şi speranţa în Dumnezeu, în salvarea mântuitoare a celui răstignit.

Moartea lui Isus Cristos (cf. Mt 27,45-56) este legată de o scenografie care zguduie cosmosul şi care subliniază semnificaţia teologică: Fiul lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, moare în trupul său! O moarte adevărată, crudă şi nedreaptă! Odată cu moartea lui Isus Cristos începe triumful lui Dumnezeu asupra morţii, anunţat şi aşteptat pentru timpurile mesianice, finale. Membrii poporului lui Dumnezeu, care reprezintă "restul sfânt", sunt asociaţi victoriei lui Isus Cristos asupra morţii: mormintele lor se deschid, trupurile lor sunt trezite la viaţă şi întră în "cetatea sfântă", în Ierusalimul mesianic. Apariţia lor pentru mulţi este o mărturie şi o confirmare a învierii glorioase a lui Isus Cristos care se va împlini peste câteva zile, care garantează învierea tuturor drepţilor la sfârşitul lumii. Prin intermediul acestei suprapuneri de imagini, evanghelistul Matei citeşte moartea lui Isus Cristos într-o optică plină de lumină a credinţei pascale.

După ce Isus Cristos şi-a dat sufletul (cf. Mt 27,50) Iosif din Arimateea a cerut de la Ponţiu Pilat trupul pentru a fi înmormântat (cf. Mt 27,57-61). Odată cu înmormântarea lui Isus Cristos se încheie doar viaţa pământească şi drama morţii sale violente; totuşi, cu acest eveniment începe acel proces care va descoperi victoria deplină a lui Isus Cristos împotriva împărăţiei morţii. Iniţiativa şi fapta lui Iosif din Arimateea sunt, de fapt, un ritual liturgic, iar prezenţa femeilor (cf. Mt 27,61) nu este altceva decât preludiul învierii lui Isus Cristos.

Opozanţii dintotdeauna ai lui Isus Cristos, fariseii, cărturarii şi reprezentanţii preoţilor, care i-au fost mereu ostili în timpul întregii activităţi istorice şi care doreau mereu să vadă de la el un semn, acum, când el este mort, se tem de acel semn. În acest caz, ei, după ce au lăsat să treacă o noapte, merg la Ponţiu Pilat pentru a se asigura o pază la mormântului lui Isus Cristos (cf. Mt 27,62-66). Acest lucru este foarte interesant deoarece doar ei şi-au amintit de cuvintele lui Isus Cristos că învierea sa va veni după trei zile, în timp ce discipolii săi par a fi descumpăniţi şi neîncrezători în acele momente. În faţa acestei situaţii, evanghelistul Matei oferă comunităţii creştine o dispută între ei şi evrei în ceea ce priveşte învierea Domnului, iar concluzia care reiese din aceasta se poate rezuma la faptul că într-adevăr Isus Cristos a fost judecat, condamnat şi a murit nevinovat, dar cu toate acestea în el s-a împlinit planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Evenimentele petrecute la sfârşitul vieţii pământeşti a lui Isus Cristos au fost de o rezonanţă covârşitoare pentru întreaga istorie a mântuirii omului: ele au arătat şi au pregătit atâtea istorii particulare care au drept protagonist familia creştină.

Suferinţa, durerea fizică şi psihică, moartea sunt momente de cumpănă pentru orice familie, iar cât acestea vin într-un interval scurt, sau pe neaşteptate devin sfâşietoare pentru întreaga comunitate. Cu siguranţă că fiecare dintre noi ne-am pus această întrebare: de ce trebuie să dăm tributul vieţii noastre pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu? De ce cei dragi ai noştri (părinţi, soţi, soţie, copii, fraţi, surori, prieteni etc.) trebuie să se despartă de noi pentru a vedea chipul lui Dumnezeu şi a avea o veşnicie fericită? Sunt întrebări legitime, omeneşti şi adevărate: cum am putea răspunde la ele?

Dacă dorim să dăm un răspuns corect în faţa conştiinţei noastre, poate că vom apela la un singur cuvânt: mister! Da, este misterul lui Dumnezeu care a dorit să aleagă pentru noi acest drum de cunoaştere, pe care de altfel şi Fiul său Isus Cristos l-a parcurs, iar noi toţi suntem conştienţi că-l vom parcurge, mai devreme sau mai târziu. Ceea ce, în schimb, nu trebuie să ne lipsească este iubirea, credinţa şi speranţa. Iubirea pentru cei care s-au săvârşit şi să ne rugăm pentru ei, credinţa tare în cuvintele lui Isus Cristos că el este biruitorul suferinţei, durerii şi a morţii şi speranţa că şi noi vom învia şi vom face parte din Împărăţia lui Dumnezeu.

Familiaris consortium, la numărul 2, ne spune că:

"Un semn al acestei profunde preocupări a bisericii pentru familie a fost ultimul Sinod al episcopilor, care s-a ţinut la Roma între 26 septembrie şi 26 octombrie 1980. Acest sinod a fost continuarea naturală a celor două precedente şi anume : familia creştină este, într-adevăr, prima comunitate creştină chemată să vestească Evanghelia persoanei umane în continuă dezvoltare şi conduce această persoană, printr-o educaţie şi cateheză progresivă, la deplina maturizare umană şi creştină.

Nu numai atât, ultimul Sinod al episcopilor se leagă într-un anumit fel cu cel ce a dezbătut problema preoţiei sacramentale şi promovarea dreptăţii în lumea contemporană. Fiind o comunitate educativă, familia creştină trebuie să-l ajute pe om să-şi cunoască propria vocaţie şi să-şi asume rolul necesar pentru realizarea dreptăţii în lume, educându-l încă de la începutul vieţii pentru realizarea unor relaţii interpersonale, bogate în dreptate şi dragoste.

La încheierea lucrărilor, Părinţii Sinodali mi-au prezentat o listă amplă de propuneri care cuprindea rodul reflecţiilor făcute în cursul intenselor zile de lucru şi mi-au cerut cu un vot unanim să fiu interpretul lor, în faţa omenirii, al preocupărilor arzătoare ale bisericii pentru familie şi să dau indicaţiile oportune pentru reînnoirea activităţii pastorale în acest sector fundamental al vieţii umane şi ecleziale.

Îndeplinind această îndatorire cu prezenta Exortaţie, semn al grijii deosebite a misiunii apostolice încredinţate, doresc să mulţumesc tuturor membrilor Sinodului pentru contribuţia preţioasă de doctrină şi experienţă pe care mi-au dat-o, mai ales cu acele «Propositiones», al căror text îl încredinţez Consiliului Pontifical pentru familie, dispunând ca studiul să fie aprofundat cu scopul de a valorifica orice aspect al bogăţiilor pe care le conţin" (FC 2).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.