SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 16, 04.02.2004
Pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Mt 26,1-27,66) (I)
Datele preliminare ale arestării lui Isus Cristos (cf. Mt 26,1-46)

Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, care va fi proclamată de către discipolii săi tuturor popoarelor înainte de paruzia Fiului Omului, când va veni în glorie, atinge punctul culminant prin darea aceluiaşi Fiul al Omului în mâinile oamenilor. Pătimirea şi moartea Fiului Omului, Isus Cristos, sunt momente istorice care s-au realizat în vederea învierii şi mântuirii omului. Arestarea lui Isus Cristos, darea sa spre pătimire şi moartea pe lemnul crucii au fost rezultatul complotului arhiereilor şi al bătrânilor poporului care se vor servi de colaborarea unuia dintre "cei doisprezece", de Iuda Iscarioteanul (cf. Mt 26,3-4.14-16); dar decizia finală aparţine planului lui Dumnezeu-Tatăl, care l-a dat morţii pe Fiul său pentru ca noi toţi să avem viaţă veşnică.

În pericopele scripturistice ale capitolelor XXVI şi XXVII vom vedea două momente bine structurate de către evanghelistul Matei: datele preliminare ale arestării lui Isus Cristos (cf. Mt 26,1-46) şi arestarea, judecarea, pătimirea şi moartea lui Isus Cristos (cf. Mt 26,47-27,66).

În capitolul XXVI, ni se oferă câteva pericope scripturistice care pregătesc marele eveniment al morţii lui Isus Cristos: complotul împotriva lui Isus Cristos (cf. Mt 26,1-5), ungerea lui Isus Cristos în Betania (cf. Mt 26,6-13), trădarea lui Iuda (cf. Mt 26,14-19), pregătirea cinei pascale (cf. Mt 26,17-19), dezvăluirea trădării lui Iuda (cf. Mt 26,20-25), instituirea Euharistiei (cf. Mt 26,26-30), prezicerea renegării lui Petru (cf. Mt 26,31-35) şi rugăciunea lui Isus Cristos pe muntele Măslinilor (cf. Mt 26,36-46).

Scena complotului şi a deciziei de a-l ucide pe Isus Cristos este redată în primele 5 versete ale capitolului al XXVI-lea, unde, de fapt, ne sunt prezentaţi protagoniştii şi rolurile pe care le vor avea în desfăşurarea întregii tragedii (cf. Mt 26,1-5). Textul scripturistic nu se limitează la înregistrarea în formă neutră a faptelor şi a circumstanţelor care preced arestarea şi condamnarea lui Isus Cristos. Evanghelistul Matei reciteşte aceste evenimente filtrându-le la lumina textelor scripturistice ale Vechiului Testament care vorbesc despre persecutarea celui drept şi complotul împotriva lui Mesia (cf. Ps 2,2; 31,14). Mai mult decât un rezumat al torturii şi executării, pătimirea evanghelică este o participare meditată, oferită de către evanghelist, unei comunităţi de credincioşi pe care-i invită să-l urmeze pe Mesia refuzat şi pe dreptul persecutat.

Prezenţa lui Isus Cristos în casa lui Simon Leprosul şi al femeii de lângă el este, de fapt, o relectură a ungerii sale cu alabastru înmiresmat de mare preţ, ce are o dublă semnificaţie (cf. Mt 26,6-13): pe de o parte, se poate observa criteriul de evaluare şi actualizare într-o perspectivă cristologică a primirii celor săraci, cu care Mesia umilit şi ucis a fost întotdeauna solidar; pe de altă parte, este o vestire profetică a morţii lui Isus Cristos, urmată de proclamarea speranţei învierii, pentru care comunitatea evanghelizată se face portavoce. Gestul umil al femeii care recunoaşte în Isus Cristos pe Mesia cel omorât de către oameni, dar glorificat de Dumnezeu, face parte din "vestea cea bună" pe care comunitatea misionară a evanghelistului Matei o propune tuturor oamenilor.

Drama pătimirii lui Isus Cristos se dezvoltă pe baza a două iniţiative: aceea a lui Iuda şi aceea a lui Isus Cristos (cf. Mt 26,10-16). Iuda Iscarioteanul face alianţă cu mai marii preoţilor; Isus Cristos este înconjurat de discipolii săi. Pe de o parte, se pregăteşte arestarea lui Isus Cristos în baza unui acord stipulat între Iuda şi autoritatea templului; pe de altă parte, discipolii lui Isus Cristos se pregătesc să mănânce cina pascală: la sfârşitul acestui episod, adică în timpul cinei pascale, cei doi protagonişti se întâlnesc şi se despart definitiv.

În pericopa scripturistică a pregătirii cinei pascale (cf. Mt 26,17-19), discipolii iau iniţiativa de a pregăti cina, dar Isus Cristos, cu autoritatea de conducător al grupului şi de învăţător, stabileşte timpul şi locul celebrării. Prin intermediul acestei scheme narative de ordin-executare, care se vede foarte bine în cadrul scurtului dialog dintre Isus Cristos şi discipoli, evanghelistul arată dimensiunea cristologică şi eclezială a cinei pascale, a Euharistiei ce urma să fie instituită. Isus Cristos celebrează paştele cu discipolii săi urmând obiceiurile timpului său, care corespund planului lui Dumnezeu. Paştele lui Isus Cristos şi al discipolilor săi este acela inaugurat de autodăruirea sa, a lui Mesia umil şi credincios.

Dezvăluirea trădării lui Iuda (cf. Mt 26,20-25) este, din partea lui Isus Cristos, un răspuns la întrebarea discipolilor: "Nu cumva sunt eu, Doamne?" (Mt 26,22), ca o specie de lamentare profetică asupra aceluia care este pe punctul de a-l da în mâinile călăilor. Mai mult decât o judecată asupra sfârşitului lui Iuda, cuvintele lui Isus Cristos sunt o revenire, valabilă pentru toţi discipolii, asupra gravităţii comportamentului discipolului care nu este capabil şi care se lasă atras de infidelitatea datoriei sale. Iuda Iscarioteanul reprezintă cazul limită al acelei crize de perseverenţă în care poate fi prins orice membru al comunităţii creştine.

Semnificaţia instituirii Euharistiei, semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Isus Cristos (cf. Mt 26,26-30) trebuie reconstituite ţinând cont de întregul tablou pe care evanghelistul Matei l-a reprodus, având drept bază o tradiţie autorizată din partea Bisericii care se forma şi a tradiţiei comunităţii creştine din care făcea parte. Moartea violentă a lui Isus Cristos stabileşte alianţa definitivă pentru că în ea se actualizează dăruirea lui Dumnezeu în favoarea unei comunităţi care îmbrăţişează pe toţi oamenii. Tot ceea ce Isus Cristos face şi spune în timpul cinei pascale măreşte orizontul acelei conmensalităţi mântuitoare dintre el şi discipolii săi. Isus Cristos le destăinuie că pâinea şi vinul, schimbate în trupul şi sângele său, sunt semnul profetic al morţii sale mântuitoare: este ultima cină care ratifică ruptura cu lumea instituţiilor pur juridice ale ambientului iudaic. Dar, în acelaşi timp, prin puterea valorii mântuitoare a morţii sale, ea prefigurează deplina şi glorioasa comuniune de viaţă în Împărăţia Tatălui. Acel Isus Cristos, considerat Domn, Emanuel şi Mânuitor, este prezent acum între discipolii săi în semnul conmensalităţii euharistice; el anunţă şi asigură acestora întâlnirea definitivă în casa Tatălui. În ultimul cuvânt al lui Isus Cristos, comentat de textul liturgic al cinei pascale, se reflectă dubla dimensiune a paştelui creştin, adică autodăruirea lui în moarte pentru a realiza speranţa vieţii veşnice şi învierea sa.

Textul care leagă două scene importante ale pătimirii şi morţii lui Isus Cristos, care leagă cina euharistică cu scena rugăciunii pe muntele Măslinilor, este conceput ca un dialog între Isus Cristos şi Petru, reprezentantul şi purtătorul de cuvânt al grupului discipolilor (cf. Mt 26,31-35). Cele două veşti pe care Isus Cristos le face cunoscute discipolilor sunt înglobate în două cuvinte: "scandal" (cf. Mt 26,31-33) şi "renegare" (cf. Mt 26,34-35). Dacă umilirea şi moartea lui Isus Cristos, în calitate de păstor, aduc după sine deznădejdea comunităţii, învierea sa dă început unei noi prezenţe şi unui nou raport cu discipolii care vor începe misiunea predicării kerygmei, adică a evangheliei (cf. Mt 26,31-32). Umilirea şi falimentul public al lui Isus Cristos Mesia în timpul nopţii pătimirii sale, descumpănesc toate imaginile şi toate aşteptările mesianice ale discipolilor, iar Petru, care exprimă spontanul şi generosul său ataşament către Isus Cristos, exprimă, în persoana sa, criza de credinţă şi perseverenţă pe care fiecare discipol va trebui să o înfrunte în timpul persecuţiilor (cf. Mt 10,33; 14,28-31; 16,24).

Episodul de pe muntele Măslinilor (cf. Mt 26,36-46) este construit ca o scenă dramatică inclusă în rugăciunea lui Isus Cristos şi intercalată în întâlnirea-dialog cu discipolii săi. Cele două formule de rugăciune explică fidelitatea lui Isus Cristos în încercarea mesianică şi în rădăcina profundă a perseverenţei sale. Isus Cristos, Fiul care se roagă şi fidel în încercare, este şi va fi modelul adevăraţilor discipoli care doresc să-l urmeze până la capăt.

Pasajele scripturistice grăitoare, dar zguduitoare, în acelaşi timp, ale primelor clipe dinaintea pătimirii şi morţii lui Isus Cristos nu pot lăsa indiferentă familia creştină, deoarece în aceste imagini se poate zugrăvi foarte bine situaţia fiecărui membru al familiei în momentul în care crizele vieţii conjugale bat la uşă sau chiar au trecut pragul căminului.

Ceea ce este de subliniat este atitudinea lui Isus Cristos în faţa prejudecăţilor, resentimentelor şi răutăţii, în ultimă instanţă, a acelora pe care doar aparenţa, vorbăria şi legalismul îi interesează. Isus Cristos explică familiei de azi că a trece prin momente de criză, delicate, nu poate fi un moment de deznădejde şi de despărţire dacă se înţelege mesajul profund al pătimirii şi morţii sale. O judecată a altuia, un cuvânt aspru, o ceartă iscată din nimic, bănuieli nefondate, toate la un loc aruncă asupra familiei o apăsare şi neîncredere care, în anumite cazuri, se prelungesc prea mult în timp. Arma cea mai potrivită pentru a ne apăra este rugăciunea. Poate pare banal şi fără sens, dar cei ce au trecut prin aceste clipe grele şi delicate ale familiei, cei care au căutat şi au găsit "lumina de la capătul tunelului" prin rugăciunea personală şi comună, împreună cu familia, pot da mărturie despre importanţa şi necesitatea ei.

De asemenea, trebuie privite cu multă atenţie şi încercările fizice şi morale ale familiei. În acest context putem aminti: o boală incurabilă, un accident, pierderea locului de muncă, îndepărtarea de cei dragi plecaţi la muncă în alte locuri, căderi psihice sau morale, toate la un loc duc, de prea multe ori, la o "oboseală" morală şi la o îndepărtare de Dumnezeu. Pentru a putea ieşi din impas, nu este nevoie de a face salturi mortale; este suficient să apelăm la providenţa lui Dumnezeu, rugându-l sau urmându-i exemplul; va trebui să apelăm la rugăciune şi la sprijinul divin în toate clipele vieţii noastre. Doar aşa vom putea fi învingători şi nu învinşi.

Începând cu acest număr, vom parcurge împreună exortaţia apostolică despre obligaţiile familiei creştine în lumea de astăzi, Familiaris consortium, a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. La numărul 1 se vorbeşte despre Biserica în serviciul familiei.

"Transformările ample, rapide şi profunde ale societăţii şi culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituţii. Multe familii trăiesc în aceeaşi situaţie, cu deplină fidelitate, acele valori spirituale care stau la baza instituţiei familiale. Altele plutesc în nesiguranţă ori rătăcesc de la calea datoriilor lor, ori sunt, de-a dreptul străine şi oarecum necunoscătoare ale semnificaţiei vieţii de familie şi al adevăratului sens al vieţii conjugale şi familiale. Altele, împiedicate de diferite nedreptăţi sociale, nu pot să-şi realizeze drepturile fundamentale. Biserica, conştientă că taina căsătoriei şi familia constituie una din valorile cele mai preţioase ale omenirii, vrea să-şi facă auzit glasul şi-şi oferă serviciile celor care, conştienţi de valoarea căsătoriei şi familiei, se străduiesc să realizeze cu fidelitate aceste valori în viaţa lor, precum şi acelora care plutesc în nesiguranţă şi anxietate, caută adevărul, dar sunt împiedicaţi pe nedrept a trăi liber propriul proiect al familiei. Susţinând pe cei dintâi, luminând şi ajutându-i pe ceilalţi, biserica oferă serviciile sale celor care sunt preocupaţi de destinul căsătoriei şi al familiei.

În mod deosebit, biserica se adresează tinerilor care sunt gata de a începe drumul spre căsătorie şi viaţa de familie, cu scopul de a le deschide noi orizonturi, ajutându-i să descopere, ajutându-i să descopere frumuseţea şi măreţia chemării la dragoste şi la slujirea vieţii" (FC 1).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.