SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 15, 28.01.2004
Discursul escatologic (cf. Mt 24,1-25,46)

În interiorul discursului despre "venirea Fiului Omului" (cf. Mt 24,29-31), care cuprinde capitolele XXIV şi XXV din evanghelia sfântului Matei, se pot observa diferite pericope scripturistice care dau greutate şi interpretează în direcţia corectă concepţia escatologică a venirii lui Isus Cristos. Iată aceste pericope: anunţarea distrugerii templului (cf. Mt 24,1-2), începutul durerilor şi persecuţiilor (cf. Mt 24,3-14), devastarea Ierusalimului (cf. Mt 24,15-28), venirea Fiului Omului (cf. Mt 24,29-31), parabola smochinului (cf. Mt 24,32-35), îndemn la vigilenţă (cf. Mt 24,36-44), parabola slujitorului credincios (cf. Mt 24,45-51), parabola despre cele zece fecioare (cf. Mt 25,1-13), parabola talanţilor (cf. Mt 25,14-30) şi criteriile judecăţii finale (cf. Mt 25,31-46).

Scena de deschidere (cf. Mt 24,1-2) creează climatul pentru întregul discurs final al lui Isus Cristos. În timp ce iese din templu, Isus Cristos încheie disputa cu reprezentanţii iudaismului şi, în acelaşi timp, încheie disputa dintre Mesia şi responsabilii lui Israel asupra temei instituţiei templare, unde Isus Cristos intrase cu autoritatea ultimului şi definitivului trimis de Dumnezeu. În faţa măreţiei templului, care atrage atenţia discipolilor, Isus Cristos pronunţă o solemnă profeţie care se va concretiza în distrugerea totală a acestui templu (cf. Mt 24,2). De fapt, privind cu atenţie acest pasaj scripturistic, ne putem da seama că el ne îndreaptă către o perspectivă escatologică şi că trebuie să înţelegem istoria sub semnul domniei lui Isus Cristos aşteptat drept Fiul Omului, judecător universal.

Preocuparea paranetică şi practică a acestui prim plan apocaliptic este indicată chiar de către apelul iniţial: "Aveţi grijă să nu vă înşele cineva" (Mt 24,4). Avertismentul pe care Isus Cristos îl dă discipolilor este coroborat cu promisiunea mântuirii pentru cei care perseverează până la sfârşit (cf. Mt 24,13). Această sentinţă are un scop paranetic care cuprinde trei avertizări: de a nu se lăsa seduşi de falşii propagandişti ai lui Mesia, de a nu se lăsa copleşiţi de dureri şi persecuţii şi de a rămâne statornici în actualizarea proiectului de viaţă prevăzut în iubirea divină.

În contrapoziţie cu falşii invitaţi şi cu falşii mesia şi profeţi, se anunţă, în cele din urmă, venirea Fiului Omului (cf. Mt 24,15-28): nu este o revelaţie secretă şi rezervată numai unora ca aceea a lui pseudo-mesia care îi invita pe credincioşi să-l întâmpine în deşert sau în locuri ascunse (cf. Mt 24,26). Venirea sa va manifesta tuturor în mod neaşteptat ca un fulger care luminează pe tot omul. Caracterul teofanic al acestei imagini proiectează asupra venirii Fiului Omului pasaje distincte ale judecăţii lui Dumnezeu. În contextul actual, imaginea poate fi interpretată drept anunţul de speranţă pentru aleşii care se vor aduna împreună odată ce va apărea Fiul Omului.

Punctul central al întregului discurs este anunţarea speranţei viitoare: paruzia Fiului Omului, venirea în glorie a lui Isus Cristos (cf. Mt 24,29-31). Această venire va pune capăt zilelor de încercare, inaugurează definitiva şi universala domnie a Fiului Omului în jurul căreia sunt convocaţi aleşii lui Dumnezeu. Convocaţii sunt "aleşii", adică toţi aceia care au perseverat cu fidelitate în timpul zilelor de mare încercare. Aşadar, venirea de pe urmă a Fiului Omului este împlinirea speranţei de mântuire care susţine în toate drumul Bisericii către Dumnezeu.

După anunţul venirii Fiului Omului, a paruziei, care este punctul culminant al escatologiei, discursul reia un ton paranetic, unde anunţurile sunt contrapunctul exortaţiilor. Invitaţia de a discerne semnele timpului final este ilustrată prin asemănarea cu smochinul care prin frunzele sale prevesteşte vara (cf. Mt 24,32-35). Vocabularul apocaliptic pe care evanghelistul Matei îl foloseşte în această pericopă ne aminteşte de faptul că întreaga comunitate aştepta împlinirea promisiunilor lui Isus Cristos, adică venirea sa pe norii cerului pentru a le da drept răsplată mântuirea.

Îndemnul la vigilenţă (cf. Mt 24,36-44) este, înainte de toate, o interpretare escatologică ce se referă la evenimentele distrugerii Ierusalimului şi profanarea templului, dar aceste fapte sunt un semn şi o anticipare profetică a sfârşitului care trebuie să vină şi al istoriei. În această optică hermeneutică, "generaţia prezentă" devine, la rândul ei, reprezentantă de către aceia care în decursul istoriei au adus o contribuţie negativă la construirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. De aceea, contemporanii sfârşitului istoriei pot fi toţi acei oameni care acum trăiesc deja în faza finală care, într-adevăr, a fost inaugurată de învierea lui Isus Cristos, şi care, totuşi, se aşteaptă în paruzie "în putere şi glorie".

Scurta povestire a parabolei servitorului credincios (cf. Mt 24,45-51), construită pe relaţia stăpân-servitor, ne aminteşte două situaţii contrapuse: aceea pozitivă, a servitorului credincios şi înţelept şi cea negativă, a servitorul rău. În amândouă cazurile se urmăreşte schema dezvoltată care prevede trei momente: însărcinarea dată servitorului, absenţa stăpânului în timp ce servitorul revelează atitudinile sale pozitive sau negative şi, în cele din urmă, venirea stăpânului care evaluează şi răsplăteşte sau pedepseşte servitorul în conformitate cu ceea ce a făcut. Această relectură parenetică, în cheie escatologică şi eclezială în acelaşi timp, nu contravine intenţiei originare a parabolei lui Isus Cristos. Mai mult decât o polemică împotriva conducătorilor iudei - scribii şi fariseii sau funcţionarii templului - parabola era un apel urgent la a fi atenţi şi pregătiţi pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, care deja este aproape. Iruperea istorică a regalităţii lui Dumnezeu scoate la iveală fidelitatea sau infidelitatea fiecărui om pentru mântuirea sa ori pentru căderea definitivă. De aceea, parabola aceasta devine un cuvânt de avertisment şi de promisiune.

Capitolul al XXV-lea ne prezintă două parabole şi criteriile judecăţii finale (cf. Mt 25,1-46).

Parabola celor zece fecioare (cf. Mt 25,1-13), cinci înţelepte şi cinci nechibzuite, oferă ascultătorilor evanghelistului Matei, dar şi nouă, o învăţătură practică: să veghem în aşteptarea Domnului care trebuie să vină, iar venirea sa este una neaşteptată şi, de aceea, trebuie să fim mereu pregătiţi; a fi pregătiţi înseamnă a fi credincioşi voinţei Tatălui ceresc prin intermediul acelor lucrări de iubire activă, în baza cărora se va face judecata finală. Aceasta este adevărata "înţelepciune" creştină: a actualiza cu perseverenţă voinţa lui Dumnezeu care în Domnul Isus Cristos s-a revelat definitiv.

Lecturarea parabolei talanţilor sau a celor trei slujitori (cf. Mt 25,14-30) este foarte mult condiţionată de tendinţa interpretativă care exprimă foarte bine etica comercială. Talanţii sunt atât calităţile umane, cât şi bunurile pe care fiecare om le posedă şi care trebuie să fie folosite la maxim pentru mântuirea sa; ceea ce, de fapt, Isus Cristos condamnă în această parabolă, nu este posesiunea acestor talanţi, ci răutatea şi delăsarea fatalistică şi neproductivă a acelora care nu vor să folosească darurile lui Dumnezeu în scopul orânduit de el, adică spre bunăstarea şi mântuirea omului. Raportul contractual al omului cu Dumnezeu, definit în baza legii, nu-l face activ şi creativ dincolo de "obligaţia" sa. Dialogul celui de al treilea servitor cu stăpânul recheamă acel lucrător în baza contractului, iar el nu reuşeşte să înţeleagă noul criteriu al "dreptăţii" divine care este un dar chiar şi atunci când este, de fapt, o recompensă.

Criteriile judecăţii finale (cf. Mt 25,31-46) sunt, la prima vedere, surprinzătoare pentru ascultătorii lui Isus Cristos: el cere şi se identifică cu cei slabi şi umili, cu cei ce suferă din toate punctele de vedere. În această pagină scripturistică, privită drept concluzivă, a evangheliei publice a lui Isus Cristos înainte de drama pătimirii sale, unde Fiul Omului va împărţi până la capăt istoria sa cu cei mai mici, evanghelistul Matei creează o minunată sinteză a celor doi poli în jurul cărora se prezintă mesajul evanghelic: Isus Cristos şi iubirea activă, sinteza voinţei lui Dumnezeu. În iubirea gratuită şi universală către cei mici se trăieşte, de fapt, acea relaţie vitală de credinţă în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Domnul nostru, care, la sfârşitul istoriei, se va transforma în deplină comuniune de mântuire.

Toate aceste pericope scripturistice se orientează către o mai atentă şi aprofundată analiză a familiei creştine, deoarece alegerea şi predilecţia pe care Isus Cristos o manifestă faţă de cei mici şi neputincioşi face din aceste texte o reviziune decisivă la adresa fiecărui membru al ei.

Contextul social actual ne duce cu gândul de multe ori la timpurile lui Isus Cristos şi la actualitatea acestor cuvinte, deoarece familia noastră creştină devine egoistă, închisă în sine şi distrugătoare de pace şi viaţă în momentul în care se închide în egoism, comoditate şi prejudecăţi. Or, familia pe care Dumnezeu o doreşte pentru lumea întreagă este aceea care ştie să folosească bine talanţii pe care i-a primit şi, în acelaşi timp, ştie să ofere din iubirea lui Dumnezeu tuturor acelora care se apropie de familia creştină. Nu ne este permis a-i uita pe cei mici, flămânzi, închişi, străini, săraci şi în nevoi, deoarece a-i uita înseamnă a-l uita pe Dumnezeu care se identifică cu ei: a uita să iubim înseamnă a uita să ne mântuim!

Judecata finală şi venirea Fiului Omului nu trebuie să ne înspăimânte, să ne tulbure şi să ne facă să avem teamă: suntem fiii luminii, fiii adevărului şi ai libertăţii în Dumnezeu. De aceea, îndemnul la vigilenţă, la folosirea cu mult curaj a darurilor oferite de Dumnezeu este o necesitate, o obligaţie a fiecăruia dintre noi. Să lăsăm ca în familiile noastre să locuiască prietenia lui Dumnezeu şi prietenia oamenilor, a acelor care sunt în jurul nostru, căci numai în acest fel vom putea să formăm o comunitate de fii ai lui Dumnezeu.

În încheierea documentului Carta drepturilor familiei, capitolele 11 şi 12, se aminteşte că:

• familia are dreptul la o locuinţă decentă, adaptată pentru viaţa de familie şi proporţionată cu numărul de membri, într-un loc care să prevadă servicii de bază pentru viaţa familiei şi a comunităţii;

• familiile imigranţilor au dreptul la aceeaşi protecţie ca aceea acordată altor familii;

• familiile imigranţilor au dreptul la respect pentru propria cultură şi la a primi sprijin şi asistenţă pentru integrarea lor în comunitatea la care îşi aduc propria contribuţie;

• muncitorii emigranţi au dreptul de a vedea propria familie unită cât mai curând posibil;

• refugiaţii au dreptul la asistenţă din partea autorităţilor publice şi a organizaţiilor internaţionale care să faciliteze reunirea familiilor lor.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.