SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 14, 21.01.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Iudeea şi Ierusalim (cf. Mt 19,1-23,39) (II)
Disputa lui Isus Cristos la Ierusalim cu conducătorii poporului (cf. Mt 21,1-23,39)

O unitate literară bine structurată este constituită dintr-o serie de controverse sau dispute care se desfăşoară la Ierusalim între Isus Cristos şi reprezentanţii diferitelor grupuri şi mişcări religioase iudaice. Pentru o mai bună expunere a materialului ce va urma, vom face o împărţire a pericopelor scripturistice, după cum urmează: intrarea lui Isus Cristos în Ierusalim (cf. Mt 21,1-11), alungarea vânzătorilor din templu (cf. Mt 21,12-17), smochinul blestemat (cf. Mt 21,18-22), autoritatea lui Isus Cristos (cf. Mt 21,23-27), parabola celor doi fii (cf. Mt 21,28-32), parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Mt 21,33-46), parabola invitaţilor la nuntă (cf. Mt 22,1-14), tributul cuvenit împăratului (cf. Mt 22,15-22), saduceii şi învierea (cf. Mt 22,23-33), porunca iubirii (cf. Mt 22,34-40), originea lui Mesia (cf. Mt 22,41-46), denunţarea fariseilor şi cărturarilor (cf. Mt 23,1-36) şi Isus Cristos plânge asupra Ierusalimului (cf. Mt 23,37-39).

Cheia interpretativă a intrării lui Isus Cristos în Ierusalim ne este sugerată de către evanghelist prin intermediul explicitei citări a unui text scripturistic (cf. Zah 9,9) în care se anunţă, se prevesteşte venirea Domnului, venirea lui Mesia pentru a salva oraşul şi poporul, iar acest Mesia era reprezentatul lui Israel în faţa tuturor popoarelor. Ideea unui mesia "umil" şi "blând" (cf. Mt 21,5), ne violent şi pacific, este remarcată imediat prin chiar faptul că Isus Cristos intră în cetatea Ierusalimului aşezat pe spatele unui măgar: măgarul sau măgăriţa, pe care încălecau demnitarii, principii şi mai marii poporului, este semnul păcii, deoarece în timp de război era nevoie să încalice un cal, semul alergatului în galop pentru a ajunge din urmă duşmanii sau a te retrage de pe câmpul de bătălie în grabă. Poporul totuşi, îl recunoaşte pe Isus Cristos drept Mesia sau drept "profetul" ce trebuia să vină şi cu acest ultim eveniment se completează mesajul cristologic care are o indicaţie clară: Isus Cristos este Mesia pacific şi mântuitor, care intră în cetate drept Fiul lui David şi Domn, dar care se va revela ca atare doar după ce va îndeplini până la capăt destinul său, adică destinul "profetului" refuzat, persecutat şi ucis (cf. Mt 23,37).

După intrarea triumfală al lui Isus Cristos în Ierusalim, el se îndreaptă spre locul predilect predicii şi activităţi sale în cetatea sfântă: templul (cf. Mt 21,12-17). În templu Isus Cristos intră cu autoritatea lui Mesia, profetul aşteptat şi dorit de către popor şi în acest loc actualizează purificarea sanctuarului aşa cum este anunţat de profeţi, iar copiii şi sugarii sunt mărturisitorii predilecţi ai lui Dumnezeu. Prin compoziţia literară a evanghelistului Matei s-a reuşit o prezentare a templului, inima instituţională a iudaismului epocii respective şi imaginea lui Isus Cristos, Mesia autoritar, vorbind în numele lui Dumnezeu. Cu toate că gestul cu stil profetic, de denunţare a lui Isus Cristos împotriva instituţie templieriere a fost autoritar, el rămâne Mesia "blând" şi care oferă eliberare şi-i întâlneşte pe cei săraci şi mici. De la aceştia mici el estre recunoscut şi primit, în timp ce cei care exercitau puterea în templu şi în societatea timpului nu au putut să-l recunoască.

Interpretarea povestirii smochinului blestemat este, de fapt, o cateheză de care Isus Cristos s-a folosit în învăţătura sa către discipoli în ceea ce priveşte argumentul credinţei (cf. Mt 21,18-22). Puterea credinţei se exprimă printr-o umilă şi perseverată rugăciune, căreia îi estre promisă ascultarea. Tocmai cuvântul lui Isus Cristos este acela care garantează fidelitatea lui Dumnezeu Tatăl, care stă la baza atât a credinţei necondiţionate a discipolilor, cât şi la rugăciunea lor încrezătoare.

Un episod vrednic de atenţia noastră este acela la disputei asupra autorităţii lui Isus Cristos (cf. Mt 21,23-27). Răspunsul pe care mai marii poporului şi responsabilii religioşi îl dau alternativei propuse de Isus Cristos (cf. Mt 21,24-25) asupra originii botezului lui Ioan Botezătorul este în sintonie cu alegerile lor precedente. Frica lor consta în ieşirea din legile tradiţionale şi în descoperirea, din partea poporului, a faptului că toată autoritatea lor depinde de Dumnezeu şi nu de prescrierile umane; în acest caz oferea lui Isus Cristos oportunitatea de a-i demasca şi a le condamna incompetenţa: ei, de fapt, sunt fără "autoritate" faţă de Isus Cristos în faţa poporului.

Parabola celor doi fii, pe care Isus Cristos o prezintă drept o completare a voinţei poporului de a se apropia şi cunoaşte misterul mântuirii, este de o bogăţie teologică deosebită (cf. Mt 21,28-32). Polemica dintre Isus Cristos şi reprezentanţii iudaismului nu este o simplă preocupare istoriografică, ci se include în proiectul pastoral al evanghelistului Matei. El intenţionează să demaşte sau cel puţin pune în gardă pe cei care fac parte din comunitatea sa asupra faptului că credinţa trebuie trăită şi prin fapte nu numai prin teorie: aceia care spun numai şi nu fac sunt asemănaţi cu iudeii care duc după ei falsa siguranţă de a împlini voinţa lui Dumnezeu, în schimb, autenticii discipoli sunt aceia care construind noua comunitate de fraţi, fac voinţa Tatălui din ceruri.

Imediat după ce evanghelistul Matei le explică discipolilor modul prin care se poate vedea credinţa credincioşilor, adaugă o altă parabolă: parabola viticultorilor ucigaşi (cf. Mt 21,33-46). Parabola, în contextul său original, apare ca o transparentă alegorie a istoriei raporturilor dintre Dumnezeu şi Israel, unde se poate vedea mereu crescuta infidelitate a lui Israel faţă de planul şi iniţiativa lui Dumnezeu. Ideea dominantă este aceea de a aduce "roade": acesta este criteriul definitiv care stă la baza transferului Împărăţiei lui Dumnezeu de la un popor la altul.

O scurtă notă redacţională ne introduce într-o nouă povestire parabolică, unde protagonistul este un rege care organizează un banchet de nuntă pentru fiul său (cf. Mt 22,1-14). În această parabolă se poate observa foarte bine cum autorul evangheliei aşază un contrast între primii invitaţi şi cei care-i înlocuieşte la banchet: parabola invitaţiilor la nuntă transcrie o imagine sugestivă a alegerii pe care Isus Cristos o face referitor la Împărăţia lui Dumnezeu. În momentul în care cei chemaţi nu s-au considerat vrednici de ea, Isus Cristos invită pe cei păcătoşi, pe săraci, pe cei defavorizaţi în faţa oamenilor, dar aleşi în faţa lui Dumnezeu. Momentul critic al acelui invitat, care nu este pregătiţi pentru nuntă (cf. Mt 22,12), corespunde situaţiei istorice a misiunii lui Isus Cristos; ea este sub semnul Împărăţiei lui Dumnezeu care este din ce în ce mai aproape şi de aceea, îi pune pe contemporanii săi în faţa urgenţei de a răspunde afirmativ lui Dumnezeu, fără întârziere şi fără scuze.

O pagină memorabilă a evangheliei sfântului Matei este cea pe care o cunoaştem şi pe care de multe ori am folosit-o în viaţa noastră: "Daţi-i cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu" (Mt 22,21). Tributul cuvenit cezarului (cf. Mt 22,15-22) este o demonstraţie a lui Isus Cristos de a indica faptul că Dumnezeu are întotdeauna prioritate în viaţa credinciosului, iar lucrurile materiale, situaţiile delicate ale omului pot fi rezolvate numai în măsura în care el ştie să se apropie de Dumnezeu. Întreaga şi totala dedicare a lui Dumnezeu, unicul Domn, nu admite compromisuri: accentul răpusului lui Isus Cristos este aşezat pe versantul religios care denunţă atât amestecul teocentric (divinizarea cezarului), cât şi interferenţa religiosului în politică. Fidelitatea opţiunii religioase este cea mai bună garanţie pentru o sănătoasă laicizare a practicii politice şi, în acelaşi timp, oferă o platformă formării unui libertăţi religioase.

O nouă controversă, legată de precedenta prin intermediul cronologiei "în aceeaşi zi" (Mt 22,23), este legată de învierea morţilor (cf. Mt 22,23-33). În această dispută argumentarea lui Isus Cristos, fondată pe textul cărţii Exodului (cf. Ex 3,6.15-16), care la prima vedere pare străină discursului învierii, aşază problema noastră într-o perspectivă religioasă. Învierea nu este doar o chestiune antropologică - concepţie asupra compoziţiei umane şi a destinului său -, ci în primul rând atinge relaţia omului cu Dumnezeu, izvor şi ţintă a oricărui om. În al doilea rând Isus Cristos contestă ideea unei învieri cu motivaţii umane, adică o înviere înţeleasă drept prelungire sau redimensionare a vieţii prezente sub forma instituţiei matrimoniale. În această perspectivă a învierii Isus Cristos explică faptul că deplina şi definitiva înviere este cea legată de comuniunea cu Dumnezeu şi de aceea, nu mai are sens să se pună chestiunea matrimonială de către cei care neagă învierea.

Porunca iubirii rămâne cea mai mare şi cea mai importantă din toată predica şi din tot mesajul pe care Isus Cristos le aduce pe pământ (cf. Mt 22,34-40). Evanghelistul Matei îl prezintă pe Isus Cristos drept revelator autoritar şi definitiv al voinţei lui Dumnezeu: în această ultimă învăţătură în templu din Ierusalim, el confirmă scopul misiunii sale, anunţat de discursul de pe munte, adică să îndeplinească legea şi profeţii (cf. Mt 5,17). Toată revelaţia istorică a voinţei lui Dumnezeu îşi găseşte consistenţa şi unitatea sa în iubirea deplină în unicul Domn şi-n iubirea activă şi dezinteresată faţă de aproapele.

După ce fariseii, saduceii şi cărturarii l-au întrebat îndelung asupra unor chestiuni ale cultului, Isus Cristos, le pune o întrebare: "Ce părere aveţi despre Cristos? Al cui fiu este?" (Mt 22,42). Tema pe care Isus Cristos o abordează în referinţă cu fariseii este una de mare actualitate şi faptul că Mesia "Fiul lui David" trebuia să vină era un fapt scontat (cf. Mt 22,41-46). Pentru a adera la noua imagine al lui Mesia, care se realizează în Isus Cristos, trebuie să ascultăm răspunsul pe care el îl dă supremei autorităţi iudaice, mai marelui preot al Sinedriului care îl întreabă "Te conjur pe Dumnezeu cel viu să ne spui dacă tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu?" (Mt 26,63). Răspunsul lui Isus Cristos este unul scontat, adică unul afirmativ şi prin acest mod de exprimare el explică tuturor că între Mesia davidic şi Domnul, care este în acelaşi timp Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, se găseşte moartea şi învierea cele ce purifică şi decantează imaginea mesianică de oricare metamorfoză triumfalistă şi naţionalistă.

În cele din urmă Isus Cristos denunţă comportamentul fariseilor şi cărturarilor (cf. Mt 23,1-36), deoarece ei nu reuşesc să-şi deschidă inima lui Dumnezeu şi nici să indice drumul spre mântuire poporului. Cuvintele de stil profetic ale lui Isus Cristos în afara faptului că denunţă ostilitatea mai marilor iudeilor contemporani evanghelistului Matei, solidar cu istoria trecută de infidelitate, se doreşte a fi o invitaţie comunităţii căreia îi scrie pentru a se încredinţa judecăţii lui Dumnezeu.

Un ultim apel către Ierusalim (cf. Mt 23,37-39), mai bine spus, o ultimă tentativă al lui Isus Cristos de a convoca pe Israel la planul de mântuire al lui Dumnezeu Tatăl a eşuat din cauza opoziţiei şi împietririi inimii celor chemaţi.

Viaţa comunităţii bisericeşti este bazată pe înţelegerea planului de mântuire revelat şi actualizat de către Isus Cristos: acest plan nu poate fi integrat întru totul dacă la el nu aderă deplin familia în întregimea ei. Diferite puncte de reflecţie oferite de pericopele scripturistice prezentate mai sus sunt foarte bine venite în momentul în care fiecare membru al familiei şi familia împreună îşi propun noi proiecte, noi realizări, noi modalităţi de întărire şi dezvoltare spirituală şi materială a căminului familiar.

Un prim pas în recunoaşterea familiei drept locul privilegiat de întâlnire a prezenţei lui Dumnezeu este primirea lui Isus Cristos în mediul familial prin intermediul rugăciunii, a sacramentelor, a participării comune la Sfânta liturghie duminicală şi la sărbătorile de poruncă. Doar acceptând pe Dumnezeu în viaţa de familie, alături de fiecare membru în bucurie şi în necazuri se va putea observa creştere în dinamicitatea spirituală şi colectivă a familiei. Adeziunea totală la proiectul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare membru al familiei, acceptarea şi îndrumarea copiilor de către părinţi şi respectarea şi ajutorarea părinţiilor de către copii este un mare pas spre o formare şi o înţelegere a rolului familiei în comunitatea bisericească şi societatea umană.

Nu trebuie neglijat nici faptul că principala îndatorire a familiei este, în conformitate cu învăţătura lui Isus Cristos, iubirea (cf. Mt 22,34-40). În momentul în care familia este cuprinsă de iubirea lui Dumnezeu, în care se simte respectul pentru activitatea celuilalt, în care fiecare membru al familiei se simte acasă, în acel moment creşte în fiecare dintre ei devotamentul, afectul şi responsabilitatea spre creşterea şi aprofundarea marelui mister al iubirii creştine şi umane.

Carta drepturilor familiei, la articolul 10, indică norme şi principii valabile oricărei familii:

• familiile au dreptul la o ordine socială şi economică în care organizarea muncii să permită membrilor să trăiască împreună şi nu să împiedice unitatea, bunăstarea, sănătatea şi stabilitatea familiei, oferind chiar posibilitatea unei recreări sănătoase;

• remunerarea muncii trebuie să fie suficientă pentru fondarea şi menţinerea unei familii cu demnitate, fie printr-un salariu convenabil, numit "salariu familial", fie prin alte măsuri sociale, precum indemnizaţiile familiale sau remunerarea muncii casnice a unuia dintre părinţi; ar trebui să fie în aşa fel încât mamele să nu fie obligate să lucreze în afara casei în detrimentul vieţii familiale şi, în special, în detrimentul educaţiei fiilor;

• munca în casă a mamei trebuie să fie recunoscută şi respectată pentru valoarea sa în raport cu familia şi societatea.

  fr. Iosif Bisoc, OFMConv.