SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 13, 14.01.2004
Activitatea lui Isus Cristos în Iudeea şi Ierusalim (cf. Mt 19,1-23,39) (I)
Drumul lui Isus Cristos către Ierusalim (cf. Mt 19,1-20,34)

Întreaga viaţă publică a lui Isus Cristos a stat sub semnul neîncrederii, din partea fariseilor, învăţătorilor legii, ai cărturarilor, ai oamenilor politici, ai acelor care se simţeau ameninţaţi în tradiţiile şi concepţiile lor privitoare la legi şi obiceiuri. Totuşi, Isus Cristos nu a dorit să desfiinţeze legea lăsată de către Dumnezeu Tatăl poporului iudeu prin intermediul lui Moise, ci a dorit să o întărească şi să o perfecţioneze.

Activitatea lui Isus Cristos în Iudeea şi Ierusalim, în ceea ce priveşte evanghelia sfântului Matei, îşi are începutul în următoarele pericope scripturistice: căsătoria şi divorţul (cf. Mt 19,1-9), discuţia despre celibat (cf. Mt 19,10-12), Isus Cristos şi copiii (cf. Mt 19,13-15), atitudinea tânărului bogat în faţa exigenţei renunţării la bunurile materiale (cf. Mt 19,16-30), parabola lucrătorilor din vie (cf. Mt 20,1-16), a treia anunţare a morţii şi învierii lui Isus Cristos (cf. Mt 20,17-19), cererea fiilor lui Zebedeu (cf. Mt 20,20-23), slujirea celui mai mare (cf. Mt 20,24-28) şi vindecarea orbilor din Ierihon (cf. Mt 20,29-34).

O deosebită importanţă vom acorda primei pericope, deoarece fiind vorba despre căsătorie şi divorţ, este oportun să analizăm cu mare atenţie ceea ce Isus Cristos spune despre aceste două realităţi ale zilelor noastre (cf. Mt 19,1-9).

Intervenţia fariseilor, care se află la baza începerii catehezei privind căsătoria şi divorţul din partea lui Isus Cristos, este prezentată ca o "punere la încercare" (cf. Mt 19,3): s-ar putea înţelege acest fapt drept un fel de provocare pentru a-l prinde pe Isus Cristos în mrejele jurisprudenţei rabinice divizate pe două fronturi de interpretare şi aplicare a divorţului (cf. Dt 24,1-4). Problema fariseilor nu privea ilicitatea divorţului, deja presupus ca bază în prescripţiile mozaice, ci motivul care să-l justifice. Isus Cristos nu se lasă prins în subtilităţile legale: el abandonează planul juridic şi se referă la proiectul originar a lui Dumnezeu, creatorul şi apelând la textul din cartea Genezei unde se vorbeşte despre prima familie şi despre căsătorie (cf. Gen 1,27; 2,24) le aminteşte ascultătorilor săi că familia este unică şi indivizibilă! În acest mod controversa dintre Isus Cristos şi farisei se transformă într-una asupra modului de interpretare a voinţei lui Dumnezeu. În acest caz, acţiunea şi cuvântul lui Dumnezeu, aşa după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, sunt criteriile pentru a cunoaşte voinţa sa relativ la instituirea căsătoriei. Acţiunii creatoare a lui Dumnezeu se adaugă, tot din voinţa divină, structura sexuală în două componente ale sale: cea masculină şi cea feminină. Tot în acest context, Dumnezeu a stabilit, prin cuvântul său (cf. Gen 1,28; 2,24) separarea bărbatului şi a femeii de legăturile de rudenie familiei proprii pentru a forma "un singur trup" (Gen 2,24). Consecinţa acestei iniţiative a lui Dumnezeu creatorul este unitatea radicală a celor două fiinţe umane, bărbat şi femeie: cu alte cuvinte, unirea matrimonială este înscrisă în structura constitutivă a bărbatului şi a femeii. Orice tentativă umană de a despărţi această unitate vitală este împotriva proiectului originar al lui Dumnezeu! La această contestare radicală a divorţului din partea lui Isus Cristos, care se foloseşte de textele scripturistice pentru a-i convinge asupra acestui adevăr, fariseii apelează la un alt text scripturistic, cel luat din cartea Deuteronomului capitolul 24, versetele 1-4. Isus Cristos nu se lasă înşelat nici de această nouă tentativă exegetică, dar le răspunde scurt şi răspicat că: "Din cauza împietririi inimii voastre" (Mt 19,8) Moise a cedat presiunii celor care nu mai doreau să ţină poruncile lui Dumnezeu. Isus Cristos reafirmă cu tărie faptul că valoarea absolută a căsătoriei nu poate fi modificată de nimeni, fie ea autoritate civilă, fie ea autoritate religioasă pentru că merge, de fapt, împotriva lui Dumnezeu (cf. Mt 19,8).

După acest discurs radical din partea lui Isus Cristos, o reacţie, parcă resemnată, o avem chiar din partea ucenicilor săi "Dacă aşa stau lucrurile cu bărbatul şi femeia, este mai bine să nu se căsătorească" (Mt 19,10). În schimb, Isus Cristos, vorbind despre celibat (cf. Mt 19,10-12) le explică discipolilor că nu toţi pot înţelege şi trăi într-un anumit mod de viaţă, dacă nu au primit acest dar de la Dumnezeu (cf. Mt 10-12).

Parabola tânărului bogat este o exemplificare a faptului că urmarea lui Dumnezeu nu poate fi făcută numai prin cuvinte şi intenţii frumoase, ci printr-o dăruire totală şi necondiţionată (cf. Mt 19,16-22). Tuturor discipolilor care pentru adeziunea personală la Isus Cristos au renunţat la toate, la proprietate, case şi câmpuri, la legăturile de rudenie, la fraţi şi surori, tată, mamă şi copii, le este promisă viaţa veşnică dar nu ca recompensă care să compenseze aceste renunţări, ci ca dar care întrece orice aşteptare (cf. Mt 19,29).

O altă pagină foarte frumoasă, şi, în acelaşi timp, plină de învăţătură dumnezeiască este aceea a lucrătorilor din vie (cf. Mt 20,1-16). De pe planul istoric, acela al lui Isus Cristos, parabola se transportă pe panul simbolic şi prezintă o situaţie conflictuală sau polemică care în împreunarea de date evanghelice se poate descrie în felul următor: alegerile lui Isus Cristos în favoarea celor care nu contează pe plan religios - păcătoşii, poporul ignorant, prostituate etc. - descătuşează criticile virulente ale celor ce observă legea - ale fariseilor şi ale cărturarilor: "Aceştia din urmă au lucrat o oră, iar tu i-ai tratat ca pe NOI care am suportat greutatea zilei şi arşiţa" (Mt 20,12). Am adoptat acest mod de a scrie pentru a reda în înţelesul strict al contextului scripturistic ceea ce fariseii şi cărturarii se considerau în comparaţie cu Isus Cristos. Continuând analiza parabolei putem observa că Isus Cristos în istoria proprietarului viei apelează la stilul de lucru al lui Dumnezeu, un stil care depăşeşte criteriile de judecată ale omului, închise în binomul drepturi-obligaţii, şi face acest lucru în numele iubirii gratuite şi generoase. Modul de acţiune al lui Isus Cristos revelează şi face prezentă acea libertate de iubire a lui Dumnezeu care o are pentru cei predilecţi ai istoriei scripturistice: în faţa acestui fapt interlocutorii săi trebuie să se decidă pentru sau împotriva lui Dumnezeu.

Următoarele pericope scripturistice se pot aduna într-o denumire comună ce ar putea fi numită urmarea lui Mesia "servitorul credincios" (cf. Mt 20,17-28). După cea de a treia anunţare a pătimirii, morţii şi învierii sale (cf. Mt 20,17-19) urmează, parcă sfidător, cererea fiilor lui Zebedeu (cf. Mt 20,20-23), pentru ca imediat Isus Cristos să le explice în ce constă adevărata măreţie şi slujire a discipolului său (cf. Mt 24-28). Din toate aceste texte reiese foarte clar faptul că "a sluji" pentru Isus Cristos înseamnă a fi fidel proiectului lui Dumnezeu şi solidar cu o situaţie umană de păcat, aşa cum era "Servitorul lui Iahve" al lui Isaia 42,1-4; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12, tocmai pentru a elimina păcatul din lume. În spatele acestei alegeri solidare se maturizează speranţa omenirii: moartea lui Isus Cristos este văzută în ochii lui Dumnezeu Tatăl drept act liber şi iubire care deschide procesul de eliberare umană universală spre mântuire.

Datorită unui inteligent montaj literar scena vindecării orbilor din Ierihon (cf. Mt 20,29-34) se produce la porţile cetăţii şi prin acest procedeu evanghelist Matei încearcă să scoată în evidenţă faptul că Isus Cristos are puteri mesianice, puteri ce-l fac compasional pentru cei necăjiţi şi înţelegător pentru suferinţele poporului. În timp ce se pregăteşte să intre triumfal, Mesia în Ierusalim Isus Cristos se opreşte la porţile oraşului pentru a vindeca doi sărmani orbi. Acest semn făcut de Fiul lui David le dovedeşte, încă o dată, că el nu este un Mesia politic sau militar care mărşăluieşte spre capitală, ci un umil servitor al Domnului care doreşte să întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia păcii, iubirii şi înţelegerii.

Reflecţia principală ce trebuie să fie analizată de cei ce doresc o mai apropiată viaţă trăită de Dumnezeu şi de aproapele este cea referitoare la căsătorie şi divorţ. Problemele ridicate de multe familii în acest ultim timp sunt legate tocmai de modul în care familia reuşeşte să depăşească momentele de criză prin care trece.

Idealul şi năzuitele tinerilor ca-şi unesc viaţa în taina căsătoriei sunt minunate; ei îşi propun, la început de drum, să-şi întemeieze o familie bazată pe respect, iubire, fidelitate conjugală, afecţiune şi fericire. Toate aceste aspecte sunt urmate cu scrupulozitate în acele familii în care rugăciunea, bunul simţ, înţelegerea şi pacea sunt elemente comune şi de nedespărţit între soţi. Apariţia copiilor oferă împlinirea deplină a familie, speranţa de mai bine şi construirea unui climat familial propice dezvoltării armonioase a tuturor membrilor familiei.

Cu toate eforturile făcute de Biserică, plaga divorţului, a separării soţilor este un mare rău ce aruncă în braţele disperării, neîncrederii, nerăbdării şi în cele din urmă a păcatului foarte multe familii. Pierderea sensului vieţii conjugale, viciile, egoismul alimentează şi îndepărtată pe soţi de copii, de familie, de valorile familiare şi toate aceste lucruri duc, în cele din urmă, la o răzbunare şi ură dezproporţionată cu iubirea iniţială. Sălile de judecată sunt pline, spre satisfacţia celor care îşi câştigă existenţa din nefericirea altora, iar copiii acestor familii sunt lipsiţi şi privaţi de afecţiune, de educaţie, de o vorbă bună şi de un exemplu bun. Tuturor acestor familii textul scripturistic le aminteşte că fără Dumnezeu, fără rugăciune personală şi comunitară, fără practicarea sacramentelor şi participarea la Sfânta Liturghie viaţa familiei eşuează pe un tărâm izolat şi fără sens. Tuturor acelora care încă mai pot face ceva Domnul Isus Cristos le indică calea directă spre el: iubire, înţelegere, răbdare... Nu este uşor, nu se pot realiza toate dintr-o dată, dar cu mult curaj, cu îngăduinţă şi respect se pot face multe. Curaj!

Cartea drepturilor familiei ne spune:

• familiile au dreptul de putea conta pe o adecvată politică familială din partea autorităţilor publice în domeniile juridic, economic, social şi fiscal, fără discriminări de nici un fel;

• familiile au dreptul la condiţii economice care să le asigure un nivel de viaţă potrivit demnităţii şi dezvoltării lor depline. Nu trebuie să fie împiedicate în obţinerea şi în păstrarea proprietăţilor private care ar putea favoriza o viaţă familială stabilă: legile privind moştenirea sau transmiterea proprietăţii trebuie să respecte nevoile şi drepturile membrilor familiei;

• familiile au dreptul la măsuri în mediul social care să ia în considerare nevoile lor, în special în caz de moarte prematură al unuia sau a ambilor soţi, de abandon al unuia dintre soţi, de accident, de boală sau de invaliditate, în caz de şomaj şi ori de câte ori familia are de susţinut poveri extraordinare în favoarea membrilor săi din motive de bătrâneţe, de handicapuri fizice sau mentale sau de educaţie a copiilor;

• bătrânii au dreptul să găsească în interiorul propriei familii sau, când acest lucru nu este posibil, în instituţii adecvate, un mediu care să le permită să-şi petreacă bătrâneţea în linişte, promovând acele activităţi care sunt compatibile cu vârsta lor, ajutându-i să participe la viaţa socială;

• drepturile şi necesităţile familiei şi în special valoarea unităţii sale trebuie să fie luate în consideraţie în politica şi în legislaţia penală, în aşa fel încât deţinutul să rămână în contact cu propria familie şi aceasta să fie susţinută adecvat în perioada de detenţie.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.