SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 128, 10.05.2006
Trecerea de la moarte la viaţă (cf. Rom 5,1-6,23) (II)
Noua viaţă în Isus Cristos (cf. Rom 6,1-23)

Dacă în capitolul al V-lea am avut drept temă principală harul şi justificarea, deoarece Dumnezeu a dorit să mântuiască omul prin intermediul jertfei Fiului său, în capitolul al VI-lea sfântul Paul ne vorbeşte despre binefacerile pe care omul le primeşte prin intermediul botezului: viaţa nouă în Isus Cristos (cf. Rom 6,1-14), trecerea de la sclavia păcatului la slujirea lui Dumnezeu (cf. Rom 6,15-23).

Ţinând cont de faptul că omul este supus greşelii şi că Dumnezeu este oricând pregătit să-l ierte şi să-i ofere milostivirea sa, sfântul Paul caută să le explice creştinilor că ei nu au dreptul să abuzeze de această prerogativă, adică de fii adoptivi ai lui Dumnezeu Tatăl şi fraţi întru Isus Cristos, şi că botezul pe care l-au primit nu este un motiv de a continua cu viaţa păcătoasă precedentă. Evanghelia şi botezul pe care l-au primit nu mai sunt folositoare, ba chiar devin defăimate de viaţa plină de păcat a creştinului care nu-şi schimbă comportamentul. Este evidentă mustrarea şi atenţionarea pe care sfântul Paul le prezintă cititorilor săi, deoarece conformarea cu Dumnezeu presupune o nouă viziune asupra modului de percepere a realităţilor prezente şi transcendente. Învierea lui Isus Cristos este punctul culminant al voinţei lui Dumnezeu în legătură cu întreaga revelaţie divină şi cu economia mântuitoare a omului: nu este posibil să crezi în înviere şi să cobori în apa botezului, dacă viaţa ta nu se schimbă şi nu intră sub sfera iubirii lui Dumnezeu! De fapt, a trăi şi a muri împreună cu Isus Cristos devine deviza întregii comunităţi creştine, iar adevărata trăire a celui botezat trebuie să fie în baza mesajului kerygmei. Sfântul Paul mai adaugă că păcatul nu poate să se folosească de creştin pentru a da curs viciilor şi patimilor ascunse, ci ele trebuie îndepărtate din viaţa creştinului prin slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, în speranţa învierii.

Tocmai tema slujirii lui Dumnezeu şi abandonarea sclaviei păcatului fac subiectul celei de a doua pericope a acestui capitol al Scrisorii sfântului Paul către Romani (cf. Rom 6,15-23). Pentru omul care trăieşte sub domnia lui Dumnezeu atitudinea de om răscumpărat trebuie să predomine în toate situaţiile, deoarece nici unul nu are dreptul ca în numele harului primit prin moartea şi învierea lui Isus Cristos, să comită păcatul, sau, şi mai rău, să considere că numai cel care provine din poporul ales şi care are Legea lui Moise, este supus greşelii. Dacă creştinii au primit mântuirea în numele lui Isus Cristos şi se supun legilor Noului Testament şi legii celui Înviat, ei sunt cu atât mai mult constrânşi de a evita orice legătură cu păcatul şi de a se îndepărta de practicile păcătoase de mai înainte. Deoarece noii membri ai comunităţi creştine făcuseră parte din diferitele popoare păgâne, din diferitele sisteme de filosofie şi din cultele şi miturile antice, sfântul Paul îi atenţionează asupra faptul că nu mai pot fi prinşi în capcana vechilor obiceiuri ale trupului. Au fost sclavi ai păcatului, ai trupului şi al sistemelor seducătoare şi greşite ale timpului, dar odată ce au accepta învăţătura lui Isus Cristos viaţa lor trebuie conformată cu mesajul evangheliei. Viaţa veşnică promisă de Dumnezeu omului nu se poate actualiza şi nici ajunge la ea printr-o viaţă libertină, ci numai prin eliberarea de păcat şi de vicii.

Desigur că aceste avertismente ale sfântului Paul sunt categorice şi, de ce să nu o spunem, foarte actuale. Creştinii zilelor noastre, sub masca timpului şi al situaţiilor cotidiene, se lasă ademeniţi de faptele celor fără de credinţă sau indiferenţi din punct de vedere religios şi se comportă ca sclavi ai păcatului şi al viciilor. De câte ori în viaţa noastră nu am putut observa că numele de creştin a fost asociat cu păcatul, intoleranţa, răutate, crima etc.? Oare în această situaţie nu se găseşte şi familia creştină care a început să fie dezorientată din cauza puternicilor influenţe negative venite din partea celor care sunt duşmani declaraţi ai Bisericii şi ai vieţii ca atare? De aceea, familia creştină trebuie să caute sprijin în comunitatea ecleziastică din care face parte şi să-şi încredinţeze viitorul în învierea lui Isus Cristos.

Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume, nr. 7:

"Păcatul originar alterează modul în care bărbatul şi femeia primesc şi trăiesc cuvântul lui Dumnezeu şi relaţia lor cu Creatorul. Imediat după ce le-a oferit grădina, Dumnezeu dă o poruncă pozitivă (cf. Gen 2,16), urmată de o alta negativă (cf. Gen 2,17), în care este afirmată în mod implicit diferenţa esenţială existentă între Dumnezeu şi omenire. La sugestia şarpelui, această diferenţă este contestată de bărbat şi de femeie. Ca urmare este dat peste cap şi modul în care trăiesc diferenţa lor sexuală. Relatarea din cartea Genezei stabileşte astfel o relaţie de cauză şi efect între cele două diferenţe: atunci când omenirea îl consideră pe Dumnezeu drept duşman al său, relaţia însăşi dintre bărbat şi femeie este pervertită. Atunci când această ultimă relaţie este deteriorată, accesul la chipul lui Dumnezeu riscă, la rândul său, să fie compromis.

În cuvintele pe care Dumnezeu i le adresează femeii după păcat, este exprimat, în mod lapidar, dar nu mai puţin impresionant, tipul de relaţii ce se vor instaura de-acum între bărbat şi femeie: «Dorinţa ta se va ţine după soţul tău, şi el va domina peste tine» (Gen 3,16). Va fi o relaţie în care iubirea va fi adesea denaturată din pură căutare de sine, o relaţie care ignoră şi ucide iubirea, înlocuind-o cu jugul dominării unui sex asupra celuilalt. Istoria omenirii reproduce de fapt aceste situaţii, în care este exprimată în mod deschis tripla concupiscenţă de care aminteşte sfântul Ioan, vorbind despre concupiscenţa cărnii, concupiscenţa ochilor şi mândria vieţii (cf. 1In 2,16). În această tragică situaţie se pierde egalitatea, respectul şi iubire cerute, conform planului originar al lui Dumnezeu, de relaţia dintre bărbat şi femeie".

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.