SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 125, 29.03.2006
Trecerea de la păcat la mântuire prin credinţă (cf. Rom 1,16-4,25) (II)
Păcatul la iudei (cf. Rom 2,17-3,20)

După ce sfântul Paul vorbeşte despre păcat în ambientul lumii păgâne, se adresează iudeilor, poporului ales de Iahve, şi le aminteşte că şi ei sunt în păcat. Nu este vorba despre o condamnare şi un reproş neîntemeiat, ci despre afirmarea unei realităţi care, de prea multe ori, era trecută cu vederea atât de conducătorii religioşi, cât şi de popor, adică de încălcarea alianţei pe care Iahve a încheiat-o cu poporul ales înainte de intrarea în ţara făgăduită. Pericopele scrisorii care tratează această temă sunt următoarele: iudeii au păcătuit (cf. Rom 2,17-29), privilegiile iudeilor nu sunt un avantaj (cf. Rom 3,1-8), nimeni nu este drept în faţa lui Dumnezeu (cf. Rom 3,9-20).

Printr-un discurs aproape virulent sfântul Paul demască faptul că mulţi dintre membrii poporului ales nu sunt decât nişte impostori, deoarece nu păstrează Legea (cf. Rom 2,17-29). Aceştia se dovedesc buni cunoscători ai Legii, însă în momentul în care trebuie să-o împlinească găsesc diferite scuze, sau chiar o ignoră complet. În acest caz, apostolul neamurilor le reproşează că ei trăiesc, de fapt, în păcat aşa cum trăiesc şi păgâni şi că nu există nici o diferenţă între ei. Circumcizia, semnul apartenenţei la poporul lui Dumnezeu, nu mai are nici o putere, deoarece ea se actualizează prin respectarea poruncilor lui Iahve şi nu prin simpla amintire sau enumerare a unor cunoştinţe acumulate în timp. De fapt, sfântul Paul le spune cititorilor săi că toate păcatele înfăptuite de păgâni devin proprii aceluia care, deşi cunoaşte legea lui Dumnezeu, se comportă ca şi cum nu ar cunoaşte-o. De asemenea, apostolul neamurilor le face cunoscută o nouă interpretare a Legii: circumciziunea inimii, în duh şi nu în litera legii care aduce cu sine moartea şi păcatul.

Plecând de la această expunere sfântul Paul le aduce sub privire anumite argumente în ceea ce priveşte semnul exterior al apartenenţei la poporul ales şi printr-un raţionament iudaic numit midrahs, le spune că privilegiile lor nu sunt un avantaj atât timp cât ele nu-şi ating scopul, adică căutarea şi îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Rom 3,1-8). Apostolul neamurilor este categoric în afirmaţiile sale şi le redescoperă iudeilor valoarea Legii lui Iahve şi confirmă faptul că circumciziunea, avantajul poporul în decursul istoriei, nu este de domeniul trecutului, ci devine mod de viaţă dacă este trăit în deplinătatea sa. Deoarece Iahve le-a încredinţat cuvintele sale ("dabar" - "cuvânt"; "cuvinte" în limba ebraică) poporul ales este moştenitorul legitim al promisiunilor sale, chiar şi în momentul în care el este infidel şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu rămâne întotdeauna fidel promisiunilor sale. Avantajul oferit de Iahve prin circumciziune se anulează pentru aceia care încalcă Legea, o defăimează prin faptele şi conduita lor, de aceea, ei sun judecaţi şi condamnaţi de către oameni, de către Lege şi de către Dumnezeu.

În cele din urmă sfântul Paul reaminteşte tuturor că sunt vinovaţi în faţa lui Dumnezeu, iar concluzia logică este că nimeni nu-i drept şi nu este justificat prin păcatele sale (cf. Rom 3,9-20). Prin lungul citat din diferitele cărţi ale Vechiului Testament, apostolul este împuternicit să-i acuze atât pe iudei, cât şi pe păgâni pentru neascultarea lor. De fapt, negaţia folosită repetitiv la adresa neascultării omului faţă de Dumnezeu ("nu este nici un drept", "nu este nimeni" etc.) devine o acuzaţie cutremurătoare pe care omenirea trebuie să o ia în serios, deoarece pe cei care nu vor voi să se întoarcă îi va urmări nenorocirea şi moartea veşnică. Cunoştinţa care ne vine datorită Legii se datorează recunoaşterii vinovăţiei şi a păcatului, doar aşa omul poate să se întoarcă la Dumnezeu şi la Legea sa.

Este destul de interesant de observat că sfântul Paul în aceste pericope scripturistice ne prezintă, de fapt, întreaga experienţă umană; el doreşte să le amintească cititorilor săi, cum de altfel şi nouă, că numai recunoscând pe Dumnezeu ca Domn ne putem mântui. De asemenea, apostolul subliniază faptul că efectul vindecări omului, a eliminări păcatului din viaţa sa începe odată cu recunoaşterea condiţiei păcătoase în care se găseşte: cuvântul lui Dumnezeu începe să lucreze în el în momentul în care îşi înfrânează gândurile, simţurile şi pasiunile vieţii. De fapt, unde încetează păcatul acolo încep harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu! Aici intră în acţiunea nucleul familiei creştine, adică perseverenţa în dialog, iubire şi credinţă, iar citirea deasă a Sfintei Scripturi ne poate oferi un bogat conţinut de trăire spirituală.

Scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea bărbatului şi a femeii în Biserică şi în lume, nr.3-4:

"Rădăcina imediată a tendinţei mai sus-amintite se situează în contextul problematicii feminine, dar motivarea sa cea mai profundă trebuie căutată în încercarea persoanei umane de a se elibera de propriile condiţionări biologice. Conform acestei perspective antropologice, natura umană nu ar avea în sine caracteristici care s-ar impune în mod absolut: orice persoană ar putea sau ar trebui să se modeleze după propriul plac, din moment ce ar fi liberă de orice predeterminare legată de constituţia sa esenţială.

Această perspectivă are multiple consecinţe. Înainte de toate consolidează ideea că eliberarea femeii comportă o critică adusă Sfintei Scripturi care ar transmite o concepţie patriarhală despre Dumnezeu, alimentată de o cultură în mod esenţial masculină. În al doilea rând, această tendinţă ar considera lipsit de importanţă şi de influenţă faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat natura umană în forma sa masculină.

În faţa acestor curente de gândire, Biserica, luminată de credinţa în Isus Cristos, vorbeşte în schimb de colaborare activă, tocmai ca o recunoaştere a însăşi diferenţei dintre bărbat şi femeie.

Pentru a înţelege mai bine fundamentul, sensul şi consecinţele acestui răspuns e bine să ne întoarcem, chiar dacă pe scurt, la Sfânta Scriptură, care este bogată şi în înţelepciune umană, şi în care acest răspuns s-a arătat în mod progresiv prin intervenţia lui Dumnezeu în favoarea omenirii".

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.