SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 120, 22.02.2006
Mărturia sfântului Paul la Roma (cf. Fap 28,17-31)

Această ultimă pericopă, în care ni se povesteşte activitatea misionară a sfântului Paul la Roma, încheie, de fapt, cartea Faptele Apostolilor, document de deosebită importanţă pentru dezvoltarea Bisericii creştine în primele decenii de existenţă. Schiţată în două secţiuni, întâlnirea sfântului Paul cu iudeii din Roma (cf. Fap 28,17-22) şi activitatea de evanghelizare a apostolului neamurilor (cf. Fap 28,23-31), această pericopă ne desluşeşte în ce mod sfântul Luca ne relatează întâlnirea sfântului Paul cu Roma, cu locuitori săi, cu evreii de acolo şi cu creştinii, fraţii săi în credinţă.

Prin relatarea sosirii sfântului Paul la Roma se concluzionează lunga călătorie a extinderii Bisericii creştine care, plecând din Galileea şi trecând prin cele mai importante centre ale culturii Orientului Mijlociu şi Apropiat ajunge în capitala imperiului. Poate pare surprinzător că intrarea sa în Roma nu este una triumfală, ci, am putea spune, una sortită eşecului: sfântul Paul este întemniţat şi vine la Roma pentru a fi judecat! Însă această aparentă înfrângere, ca şi moartea lui Isus Cristos pe cruce, nu este altceva decât sămânţa aruncată cu grijă şi cu sudoare de apostolul neamurilor pentru construirea şi edificarea Bisericii creştine de mâine.

Întâlnirea sfântului Paul cu evreii nu este altceva decât o recapitulare a întregii sale activităţi misionare şi de evanghelizare, dar, în acelaşi timp, şi explicare faptului de ce el se găseşte în lanţuri şi arestat (cf. Fap 28,17-22). "Conferinţa de presă" organizată de sfântul Paul la Roma, în faţa autorităţilor iudaice din cetate, are drept scop reconfirmarea nevinovăţiei sale: chiar dacă se găseşte în arest, el poartă laţurile detenţiei numai pentru faptul că a crezut în cuvântul lui Dumnezeu. Mărturia sfântului Paul este importantă, deoarece ne găsim în faţa unui comunităţi evreieşti puternice din capitala imperiului, iar decizia şi acceptarea acesteia a unui astfel de afirmaţii poate coincide cu achitarea sa din partea conaţionalilor săi. Sfântul Paul reaminteşte faptul că el nu a greşit nici împotriva poporului, nici împotriva tradiţiilor, nici împotriva instituţiilor iudaice, ci credinţa sa în înviere i-a pricinuit persecuţie şi exil. Cu toate acestea, sfântul Paul îi invită pe ascultătorii săi să privească la "speranţa lui Israel", adică la Biserica creştină şi să vadă cât de importantă este întâlnirea dintre iudei şi creştini tocmai la Roma, în capitala imperiului.

Ultimele versete din această carte sunt rezervate activităţii de evanghelizare a sfântului Paul şi, în acelaşi timp, sunt cuvinte de tip programator (cf. Fap 28,23-31). Sfântul Paul, în capitala imperiului, propune mesajul evanghelic în primul rând iudeilor, iar după ce aceştia refuză, se adresează păgânilor. Aşadar, ne găsim în faţa unei noi scene misionare adresată viitoarei Biserici a Romei şi aşa cum promisiunea lui Isus Cristos cel înviat de a mântui tot omul s-a împlinit, tot astfel prin autoritatea apostolului păgânii primesc mesajul creştin. Textul citat din Isaia doreşte să confirme supusele apostolului Paul şi, în acelaşi timp, devine punct de referinţă pentru acceptarea sau refuzul bunei vestiri a mântuirii omului. Cea de a doua întâlnire a sfântului Paul cu iudeii din Roma se bazează pe două teme bazilare ale activităţii sale misionare: pe de o parte, avem regalitatea lui Dumnezeu care acum se actualizează în lume şi, pe de altă parte, avem revelarea în istorie prin intermediul Omului-Dumnezeu Isus Cristos, mort şi înviat.

Chiar dacă nu ştim din această carte care a fost sfârşitul sfântului Paul după cei doi ani de detenţie la Roma, ştim cu siguranţă ceea ce trebuie să înţelegem noi din activitatea sa: viaţa, misiunea şi interpretarea Bisericii şi a apostolilor rămân temelia întregii construcţii spirituale al lui Dumnezeu! Aşa cum oamenii cresc şi se perfecţionează, tot la fel şi Biserica rămâne deschisă şoaptelor Duhului Sfânt şi fidelă cuvintelor lui Isus Cristos.

Viziunea de ansamblu pe care ne-o dă aceste ultime versete al Faptele Apostolilor este aceea că Biserica lui Dumnezeu s-a format, s-a dezvoltat şi a activat în conformitate cu planul de mântuire a Fiului său Isus Cristos. În toate frământările şi dezbaterile privind păstrarea genuină a învăţăturii lui Dumnezeu, prin întreaga activitate a apostolilor, în mod cu totul deosebit prin cea a sfinţilor Petru şi Paul, Biserica a ştiut să promoveze şi să păstreze cu fidelitatea ceea ce i-a fost transmis de către Dumnezeu. Tot în acelaşi fel şi familia creştină trebuie să urmeze acest model de sfinţenie, de creştere şi de activitate misionară.

Humanae vitae, 26-31:

"Printre roadele care provin dintr-un generos efort de fidelitate faţă de legea divină, unul dintre cele mai preţioase e că soţii înşişi încearcă adesea dorinţa de a comunica altora experienţa lor. Astfel, vine să se insereze în vastul cadru al vocaţiei laicilor o nouă şi foarte remarcabilă formă de apostolat al aproapelui din partea aproapelui: familiile însele se fac apostoli şi călăuze ale altor familii. Aceasta este fără îndoială, printre atâtea forme de apostolat, una din cele care apar azi deosebit de oportune.

Stimăm foarte mult pe medici şi pe membrii personalului sanitar care, în exerciţiul profesiunii lor, au în vedere, mai mult decât orice interes uman, exigenţele superioare ale vocaţiei lor creştine. Să continue a promova cu orice ocazie soluţiile inspirate de credinţă şi de raţiunea dreaptă şi să se străduiască să semene convingerea şi respectul faţă de ele în mediul în care lucrează. Să considere astfel ca o datorie profesională cunoaşterea întregii ştiinţe necesare în acest domeniu delicat, pentru a putea da soţilor care îi consultă sfaturile înţelepte şi directivele sănătoase pe care, pe bună dreptate, aceştia le aşteaptă de la dânşii.

Fiii mei, iubiţi preoţi, care sunteţi prin vocaţie sfetnicii şi conducătorii spirituali ai persoanelor şi familiilor, ne îndreptăm acum cu încredere spre voi. Prima voastră datorie, în special pentru cei care predau teologia morală, este de a expune fără ambiguitate învăţătura Bisericii despre căsătorie. În exercitarea misiunii voastre fiţi primii care să daţi exemplu unui asentiment loial, intern şi extern, magisteriului Bisericii. Acest asentiment provine, o ştiţi, nu atât din motivele prezentate mai sus, cât mai degrabă din lumina Duhului Sfânt de care păstorii Bisericii beneficiază în mod deosebit în a expune adevărul.

Voi ştiţi de asemenea că este de importanţă absolută, pentru pacea conştiinţelor şi pentru unitatea poporului creştin, ca în domeniul moralei, ca şi în cel al dogmei, toţi să asculte de magisteriul Bisericii şi să vorbească acelaşi limbaj. Astfel vă amintim din tot sufletul chemarea înflăcărată a marelui apostol Paul: «Vă implor, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire; să nu fie printre voi dezbinări, dar fiţi cu toţii uniţi în acelaşi duh şi în aceeaşi gândire».

A nu diminua cu nimic mântuitoarea învăţătură a lui Cristos e o formă eminentă de dragoste faţă de suflete. Dar aceasta trebuie să fie totdeauna însoţită de răbdare şi bunătate după exemplul pe care l-a dat însuşi Domnul, tratând oameni. El a venit nu pentru a judeca, dar pentru a mântui; el a fost, desigur, intransigent cu răul, dar milostiv faţă de păcătoşi. În mijlocul dificultăţilor lor, soţii să găsească întotdeauna, în cuvântul şi inima preotului, ecoul vocii şi iubirii Răscumpărătorului.

Să vorbiţi cu încredere, fiii mei iubiţi, convinşi că Duhul lui Dumnezeu, în timp ce asistă magisteriul în expunerea doctrinei, luminează în interior inimile credincioşilor, invitându-i să-şi dea asentimentul lor. Învăţaţi-i pe soţi calea necesară a rugăciunii, pregătiţi-i să recurgă adesea cu credinţă la Sacramentul Euharistiei şi al Pocăinţei fără a se lăsa descurajaţi vreodată din cauza slăbiciunii lor.

Scumpi şi venerabili fraţi în episcopat, cu care noi împărţim atât de aproape grija pentru binele spiritual al poporului lui Dumnezeu, către voi se adresează gândul nostru respectuos şi afectuos la sfârşitul acestei enciclici. Tuturor vă adresăm o invitaţie insistentă.

Stând în fruntea preoţilor voştri, cooperatori în slujba sacră şi a credincioşilor voştri, lucraţi cu înflăcărare şi fără preget la ocrotirea şi sfinţirea căsătoriei, pentru ca ea să fie cât mai bine trăită în toată plinătatea ei umană şi creştină. Consideraţi această misiune ca una dintre cele mai urgente responsabilităţi ale timpului prezent. Ea comportă, după cum ştiţi, o acţiune pastorală organizată în toate domeniile activităţii umane, economice, culturale, sociale; de fapt, numai îmbunătăţirea simultană în aceste diferite sectoare va permite să devină nu numai tolerabilă, dar mai uşoară şi mai fericită viaţa părinţilor şi a copiilor în sânul familiilor, mai fraternă şi mai paşnică viaţa în comun în societatea umană, în desăvârşită fidelitate faţă de planul lui Dumnezeu cu privire la lume.

Venerabili fraţi, dragi fii şi voi toţi, oameni de bunăvoinţă, mare e opera de educare, de progres şi de iubire la care vă chemăm pe baza învăţăturii Bisericii, al cărui depozitar şi interpret e succesorul lui Petru împreună cu fraţii săi în episcopat! Marea operă pentru lume ca şi pentru Biserică, deoarece omul nu poate să găsească adevărata fericire, la care aspiră din toată fiinţa sa decât în respectarea legilor înscrise de Dumnezeu în natură şi pe care trebuie să le observe cu înţelepciune şi iubire. Asupra acestei opere, ca şi asupra voastră a tuturor, în special asupra soţilor, noi invocăm belşugul harului lui Dumnezeu cel Preasfânt şi plin de milostivire, spre garantarea cărora vă dăm binecuvântarea noastră apostolică" (HVE 26-31).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.