SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 12, 07.01.2004
Isus Cristos şi adevăratul Mesia (cf. Mt 13,54-18,35) (II)
Dezvăluirea identităţii adevăratului Mesia (cf. Mt 16,5-18,35)

În partea a doua a temei Isus Cristos şi adevăratul Mesia, intitulată Dezvăluirea identităţii adevăratului Mesia, ce cuprinde capitolele 16,5, 17 şi 18, vom analiza modul în care Isus Cristos se descoperă discipolilor şi mulţimii drept Mesia şi modul în care discipolii şi mulţimea percep acest fapt. Pericopele scripturistice pe care le vom lua în consideraţie sunt următoarele: aluatul fariseilor (cf. Mt 16,5-12), mărturisirea lui Petru (cf. Mt 16,13-20), prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus (cf. Mt 16,21-23), condiţiile urmării lui Isus (cf. Mt 16,24-28), schimbarea la faţă (cf. Mt 17,1-13), vindecarea unui tânăr posedat de diavol (cf. Mt 17,14-21), a doua anunţare a morţii şi învierii lui Isus (cf. Mt 17,22-23), taxa pentru templu (cf. Mt 17,24-27), cine este mai mare? (cf. Mt 18,1-5), despre scandal (cf. Mt 18,6-11), parabola oii regăsite (cf. Mt 18,12-14), îndreptarea fraternă (cf. Mt 18,15-20), iertarea păcatelor (cf. Mt 18,21-22) şi parabola servitorului neîndurător (cf. Mt 18,23-35).

După discuţia avută cu fariseii şi cărturarii care-i cereau un semn din cer, Isus Cristos avertizează pe discipoli să se ferească de "aluatul fariseilor şi al saduceilor" (cf. Mt 16,5-12). Ecou al conflictului şi al rupturii declarate de Isus Cristos cu responsabilii iudaismului este tocmai această atenţionare pe care Domnul o face discipolilor: "Fiţi atenţi la aluatul fariseilor şi al saduceilor" (Mt 16,6). Invitaţia repetată de a fi atenţi sau de a refuza "aluatul" fariseilor şi al saduceilor se prelungeşte până la comunitatea mateiană care, fiind în polemică şi disonanţă cu cea a iudeilor, se reface la acest text scripturistic. Discipolii, care reprezintă Biserica creştină, nu trebuie să se lase influenţaţi de doctrina străină dorinţei lui Isus Cristos, de falsele concepţii mesianice, sau în cel mai rău caz, de prescrierile juridice farisaice.

Profesiunea de credinţă a sfântului Petru este, de fapt, centrul acestor pericope şi cu această afirmaţie Petru face cunoscut lumii întregi pe adevăratul Mesia (cf. Mt 16,16). Modalitatea progresivă de care se foloseşte Isus Cristos, metoda maieutică, în raport cu ucenicii săi şi modul de a-i interpela este una care indică faptul că ideile despre Mesia şi despre venirea sa erau diferite: Mesia era aştepta ca un salvator politic, în parte religios, ce urma să instaureze împărăţia regatului lui Israel. Chiar şi răspunsurile celorlalţi discipoli al lui Isus Cristos sunt asemănătoare cu cele alte timpului (cf. Mt 16,13-14). La întrebarea directă a lui Isus Cristos, Simon Petru răspunde fără ezitare: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Mt 16,16). Simon Petru era, de fapt, glasul întregii comunităţi mateiane care îl recunoaşte pe Isus Cristos "Fiul lui Dumnezeu" (Mt 16,16): el era alesul, trimisul definitiv din partea lui Dumnezeu pentru a actualiza planul său de mântuire în istorie. La aceste cuvinte, la această profesiune de credinţă, Isus Cristos îl înştiinţează pe Petru despre rolul şi destinul ce i-a fost încredinţat în cadrul Bisericii, adică, el va deveni punct de referinţă, "piatră", legislator şi conducător al poporului lui Dumnezeu către mântuire, având toată puterea juridică şi pastorală (cf. Mt 16,17-19), chiar dacă ceva mai târziu va fi dojenit pentru prea marea sa grijă faţă de legea iudaică, atât din partea lui Isus Cristos, cât şi din partea sfântului Paul (cf. Mt 16,23; Gal 2,11-14).

În ceea ce priveşte destinul sfârşitului pământesc a lui Isus Cristos şi a modului prin care poate fi urmat, versetele 21-28 ale celui de al XVI-lea capitol sunt de mare ajutor. După ce a făcut cunoscut planul de mărire al lui Dumnezeu în persoana sa, Isus Cristos descoperă imediat care va fi, de fapt, sfârşitul său, iar la auzul acestor cuvinte acelaşi apostol, Petru, se împotriveşte şi-l roagă să se îndepărteze de prezisa suferinţă (cf. Mt 16,22). La prima vedere este o reacţie normală din partea unui om la adresa suferinţei fizice şi morale a semenului său, însă, în ceea ce priveşte misiunea lui Isus Cristos, trebuie ţinut cont tocmai de faptul că el a venit spre a ne mântui, iar împlinirea acestei mântuiri presupune, de cele mai multe ori, suferinţă, neîncredere, dojană. Răspunsul dur primit de Petru (cf. Mt 16,23) îi indică faptul că Isus Cristos primeşte logica lui Dumnezeu şi nu a oamenilor, deoarece fiind Fiul lui Dumnezeu are de îndeplinit un destin ce nu exclude perspectiva unei morţi violente. De altfel, cei ce vor să-l urmeze pe el va trebui, atât atunci, cât şi acum, să renunţe la toate: bunuri, favoruri şi chiar, de mult ori, la propria viaţă (cf. Mt 16,24-28).

Un alt episod magnific, ce va rămâne un punct de referinţă pentru discipolii lui Isus Cristos, este schimbarea la faţă "pe un munte înalt" (probabil muntele Tabor, cf. Mt 17,1). Întreaga scenă a schimbării la faţă a lui Isus Cristos este una luminoasă, iar tot ceea ce se întâmplă în acest loc este o pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu şi a viziunii mirifice a Mesiei dorit de omenire. Evanghelistul Matei, pe baza şi a altor mărturii, a compus această pagină de înalt conţinut cristologic. Schema şi imaginile acestui tablou sunt, în mare parte, schimbări ale tradiţiei scripturistice cu perspectivă teofanică şi viziuni apocaliptice: muntele, splendoarea chipului, a hainelor, norii şi vocea divină, dincolo de reacţia firească a fricii şi a tăcerii. Noutatea constă în rolul pe care-l are Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, care face parte din lumea divină, dar, în acelaşi timp, trăieşte şi acţionează într-o continuă mişcare, în istoria omenirii (cf. Mt 17,2-13).

Imediat după coborârea de pe munte, Isus Cristos, mişcat de compasiune pentru neputinţa umană, vindecă un tânăr epileptic şi "posedat de diavol" (cf. Mt 17,14-21). Această vindecare este, de fapt, un nou mod de a arăta mulţimii modalitate prin care Dumnezeu lucrează în lume: vindecând omul din interior şi doar după ceea îl vindecă de neputinţele trupeşti. Totuşi, Isus Cristos aminteşte ascultătorilor săi că este foarte importantă credinţa integră şi perseverentă, care împreună cu rugăciunea comunitară poate îndepărta puterile malefice şi face posibilă prezenţa Domnului în mijlocul ei (cf. Mt 17,20-21).

A doua vestire a pătimirii şi morţii sale, Isus Cristos o leagă de taxa percepută de autoritatea religioasă pentru templul din Ierusalim (cf. Mt 17,22-27). În ciuda tuturor semnalelor pe care Domnul Isus Cristos le-a dat discipolilor săi, mulţimii şi autorităţilor civile şi religioase ale timpului, pare că vorbele sale nu sunt ascultate. Imediat ce Isus Cristos prevesteşte a doua oară patima şi moartea sa "(...) ei au fost cuprinşi de o mare tristeţe" (Mt 17,23): o tristeţe ce nu este în concordanţă cu dorinţa lui Isus Cristos de a-i mântui. De asemenea, soluţia pe care Isus Cristos o sugerează lui Petru, în ceea ce priveşte taxa pentru templu, este cel puţin curioasă şi se crede că, de fapt, a fost o interpretare scripturistică pentru a explica întregii comunităţi că statutul religios de libertate în Dumnezeu, la care au fost chemaţi cei ce-l urmează pe Isus Cristos, nu poate fi îngrădit de motive economice sau false motive religioase.

Capitolul al XVIII-lea revelează preocuparea pastorală a evanghelistului Matei, care, amplificând discursul Domnului Isus Cristos, oferă o serioasă şi profundă viziune cristologică şi teologică pericopelor scriptruistice. Deja el ne-a obişnuit, iar în acest capitol se poate observa foarte bine acest fapt, cu discursul "eclezial" sau "comunitar" ce are în centrul atenţiei "Biserica" sau "adunarea fraţilor" (cf. Mt 18,17). Dincolo de aceste texte comunitare, cele două parabole sunt două bijuterii care dau tonul cristologic şi teologic al întregului capitol. Practica primirii şi acceptării celor "mici" în numele lui Dumnezeu (cf. Mt 18,1-5) este caracteristic acelui "Păstor" care îl reprezintă pe Tatăl ceresc. Modelul şi raţiunea profundă a iertării fraterne sunt cele arătate de Isus Cristos, adică relaţia ce există între discipoli şi Isus Cristos trebuie să caracterizeze şi comunitatea creştină (cf. Mt 18,15-22). Evanghelistul ştie că timpul Bisericii nu este cel al judecăţii şi al separării, dar acela al convertirii permanente: în practică, acest lucru vrea să spună că este o îndatorire serioasă aceea de a reconstrui comunitatea eclezială prin reconcilierea fraţilor şi iertarea obţinută de la Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul şi iertarea reciprocă (cf. Mt 18,23-35).

Această bogăţie de îndemnuri, care ne sunt oferite de textele scripturistice, au o deosebită incidenţă asupra familiei. Biserica, garanta continuităţii prezenţei lui Isus Cristos în lume, oferă familiei un sprijin, o formare, o educaţie pentru a înţelege care-i menirea în această societate în care consumismul, libertinajul şi setea de putere şi bani nu mai lasă loc educării tinerelor familii spre valorile autentic umane. De prea multe ori nu se mai sesizează schimbările ce au loc în societate, în obiceiurile şi practicile sociale şi prin aceste diversiuni se îndepărtează omul şi familia de la scopul nobil al său, adică acela de a fi "temple ale lui Dumnezeu", familii construite pe iubire, respect şi devotament.

Un mare accent îl putem pune pe speranţa zilei de mâine a familiei, Bisericii şi societăţii: copiii. Isus Cristos este foarte sever cu aceia care nu doreau să primească Împărăţia cerurilor în spiritul pur al copilăriei, dar şi mai tranşant a fost în momentul în care i-a avertizat pe aceia care dau scandal celor mici (cf. Mt 18,6-11). Şi atunci ne întrebăm: în ce constă scandalul celor mici? cum se materializează acest sandal?

Dragi familii, dragi taţi, dragi mame şi dragi copii, plaga cea mai mare este aceea dea nu mai percepe ca rău păcatul, în toate formele sale: părinţi ce nu-şi educă rodul iubiri lor în spiritul lui Dumnezeu, copii ce nu mai înţeleg ce rol are Biserica şi comunitatea eclezială pentru viaţa lor spirituală şi socială. La acest mare rău se mai adaugă lipsa celor materiale, care, de multe ori, îi fac pe părinţi să se îndepărteze de familie în căutarea unui loc de muncă, iar grija copiilor o încredinţează altora: lipsa de afecţiune a mamei şi a tatălui nu poate fi înlocuită de nimeni şi din această cauză mulţi copii şi tineri se lasă pradă deznădejdii, viciilor, păcatului. Divorţul şi separarea sunt două momente dezastruoase pentru oricare familie supusă acestor procese. Copii fără îndrumători, fără idealuri, fără nimic... copii ai străzii şi ai mizeriei... Avortul, plaga cea mare a României de azi, alcoolismul, drogurile, excesele de toate felurile (internet, TV, prietenii nesănătoase) produc rupturi definitive în conştiinţele multor mame, copii şi tineri, iar tragediile prin care ei trec nu mai sunt percepute ca atare de cei ce au această obligaţie.

Aşadar, chemarea insistentă din partea lui Isus Cristos de a deveni copii ai lui Dumnezeu, este mai valabilă azi ca niciodată: să lăsăm conştiinţele noastre să poate spune în liniştea serii că au făcut tot posibilul ca Dumnezeu să fie prezent în familia sa, în societate şi în chipul comunităţii ecleziale din care face parte.

În acest context, Carta drepturilor familiei ne semnalează:

• orice familie are dreptul de a trăi liber propria viaţă religioasă domestică sub îndrumarea părinţilor, aşa cum are dreptul de a profesa în mod public şi de a răspândi credinţa, de a lua parte la cultul public şi de a alege în mod liber programele de instruire religioasă fără a suferi discriminări;

• familia are dreptul de a exercita funcţia sa socială şi politică în construirea societăţii;

• familiile au dreptul de a forma asociaţii cu alte familii şi instituţii, pentru a desfăşura rolul familie în mod convenabil şi efectiv, ca şi pentru a proteja drepturile, a promova binele şi a reprezenta interesele familiei;

• pe plan economic, social, juridic şi cultural trebuie să fie recunoscut rolul legitim al familiilor şi al asociaţiilor familiale în elaborarea şi actualizarea programelor care interesează viaţa de familie.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.