SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 119, 15.02.2006
Călătoria sfântului Paul spre Roma (cf. Fap 27,1-28,16)

Coordonatele istorico-geografice ale călătoriei sfântului Paul spre Roma sunt extrem de sărace în detalii: ele se limitează în a ne prezenta lapidar fragmente din experienţa destul de zbuciumată a apostolului în drum spre capitala imperiului. Această secţiune a Faptele Apostolilor, care cuprinde diferite episoade şi evenimente, îl are drept protagonist pe sfântul Paul pe care-l prezintă ca martor al mântuiri pe care Dumnezeu o dă omeniri. Împărţirea acestei călătorii în pericope scripturistice este următoarea: plecarea sfântului Paul spre Roma (cf. Fap 27,1-6), furtuna şi naufragiul (cf. Fap 27,7-44), sfântul Paul pe insula Malta (cf. Fap 28,1-10), continuarea călătorii sfântului Paul către Roma (cf. Fap 28,11-16).

Primele versete ale capitolului al XXVII-lea devin începutul ultimei călătorii dramatice a sfântului Paul care-l va conduce la Roma (cf. Fap 27,1-6). Aceste rânduri devin o pagină sugestivă nu numai datorită bogăţiei şi varietăţi naraţiunilor particulare, ci datorită mesajului spiritual pe care-l transmit diferitele episoade sau discursuri al cărui protagonist este sfântul Paul. Stilul povestirii este cel caracteristic unui jurnal de călătorie în care sunt notate etapele şi escalele efectuate de el şi de însoţitorii săi. De notat faptul că sfântul Paul, fiind un deţinut "politic", deoarece nu era vorba despre comiterea vreunui delict comun, are o escortă militară binevoitoare dacă ţinem cont de faptul că i s-a permis la Sidon să meargă să-şi viziteze prieteni şi să-şi îngrijească sănătatea. În această primă parte a călătoriei se mai notează şi dificultăţile particulare ale călătorie, deoarece din aceste rânduri se poate observa foarte bine faptul că clima nu era favorabilă şi că acest eveniment anticipează episodul furtunii şi al naufragiului.

Următoarea pericopă scripturistică, ce povesteşte furtuna care s-a abătut asupra corăbiei şi a naufragiului (cf. Fap 27,7-44), poate pune mai multe semene de întrebare: de ce autorul sacru consideră atât de importantă această furtună? De ce cititorii săi trebuiau să cunoască cu de amănuntul tot ceea ce s-a întâmplat cu sfântul Paul pe mare? Care este, de fapt, mesajul transmis de aceste versete? Pentru a avea un răspuns corect la aceste întrebări trebuie să citim în paralel ceea ce se petrece în exterior (furtuna şi ameninţarea cu înecul) şi starea sufletească a celor din corabie (sfântul Paul şi însoţitori săi). Dacă vom face o lectură panoramică vom recunoaşte cu uşurinţă că secvenţele expuse de sfântul Luca nu sunt altceva decât intervenţii profetice ale sfântului Paul şi au o semnificaţie spirituală, cu un profund sens religios. În ciuda timpului nefavorabil şi a planului de a ucide pe deţinuţi, toţi pasagerii corăbiei ajung cu bine la mal şi acest fapt este rezultatul discursului profetic al sfântului Paul (cf. Fap 27,21-26). Acest mic discurs a sfântului Paul le garantează salvarea şi motivul dominant din expunerea sa este acela că doar încrederea şi curajul bazate pe încrederea în Dumnezeu dăruieşte eliberare oamenilor indiferent de pericolul de moarte care-i înconjoară. De fapt, chiar şi îndemnul sfântului Paul de a se hrăni adresat tuturor este un semn semnificativ de speranţă şi de viaţă, dincolo de toate situaţiile concrete prin care trece: această invitaţie a sfântului Paul nu este altceva decât un semn de speranţă şi de solidaritate. O altă paralelă interesantă poate fi făcută între situaţia atmosferică şi cea sufletească a sfântului Paul. El se îndrepta către Roma, locul în care îşi va da viaţa pentru numele lui Isus Cristos; de aceea, tensiunea sufletească estre însoţită şi de elementele naturii care se dezlănţuiesc împotriva destinului pe care i-l pregătesc oameni, însă speranţa în Dumnezeu şi încurajarea primită din partea sa îl determină să fie plin de optimism şi să-i încurajeze pe toţi. Vocabularul folosit cel mai des de către sfântul Luca este format din cuvintele: speranţă, mântuire, încredere. Acestea sunt prerogativele omului lui Dumnezeu în momentul în care se trece printr-o criză profundă, sau se găseşte în faţa uni pericol iminent.

Oprirea forţată a sfântului Paul pe insula Malta dă loc la manifestarea puterii lui Dumnezeu prin semnele şi minunile înfăptuite aici (cf. Fap 28,1-10). După naufragiu sfântul Paul împreună cu ceilalţi pasageri îşi găsesc adăpost pe insulă unde sunt primiţi cu multă amabilitate de localnici. Aici găsim două evenimente, strâns legate între ele, care dovedesc faptul că puterea lui Dumnezeu lucrează în orice timp, în orice loc şi pentru orice. Primul eveniment este legat de faptul că sfântul Paul, imediat după ce au ajuns la mal şi datorită faptului că era frig şi plouă, adună vrescuri pentru a face un foc, iar dintre vrescuri a ieşit un şarpe veninos care-l muşcă. Reacţia spontană a locuitorilor este comună cu a fiecăruia dintre noi: "Dacă nu a murit în naufragiu, Dumnezeu îl pedepseşte pe uscat", însă nu întotdeauna ceea ce vedem şi gândim este în conformitate cu realitatea! După ce au aştepta un timp şi au observat că veninul nu are nici o putere asupra sfântului Paul, locuitorii au înţeles că au în mijlocul lor un trimis divin. Schema narativă a celui de al doilea eveniment recheamă scenele evanghelice ale vindecărilor făcute de Isus Cristos: sfântul Paul vindecă pe tatăl conducătorului insulei prin gestul clasic al rugăciunii şi al impunerii mâinilor. Mesajul concret al acestor povestiri constă în faptul că sfântul Paul le spune acestor oameni că mântuirea nu se realizează prin simple cuvinte, ci prin gesturi concrete, se transmite prin întâlnirea oamenilor şi unde se verifică solidaritatea umană şi credinţa religioasă eficace şi genuină.

Călătoria de la Malta până la Roma ne este redată de sfântul Luca prin cuvinte simple, dar pline de semnificaţie (cf. Fap 28,11-16). Reluarea călătoriei către Roma, după urâta experienţă a naufragiului, nu era pentru sfântul Paul un motiv de teamă, ci dimpotrivă, era, de fapt, scopul şi ţinta acestei călători, deoarece avea asigurarea lui Dumnezeu în ceea ce priveşte rolul pe care-l va avea în capitala imperiului. Chiar dacă la prima vedere nu găsim în aceste versete decât o enumerare aridă de localităţi, povestirea este însufleţită de întâlnirea sfântului Paul cu creştinii din Pozzuoli şi cei veniţi din Roma. În ţesutul de explicaţi şi de indicaţi geografice găsim stratul subtil al unei experienţe neaşteptate de solidaritate umană şi creştină datorată modul prin care apostolul neamurilor este întâmpinat şi primit de către fraţii creştini. Încurajat de fraţi şi înconjurat de aceştia sfântul Paul intră în Roma şi din relatarea versetului al XVI-lea "[...] i s-a permis lui Paul să locuiască singur, cu un soldat care-l păzea" ne putem da seama că el nu era acuzat de delicte capitale. Datorită acestui "arest la domiciliu" sfântul Paul a putut să-şi desfăşoare în continuare activitatea sa de evanghelizare în cadrul comunităţii din Roma.

Ultimele momente ale călătoriei sfântului Paul spre Roma sunt un bun exemplu pentru stilul de viaţă cotidiană a familiilor noastre creştine. Argumentez această afirmaţie prin faptul că apostolul neamurilor nu a ţinut cont de pericolul în care se afla, ci a căutat în tot ceea ce făcea binele şi solidaritatea umană şi creştină a acelora din jur. Chiar dacă la un moment dat în situaţia sa jalnică în care se găsea, imediat după naufragiu, el a fost judecat greşit de cei din jur, sfântul Paul dă o lecţie de iubire creştină. Vindecă şi se roagă pentru cei care aveau nevoie de vindecarea lui Dumnezeu. În acelaşi fel este de folos ca şi în familiile noastre să se dezvolte solidaritatea şi iubirea creştină, iar în momentul în care sufletul nostru este bulversat de neputinţă, boală sau păcat, încurajarea membrilor familiei să devină balsam şi alinare.

Humanae vitae, 24-25:

"Voim să exprimăm acum încurajările noastre faţă de oamenii de ştiinţă, care «pot face mult pentru cauza căsătoriei, a familiei şi pentru pacea conştiinţelor, dacă prin aportul convergent al studiilor lor se străduiesc să scoată mai mult în lumină diversele condiţii ce favorizează o sănătoasă reglementare a procreaţiei umane».

E de dorit, în special, ca după dorinţa deja formulată de Pius al XII-lea ştiinţa medicală să reuşească să dea o bază suficient de sigură pentru o reglementare a naşterilor bazată pe observarea ciclurilor naturale. Astfel oamenii de ştiinţă şi în special cercetătorii catolici vor demonstra prin fapte că, aşa cum învaţă Biserica, «nu poate să existe contradicţie adevărată între legile divine ale transmiterii vieţii şi cele care favorizează o autentică iubire conjugală».

Şi acum cuvântul nostru se adresează mai direct fiilor noştri, în special acelora pe care Dumnezeu îi cheamă să-i slujească în căsătorie. Biserica, în timp ce învaţă cerinţele inviolabile ale legii divine, vesteşte mântuirea şi deschide prin sacramente căile harului care face din om o creatură nouă, capabilă de a răspunde în iubire şi în adevărata libertate planului Creatorului şi Mântuitorului său şi de a face dulce jugul lui Cristos.

Soţii creştini, ascultând docili glasul său, să-şi amintească faptul că vocaţia lor creştină care a început la Botez, s-a specificat şi s-a întărit apoi prin sacramentul Căsătoriei. Prin el soţii sunt întăriţi şi oarecum consacraţi pentru a îndeplini cu fidelitate datoriile lor, pentru a realiza vocaţia lor până la perfecţiune şi pentru a da o mărturie creştină, care le e proprie, în faţa lumii. Lor le încredinţează Domnul datoria de a face vizibilă în lume sfinţenia şi frumuseţea legii care uneşte iubirea reciprocă a soţilor cu cooperarea lor la iubirea lui Dumnezeu, autorul vieţii umane.

Noi nu voim să ascundem dificultăţile, câteodată grave, care sunt inerente soţilor creştini: pentru ei, ca pentru fiecare om «strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la viaţă». Dar speranţa acestei vieţi trebuie să lumineze drumul lor, în timp ce ei se străduiesc cu curaj să trăiască în înţelepciune, dreptate şi pietate timpul prezent, ştiind că faţa acestei lumi trece. Soţii să depună deci eforturile necesare, susţinuţi de credinţa şi speranţa «care nu înşeală, căci iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit», să implore în rugăciune statornică ajutorul divin, să se adape mai ales la izvorul harului şi al dragostei, care este Euharistia. Iar dacă păcatul îi învinge să nu se descurajeze, dar să recurgă cu o umilă perseverenţă la mila lui Dumnezeu, care e acordată în Sacramentul Pocăinţei. Ei vor putea astfel să realizeze plinătatea vieţii conjugale, descrisă de apostol: «Bărbaţilor, iubiţi femeile voastre, după cum Cristos a iubit Biserica». Bărbaţii trebuie să iubească femeile ca pe propriul lor trup. A iubi femeia sa nu înseamnă a se iubi pe sine? Ori nimeni nu a urât vreodată propriul său trup: dimpotrivă, îl hrăneşte şi-l întreţine cum o face Cristos pentru Biserică. Mare e acest mister, eu vreau să spun în raport cu Cristos şi Biserica. Dar, în ceea ce vă priveşte, fiecare să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să-şi respecte bărbatul" (HVE 24-25).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.