SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 118, 08.02.2006
Captivitatea sfântului Paul la Ierusalim şi Cezareea (cf. Fap 21,15-26,32) (IV)
Sfântul Paul şi regele Agripa (cf. Fap 25,1-26,32)

Înainte de a pleca spre Roma sfântul Paul face apel la judecata cezarului şi, datorită conjuncturi favorabile, se întâlneşte cu regele Agripa pe care-l cheamă la credinţă. De fapt, următoarele două capitole din Faptele Apostolilor ne relatează următoarele pericope scripturistice: sfântul Paul cere să fie judecat de împăratul roman (cf. Fap 25,1-12), sfântul Paul prezentat regelui Agripa (cf. Fap 25,13-27), discursul sfântului Paul înaintea regelui Agripa (cf. Fap 26,1-23), sfântul Paul îl cheamă pe regele Agripa la credinţă (cf. Fap 26,24-32).

După plecarea guvernatorului Felix i-a urmat Porcius Festus [1] şi imediat după numirea sa a venit în Palestina şi a început o vizită de verificare în provincia pe care i-a fost încredinţată (cf. Fap 25,1-12). Ajuns la Ierusalim guvernatorul Festus este întâmpinat de arhierei şi de conducători iudeilor pentru a-i expune situaţia sfântului Paul: de fapt, era o cursă pentru a-l prinde pe apostolul neamurilor şi a-l ucide. Sfântul Paul cunoscând foarte bine atât intenţiile criminale ale iudeilor, cât şi dreptul pe care-l avea ca şi cetăţean roman, face apel la judecarea sa de către împărat. În scenă sunt prezenţi din nou trei protagonişti: guvernatorul roman Festus, arhiereii şi conducătorii iudeilor şi sfântul Paul. Cel dintâi este un magistrat roman care îşi începe mandatul cu multă râvnă, vizitând provincia care i-a fost încredinţată de către Roma. De fapt, imaginea guvernatorului este ilustrată de către sfântul Luca în mod contradictoriu: pe de o parte, este prezentat drept un funcţionar onest, energic, iar pe de altă parte, se complace în a le face iudeilor o favoare. Ce de al doilea protagonist şi în acest caz principalul, este grupul aristocraţiei religioase şi laice a Sinedriului: ei se fac purtători de cuvânt ai iudeilor şi încercau să-şi motiveze acuzaţiile împotriva sfântului Paul cu gândul ascuns de a fi trimis la Ierusalim pentru a fi ucis, sau să fie condamnat la moarte de către autoritatea romană. Cel de al treilea protagonist, sfântul Paul, în scurta sa apologie în faţa guvernatorului dovedeşte din spusele sale că este nevinovat şi că martori acuzări nu au dovezi împotriva sa. În acest context, sfântul Paul preferă judecata puteri romane din capitala imperiului, în schimbul celei primejdioase de la Ierusalim. De fapt, planul ascuns a lui Dumnezeu în ceea ce priveşte persoana sfântului Paul se îndreaptă către sfârşit.

Prezentarea sfântului Paul regelui Agripa şi a surori sale Berenice îi este de folos apostolului neamurilor pentru a pregăti cea de a treia mare apologie a sa (cf. Fap 25,13-27). În această pericopă ne sunt prezentate personajele povestirii precum şi ocazia întâlnirii însoţite de datele esenţiale în ceea ce priveşte situaţia concretă în care se găsea sfântul Paul. Sfântul Luca se foloseşte de o construcţie literară pentru a reda discuţia dintre guvernatorul Felix şi regele Agripa în care se amintesc motivul arestării sfântului Paul, disputa acestuia cu reprezentanţii iudeilor, precum şi apelul făcut de el la autoritatea şi la judecata împăratului. Ceea ce este foarte interesant este faptul că guvernatorul Felix îi spune regelui Agripa că analizând situaţia şi acuzaţiile care i se aduc sfântului Paul nu a găsit nici un motiv pentru a fi condamnat la moarte şi cum el trebuia să-l trimită la Roma cu o scrisoare în care să noteze care îi sunt acuzaţiile, el nu ştia ce să scrie. Nucleul discuţiei guvernatorului Felix cu regele îl constă faptul că chestiunea procesului sfântului Paul este legată de subtilităţi religioase şi nu juridice: este vorba despre evenimentul învierii lui Isus Cristos, motiv pentru care el este condamnat la moarte. De fapt, acesta este ecoul mesajului de evanghelizare pe care sfântul Paul l-a făcut cunoscut din primul moment al aderări sale la Biserica creştină, adică credinţa că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu venit în lume pentru a o mântui de păcat, iar pătimirea, moarte şi înviere sa sunt etapele convertiri omului.

Cel de al treilea discurs apologetic a sfântului Paul (cf. Fap 26,1-23), după cel ţinut în faţa iudeilor la Ierusalim (cf. Fap 22,1-21) şi cel în prezenţa guvernatorului Felix (cf. Fap 24,10-21), este mult mai amplu şi, din punct de vedere literar, mult mai elaborat. Fiind ultimul discurs a sfântului Paul în Palestina înainte de plecarea sa la Roma, autorul sacru doreşte să ofere ocazia cititorilor săi de a reconstitui activitatea misionară şi de evanghelizare a apostolului neamurilor, sintetizând învăţătura plină de mântuire care se găseşte în spusele sale. Analizând cu atenţie discursul sfântului Paul ne putem da seama cum acesta începe în stil apologetic, ca, mai apoi, să se transforme într-o cateheză, într-o predică, într-un anunţ creştin misionar adresat regelui Agripa. Motivul principal atât al discursului apologetic, cât şi al celui misionar este bazat pe insistenţa asupra conformităţi şi asupra continuităţi credinţei şi, de aceea, mesajul creştin este constituit din credinţa iudaică şi promisiunile Sfintelor Scripturi cu privire la intervenţia lui Dumnezeu în istoria poporului ales. De fapt, expunerea sfântului Paul nu dorea să spună altceva decât că Isus Cristos, prin învierea sa, a devenit centrul de referinţă şi punctul de legătură dintre credinţa iudaică şi cea creştină. Cititorul acestor rânduri poate concluziona că acuzaţiile aduse de către iudei sfântului Paul nu sunt justificate, deoarece el crede şi anunţă ceea ce orice evreu adevărat crede, speră şi aşteptă: învierea, iar primul dintre ei a fost Isus Cristos.

Ajunşi la acest subiect, guvernatorul Festus, tributar concepţiei filosofiei greceşti asupra lumii şi a omului, îl consideră nebun, dar această intervenţie a sa îi oferă posibilitatea sfântului Paul să-l cheme la credinţă pe regele Agripa (cf. Fap 26,24-32). Deoarece a proclama învierea unui om era contrar logicii şi al raţionamentului reacţia guvernatorului nu este altceva decât reacţia autorităţi romane, cu tot ceea ce ea reprezenta în acel moment pe harta politică a lumi, faţă de Biserica creştină. Sfântul Luca nu aprofundează alt discurs legat de conversaţia dintre guvernator şi sfântul Paul, ci îşi concentrează atenţia asupra activităţi de evanghelizare pe care acesta dorea să o împărtăşească atât regelui Agripa, cât şi însoţitorilor săi. Prin tot ceea ce spunea sfântul Paul, prin cuvintele şi prin atitudinea sa, el demonstrează faptul că învăţătura creştină nu este o filozofie sau o doctrină pentru intelect, nu este nici un mit pentru cei iniţiaţi în artele oculte, ci este vorba despre un adevăr şi despre un eveniment care a avut loc la Ierusalim şi de care sunt la cunoştinţă toţi. În faţa acestui adevăr nu poţi fi indiferent! Tocmai pentru că ştia acest fapt sfântul Paul îl interpelează pe regele Agripa şi deoarece el era reprezentantul iudaismului nu putea nega această credinţă a poporului său. Cu binecunoscuta sa diplomaţie regele Agripa nu intră în discuţie, ci se mulţumeşte să-i răspundă lapidar şi anecdotic, însă ceea ce este cel mai important este faptul că însuşi regele îi recunoaşte nevinovăţia. Singura sa vinovăţie este aceea că a anunţat cu trăire mesajul creştin şi că a făcut apel la judecata împăratului...

Mesajul învierii lui Isus Cristos este centrul vieţi creştinului, iar adeziunea noastră la această învăţătură ne poate plasa în multe situaţii asemănătoare ca aceea a sfântului Paul. Speranţa învierii noastre şi a sălăjluirii împreună cu Dumnezeu în împărăţia sa trebuie să fie o prioritate în viaţa noastră de credinţă. Familia creştină se hrăneşte cu speranţa că într-o zi nu vor mai fi despărţiţi de timp sau spaţiu, de durere şi de moarte. Acesta este motivul pentru care suntem obligaţi să-l facem cunoscut de Dumnezeu, pe Isus Cristos cel înviat în toate circumstanţele vieţii.

Humanae vitae, 23:

"Conducătorilor, care sunt principalii responsabili ai binelui comun şi care pot face atât de mult pentru ocrotirea valorilor morale, le spunem: nu lăsaţi să se degradeze moralitatea popoarelor voastre; nu acceptaţi să se introducă pe cale legală în această celulă fundamentală a societăţii, care este familia, practici contrare legii naturale şi divine. Cu totul alta e calea prin care puterile publice pot şi trebuie să contribuie la soluţionarea problemei demografice: este calea unei bune politici familiale, a unei înţelepte educaţii a popoarelor, care să respecte atât legea morală, cât şi libertatea cetăţenilor.

Suntem foarte conştienţi de gravele dificultăţi în care se află activităţile publice în această privinţă, în special în ţările în curs de dezvoltare. Pentru a veni în ajutorul legitimelor lor preocupări le-am consacrat enciclica noastră Populorum Progressio. Dar cu predecesorul nostru Ioan al XXIII-lea repetăm: «Aceste dificultăţi nu trebuie să fie rezolvate prin recurgerea la metode şi mijloace care sunt nedemne de om şi care nu-şi găsesc explicaţia decât într-o concepţie pur materialistă despre om şi despre viaţă. Adevărata soluţie se găseşte numai în dezvoltarea economică şi în progresul social care respectă şi promovează adevăratele valori individuale şi sociale». Şi ar fi o gravă nedreptate să fie făcută responsabilă Providenţa divină de ceea ce ar depinde de fapt de lipsa de înţelepciune în guvernare, de un simţ insuficient al dreptăţii sociale, de o acaparare egoistă sau de o indolenţă blamabilă în înfruntarea eforturilor şi a jertfelor necesare pentru a asigura ridicarea nivelului de viaţă al unui popor şi al tuturor fiilor săi.

Toate autorităţile responsabile - după cum unele o fac deja în mod lăudabil - să-şi reînnoiască cu generozitate eforturile. Iar ajutorul reciproc să nu înceteze de a spori între toţi membrii marii familii umane: se deschide un câmp de acţiune aproape nelimitat pentru autorităţile marilor organizaţii internaţionale" (HVE 23).

Note

Porcius Festus a fost guvernator roman în Palestina între anii 60-62 d.C. Făcea parte dintr-o familie de patricieni, iar activitatea lui în Palestina se remarcă prin efortul de aplanare a conflictului dintre zeloţi şi romani: ca funcţionar a fost un om cinstit şi de încredere.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.