SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 114, 11.01.2006
A treia călătorie misionară a sfântului Paul (cf. Fap 18,23-21,14) (III)
Călătoria sfântului Paul la Ierusalim (cf. Fap 21,1-14)

Prima pericopă a celui de al XXI-lea capitol, care coincide şi cu încheierea celei de a treia călători misionare, aduce sub privirile noastre drumul parcurs de sfântul Paul de la Milet la Ierusalim (cf. Fap 21,1-14). Lunga pelegrinare a sfântului Paul prin centrele culturale şi religioase ale Asiei Minore şi ale Greciei a avut drept scop evanghelizarea iudeilor şi a păgânilor şi, în cele din urmă, activitatea sa misionară se va încheia la Ierusalim, locul de plecare în prima sa misiune, dar şi punctul de plecare către Roma.

Versetele 1-14 din capitolul al XXI-lea pot fi caracterizate ca o povestire a unui călătorii întrerupă de două episoade prin care se nuanţează determinarea apostolului de a înfrunta destinul dureros al suferinţei, la Ierusalim, şi al morţii pentru Isus Cristos, la Roma. În două rânduri, printr-un crescendo bine studiat, revelaţia Duhului Sfânt recheamă atenţia cititorilor asupra perspectivei care domină această călătorie către Ierusalim. Ceea ce sfântul Paul anunţa, în mod obscur în capitolul precedent, la versetul 23, prinde contur prin intermediul diferitelor glasuri profetice pe care le întâlnim în comunităţile întâlnite în drumul spre Ierusalim. În acelaşi fel în care Isus Cristos s-a îndreptat spre Ierusalim, cunoscând anticipat destinul său, în acelaşi mod sfântul Paul merge cu determinare spre împlinirea misiuni sale.

În primele versete (cf. Fap 21,1-6) găsim aceeaşi metodă literară a sfântului Luca prin care se schiţează un "itinerar de călătorie" a apostolului care-l conduce prin Cos, Rodos, Patara şi Tir. În cea din urmă localitate are loc o emoţionantă întâlnire între sfântul Paul şi credincioşi care îi cereau să nu meargă la Ierusalim, deoarece Duhul Sfânt îi avertizase asupra pericolului iminent care-l aştepta acolo. Însă determinarea sfântului Paul nu putea fi înfrântă nici măcar de sentimentele adevărate ale credincioşilor şi nici măcar de lacrimile lor.

Aceeaşi situaţie o găsim şi în Cezareea, comunitate vizitată de trei ori de către sfântul Paul (cf. Fap 21,7-9). Noutatea pe care o abordează sfântul Luca în aceste versete este constituită de întâlnirea dintre sfântul Paul şi grupul creştinilor care-l aveau drept punct de referinţă pe Filip, "evanghelist, unul din cei şapte", aşa cum notează textul scripturistic (Fap 21,8). Poate că este necesar să explicăm apelativul folosit de text la adresa lui Filip: "evanghelist". Acest apelativ de "evanghelist" este sinonim cu acela de "misionar", de cel care aduce vestea cea bună a mântuirii. În acest context, este foarte probabil ca sfântul Paul să fi fost găzduit de unul dintre prietenii pe care şi i-a făcut cu ocazia primei misiuni de evanghelizare. Aici are loc cea de a doua profeţie legată de iminenta sa arestare la Ierusalim.

În continuarea pericopei se notează o altă întâlnire, cea a sfântului Paul cu profetul Agabos, care cu toată probabilitatea, era un creştin carismatic deja întâlnit în comunitatea din Antiohia, cel are a venit de la Ierusalim pentru a-i ruga pe credincioşi să-i ajute pe creştinii săraci (cf. Fap 21,10-11). De ce este indicată persoana acestui profet? Deoarece imaginea sa se refăcea la cea a profeţilor din Vechiul Testament, care mima o acţiune simbolică în numele lui Dumnezeu. Ca şi în cazul profeţilor din vechime, Agabos profeţeşte ceea ce i se va întâmpla sfântului Paul la Ierusalim. Scopul acţiuni profetice nu este doar pedagogic, ci subliniază imutabilitatea evenimentelor istorice deja anunţate. Sfântul Luca se foloseşte de acest mesager pentru a-i da de înţeles sfântului Paul şi comunităţilor prin care el trece de asemănarea dintre apostolul neamurilor şi Isus Cristos.

Simetria evenimentelor este mai mult decât evidentă (cf. Fap 21,11): tot aşa cum sfântul Petru s-a opus lui Isus Cristos în momentul în care acesta urca la Ierusalim pentru a fi "dat pe mâna iudeilor", tot astfel credincioşii se opun plecări sfântului Paul la Ierusalim. Cu toate acestea la finalul pericopei (cf. Fap 21,12-14) ei recunosc în determinarea sfântului Paul "voinţa" lui Dumnezeu, adică proiectul divin destinat fiecărui credincios în parte. Prin atitudinea sa sfântul Paul nu face altceva decât să-l urmeze pe învăţătorul său Isus Cristos şi să devină şi el, la rândul său, un model pentru creştini şi pentru misionari.

Desigur că această pericopă scripturistică ne poate încuraja în viaţa noastră de credinţă, deoarece prin exemplul sfântului Paul şi noi putem alege ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit pentru fiecare în parte. Însă familia trebuie să fie privilegiată de aceste rânduri, în sensul că da-ul iniţial trebuie urmat de fapte concerte de iubire şi respect. A fi misionar al Bisericii nu înseamnă în mod obligatoriu parcurgerea de distanţe, ci în trăirea concretă a situaţiilor vieţii: nu este suficient să spui ceea ce crezi despre Dumnezeu, ci să şi trăieşti conform cu vocaţia pe care a-i îmbrăţişat-o.

Humanae vitae, 17:

"Se poate prevedea că această învăţătură nu va fi primită uşor de întreaga lume; multe voci - amplificate prin mijloacele moderne de propagandă - se opun glasului Bisericii. Aceasta, la drept vorbind nu se miră că este asemenea divinului său Fondator «un semn de împotrivire». Cu toate acestea ea nu încetează de a proclama, cu umilinţă şi fermitate, întreaga lege morală, atât cea naturală cât şi cea evanghelică. Nu Biserica a creat această lege şi nu ar putea deci să dispună de ea după bunul plac; ea e numai depozitara şi interpreta legii şi nu va putea vreodată să declare permis un lucru, căci aceasta ar însemna o împotrivire profundă faţă de binele adevărat al omului. Apărând morala conjugală în totalitatea sa, Biserica ştie că ea contribuie la instaurarea unei civilizaţii cu adevărat umane; ea angajează omul să nu abdice de la responsabilitatea sa şi să nu lase pe seama mijloacelor tehnice; ea apără prin aceasta însăşi demnitatea soţilor. Fidelă învăţăturii şi exemplului Mântuitorului, ea se arată prietena sinceră şi dezinteresată a oamenilor pe care vrea să-i ajute, încă din timpul călătoriei lor pământeşti, «să participe ca fii la viaţa Dumnezeului viu, Tată al tuturor oamenilor»" (HVE 18).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.