SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 113, 04.01.2006
A treia călătorie misionară a sfântului Paul (cf. Fap 18,23-21,14) (II)
Sfântul Paul în Macedonia, Troas, Milet şi Efes (cf. Fap 20,1-38)

Capitolul al XX-lea ni-l prezintă pe sfântul Paul într-o călătorie misionară între Efes-Macedonia-Milet-Efes: de fapt, aceste ultime momente ale apostolului neamurilor petrecute cu creştinii din aceste cetăţi sunt de o deosebită sensibilitate şi încărcătură emoţională. Fiind pe punctul de a se duce la Ierusalim şi ştiind că acolo va fi întemniţat, sfântul Paul îi sfătuieşte pe creştini să rămână fideli învăţăturilor primite prin intermediul său şi al evangheliei. Structurarea capitolului este următoarea: călătoria sfântului Paul în Grecia [Macedonia] (cf. Fap 20,1-6), sfântul Paul învie un tânăr la Troas (cf. Fap 20,7-12), călătoria sfântului Paul de la Troas la Milet (cf. Fap 20,13-16), discursul sfântului Paul către prezbiterii din Efes (cf. Fap 20,17-38).

Povestirea călătoriei sfântului Paul în Grecia este prezentată lapidar şi într-o enumerare aridă în care se menţionează date geografice şi cronologice care constituie o reconstruire sumară a primei părţi a călătorie apostolului de la Efes până la Troas (cf. Fap 20,1-6). Salutul şi îndemnurile pe care sfântul Paul le dă comunităţi din Efes, cum de altfel şi bisericilor din Macedonia, sunt importante pentru stilul său misionar: prin reunirea fraţilor, sfântul Paul îi încurajează şi le indică noi modalităţi de apostolat. De fapt, grupul celor şapte fraţi care-l însoţesc era format din reprezentanţii comunităţilor care erau implicaţi în adunarea unei colecte pentru ajutorarea comunităţi din Ierusalim, ţinta călătoriei sale înainte de a se îndrepta spre Roma.

Permanenţa sfântului Paul la Troas este marcată de minunea învieri unui tânăr (cf. Fap 20,7-12) şi acest fapt este sinteza conţinutului pericopei scripturistice. Minunea petrecută în timpul unei celebrări liturgice, în care sfântul Paul îl învie pe Eutich, se coordonează foarte bine cu euharistia, deoarece se face o frumoasă împletire între cuvântul predicat de către apostolului neamurilor şi speranţa învierii omului. Aşadar, relatarea celor două evenimente, adunarea euharistică însoţită de predicare cuvântului lui Dumnezeu de către sfântul Paul şi învierea lui Eutich, nu este întâmplătoare, deoarece prin ele se scoate în evidenţă faptul că Domnul Isus Cristos, al cărui memorial se celebrează în cina pascală, este prezent şi prin puterea apostolului care redă viaţă şi întăreşte comunitatea.

Pericopa călătoriei sfântului Paul de la Troas la Milet poate fi foarte bine considerată drept un episod al "jurnalului de călătorie", deoarece ea ne oferă date şi puncte geografice concerte (cf. Fap 20,13-16). Ţinând cont de faptul că sfântul Paul se grăbea să ajungă la Ierusalim înainte de celebrarea primului conciliu, în sărbătoarea Rusaliilor, călătoria sa pe mare s-a limitat la mici etape zilnice. La Milet, unde vasul cu care călătorea sfântul Paul s-a oprit câteva zile din motive comerciale, apostolul a avut ocazia de a-i întâlni pe prezbiterii din Efes. Cu siguranţă că şi în această cetatea se găsea o comunitate creştină, de mai mică anvergură, însă aici sfântul Paul a dorit să ţină discursul de adio colaboratorilor săi şi unde va face o analiză programatică a întregii sale activităţi misionare din Orient.

Discursul sfântului Paul către prezbiterii din Efes ţinut la Milet este adresat responsabililor comunităţii (cf. Fap 20,17-38). Noutatea şi originalitatea acestui discurs nu derivă numai din faptul că el se adresează prezbiterilor Bisericii, ci şi contextului general în care este aplicat împreună cu întreaga activitate misionară a sfântului Paul. Apostolul neamurilor se îndreaptă către Ierusalim având un sentiment obscur care-i spunea că nu va mai vedea niciodată comunităţile creştine de el întemeiate, deoarece slujirea sa în predicarea evangheliei a ajuns la sfârşit. Privind în ansamblu discursul de la Milet a sfântul Paul ne putem da seama că el este baza şi punctul de plecare pentru întreaga activitate misionară a creştinilor: el devine o dezvoltare istorică, deoarece încheie perioada de întemeiere apostolică a comunităţilor creştine şi inaugurează continuitatea istorică a Bisericii prin intermediul episcopilor consacraţi de apostoli. Aşadar, comunitatea discipolilor care a ascultat glasul lui Dumnezeu prin intermediul apostolilor este numită de către sfântul Paul "turmă mică", la fel cum Isus Cristos a numit primul grup al apostolilor. În acest context, se poate foarte bine observa continuitatea şi desăvârşirea misiuni evanghelizatoare a apostolilor şi transmiterea mesajului evanghelic la toată făptura.

Cu siguranţă că din pericopele scripturistice analizate în acest capitol ne putem da seama că greutatea cade pe cea din urmă, deoarece aceasta ne introduce în atmosfera dureroasă a despărţirii sfântului Paul de comunităţile întemeiate prin intermediul activităţii misionare. Tot în acelaşi fel, în familiile noastre creştine pot apărea momente în care despărţirea poate surveni şi aici ne gândim la atâtea evenimente deloc dorite din viaţă: un deces, plecarea la serviciu departe de familie, separări etc. Însă ceea ce apostolul neamurilor ne învaţă este faptul că dacă ştim să ne punem încrederea în Dumnezeu atunci devenim învingători şi oameni mântuiţi.

Humanae vitae, 17:

"Oamenii corecţi vor putea şi mai bine să se convingă de temeiul doctrinei Bisericii în acest domeniu, dacă binevoiesc să reflecteze la consecinţele metodelor de reglementare artificială a naşterilor. Să considere mai întâi ce cale largă şi uşoară s-ar deschide astfel infidelităţii conjugale şi scăderii generale a moralităţii. Nu e nevoie de multă experienţă pentru a înţelege slăbiciunea umană şi pentru a ne da seama că oamenii - tinerii, în special, atât de vulnerabili în această privinţă - au nevoie de încurajare pentru a rămâne fideli legii morale şi că nu trebuie să li se ofere nici un mijloc uşor care să-i favorizeze în neobservarea ei. E întemeiată teama ca bărbatul, obişnuindu-se cu folosirea anticoncepţionalelor, să sfârşească prin a pierde respectul faţă de femeie şi, fără a se îngriji de echilibrul fizic şi psihologic al acesteia, să ajungă să o considere drept un simplu instrument de plăcere egoistă şi nu o însoţitoare respectată şi iubită.

Trebuie reflectat, de asemenea, la arma periculoasă care s-ar pune în felul acesta în mâinile autorităţilor publice prea puţin preocupate de exigenţele morale. Cine va putea reproşa unui guvern faptul că, în soluţionarea problemelor colectivităţii, aplică ceea ce ar fi recunoscut ca fiind permis soţilor pentru soluţionarea unei probleme familiale? Cine va împiedica pe conducători să favorizeze şi chiar să impună popoarelor lor, dacă ei ar considera-o necesar, metoda anticoncepţională socotită de ei cea mai eficace? Şi astfel, oamenii voind să evite dificultăţile individuale, familiale sau sociale care se întâlnesc în observarea legii divine, ar ajunge să lase la discreţia intervenţiei autorităţilor publice sectorul cel mai personal şi cel mai tainic al intimităţii conjugale. Deci, dacă voim să nu se lase la bunul plac al oamenilor misiunea de a da naştere vieţii, trebuie recunoscute în mod necesar limitele de netrecut când e vorba de dreptul omului de a-şi stăpâni trupul şi funcţiile acestuia; limite pe care nici un om, fie particular, fie investit cu autoritate, nu are dreptul să le încalce. Aceste limite sunt fixate având în vedere numai respectul datorat integrităţii organismului uman şi funcţiilor sale, conform principiilor amintite mai sus şi justei înţelegeri a «principiului totalităţii» expus de predecesorul nostru Pius XII" (HVE 17).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.