SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 112, 28.12.2005
A treia călătorie misionară a sfântului Paul (cf. Fap 18,23-21,14) (I)
Activitatea misionară a sfântului Paul la Efes şi în Asia minoră (cf. Fap 18,23-19,40)

Cea de a treia călătorie a sfântului Paul este, în linii mari, împlinirea promisiunii de a predica evanghelia la Efes. În această secţiune a cărţi Faptele Apostolilor, sfântul Luca ne prezintă şederea la Antiohia, locul-bază a apostolului Paul, care este, de fapt, punctul de demarcaţie şi timpul de odihnă între două călătorii care aveau drept ţintă, pe de o parte, Macedonia şi Grecia, iar, pe de altă parte, Asia minoră cu centru la Efes. Importanţa pe care o dă autorul acestei etape din activitatea misionară a sfântului Paul nu este una întâmplătoare, ci ea este legată de interesul deosebit de care se bucura cetatea Efesului la începutul misiuni creştine în lumea greacă. Cea de a doua jumătate a capitolului al XVIII-lea şi cel de al XIX-lea ne vorbesc despre şederea sfântului Paul la Efes şi de intervenţia, ce-i drept singulară, a activităţii misionare a lui Apolo. Secţiunea este împărţită după cum urmează: predica lui Apolo la Efes şi Corint (cf. Fap 18,23-28), sfântul Paul la Efes (cf. Fap 19,1-10), sfântul Paul şi exorcişti iudei (cf. Fap 19,11-20), răscoala organizată de Demetrios la Efes (cf. Fap 19,21-40).

La începutul celei de a treia călătorii misionare a sfântului Paul, Luca ne vorbeşte despre impactul pe care l-a avut predicatorul alexandrin Apolo la Efes şi Corint (cf. Fap 18,23-28). Desigur că poate este legitimă întrebare: ce raport are cu extinderea comunităţii creştine, a cărui protagonist este sfântul Paul, cu activitatea misionară a lui Apolo? Privind în ansamblu activitatea misionară a Bisericii din primul secol şi comparând această scriere cu cele ale sfântului Paul, observăm că figura lui Apolo ocupă un loc de referinţă în prima sa scrisoare către Corinteni, unde Apolo este un apărător înfocat al evangheliei. Totuşi acest predicator era şi un bun cunoscător al filosofiei timpului şi de multe ori înlocuia Duhul lui Dumnezeu, cu "duhul" înţelepciunii umane. Poate tocmai pentru acest fapt sfântul Luca nu l-a menţionat ca unul dintre colaboratorii sfântului Paul, iar în locurile unde acesta predică era deja formată o comunitate.

Întâlnirea sfântului Paul, în cetatea Efesului, cu câţiva discipoli ai sfântului Ioan Botezătorul îi va oferi ocazia de a-i evangheliza şi de a le conferi darul Duhului Sfânt (cf. Fap 19,1-10). De fapt, la o analiză atentă a textului scripturistic ne putem da seama că intenţia sfântului Luca era aceea de a face o legătură între sfântul Paul şi aceşti creştini "începători" în ale descoperirii lui Dumnezeu şi, de asemenea, de a dezvălui o altă caracteristică a apostolului neamurilor: alături de faptul că sfântul Paul are datoria de a duce pretutindeni evanghelia în mod armonic, el mai are şi misiunea de a uni toate "curentele" creştine ale timpului. Această misiune a sfântului Paul este foarte bine scoasă în evidenţă de aceşti creştini care chemau în cauza credinţei lor botezul primit de la Ioan Botezătorul, deoarece pentru Biserică ei erau necunoscuţi sau cel puţin pentru apostolul neamurilor aceştia nu făceau parte din cei pe care-i evanghelizase până în acel moment. Tocmai în acest sens, sfântul Luca subliniază şi este preocupat să accentueze unitatea şi diversitatea Bisericii. În acest context, mentalitatea "ecumenică" a evenimentului petrecut la Efes este un exemplu de cum trebuie recompusă unitatea creştină. De asemenea, întreg dialogul se fundamentează pe botezul în numele lui Isus Cristos care conferă şi puterea Duhului Sfânt, dar al timpurilor mesianice. Disputa dintre sfântul Paul şi iudei continuă şi ea se acutizează, deoarece învăţătura lui Dumnezeu şi mesajul evangheliei îl avea în centru pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, mor şi înviat, iar tema învierii sale era doar la început...

În următoarea pericopă scripturistică (cf. Fap 19,11-20) ne aduce în centrul disputei dintre sfântul Paul şi exorciştii iudei şi combaterea fenomenul magiei la Efes. În pericopa propusă examinării noastre se pot distinge trei momente distincte: o sinteză a activităţii taumaturgie a sfântului Paul la Efes (cf. Fap 19,11-12), episodul exorciştilor evrei care rămân nemulţumiţi în urma tentativei de a servi de numele lui Isus Cristos în efectuarea unui exorcism (cf. Fap 19,13-16) şi reacţia ce urmează evanghelizării la Efes, în care este evidentă victoria credinţei creştine în defavoarea magiei (cf. Fap 19,17-19). Versetul care încheie această pericopă este văzut drept o întărire a acestui succes al evangheliei care nu numai că demască artele magice, ci şi însănătoşeşte şi eliberează omul prin puterea mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. Fap 19,20).

Noile proiecte ale sfântului Paul şi răscoala organizată de Demetrios la Efes încheie acest capitol (cf. Fap 19,21-41). Încărcat cu multă speranţă sfântul Paul îşi programează o activitate misionară în Macedonia şi Ahaia, însă tocmai când dorea să pornească la drum s-a iscat o revoltă în cetate sub conducerea argintarului Demetrios. Din această relatare se poate observa foarte bine că nu mai mari cetăţii îl vor determina pe sfântul Paul să părăsească Efesul, ci această încercare de oprimare a vestirii evangheliei din partea acelora care trăiau pe de urma confecţionării de statui şi alte obiecte artizanale dedicate cultului elen. Contextul în care are loc răscoala lui Demetrios este legat de mentalitatea populară şi fundamentată pe aspectul economic, deoarece prin aderarea la învăţătura creştină se neglija aspectul idolatric al cultului zeilor şi, prin urmare, nici comerţul cu diferite obiecte cultice nu putea înflori. Ameninţaţi în însăşi existenţa lor fabricanţii şi comercianţii de zeităţi ei se revoltă şi, indirect, recunosc puterea misionară a activităţii creştine din cetate. Discursul notarului din Efes este în favoarea misionarilor creştini şi datorită acestui fapt acţiunea de evanghelizare este dusă mai departe cu şi mai mult zel.

Este demn de notat că în paginile scripturistice ale cărţii Faptele Apostolilor este pus în evidenţă modalitatea de care s-au folosit misionari creştini ai primelor decenii în eliminarea falselor ideii despre Dumnezeu, a idolatriei, a magiei şi a vrăjitoriei. Trebuie menţionat acest fapt, deoarece în multe situaţii concerte ale vieţii (aici ne referim la evenimente cum ar fi: cununii, botezuri, înmormântări etc.) elementul magiei şi al superstiţiei se împleteşte cu cel religios autentic. De aceea, trebuie să avem curajul, la nivel familial, să indicăm drumul corect în aprofundarea credinţei creştine şi în îndeplinirea ritualurilor prescrie de Biserică.

Humanae vitae, 15-16:

"Biserica, în schimb, nu consideră câtuşi de puţin nepermisă folosirea mijloacelor terapeutice cu adevărat necesare pentru a îngriji bolile organismului, chiar dacă se prevede că din aceasta va rezulta o piedică pentru procreaţie, cu condiţia ca această piedică să nu fie, indiferent din ce motiv, direct voită.

Acestei învăţături privind morala conjugală i se obiectează azi, după cum am observat mai sus (nr. 3), că e dreptul inteligenţei umane de a stăpâni energiile oferite de natura iraţională şi de a le orienta spre un scop conform cu binele omului. Ori, unii se întreabă: în cazul de faţă nu e oare raţional, în împrejurări atât de complexe, să se recurgă la controlul artificial al naşterilor, dacă se obţine prin aceasta armonia şi liniştea căminului şi condiţii mai bune pentru educarea copiilor deja născuţi? La această întrebare trebuie răspuns cu claritate: Biserica e prima care laudă şi proclamă intervenţia inteligenţei într-o operă care leagă atât de strâns creatura raţională de Creatorul său, dar ea afirmă că acest lucru trebuie făcut respectând ordinea stabilită de Dumnezeu. Dacă există pentru a rări naşterile, motive serioase datorate condiţiilor fizice sau psihologice ale soţilor, fie împrejurărilor exterioare, Biserica învaţă că e permis soţilor să ţină cont de ciclurile naturale inerente funcţiilor de generare, pentru a se folosi de căsătorie numai în perioadele infertile şi a programa astfel natalitatea fără a prejudicia principiile morale pe care le-am amintit. Biserica e consecventă cu ea însăşi şi atunci când consideră permisă recurgerea la perioade infertile şi atunci când condamnă ca fiind totdeauna nepermisă folosirea mijloacelor direct contrare fecundării, chiar când este inspirată de motive care pot părea oneste şi serioase. În realitate, există între cele două cazuri o diferenţă existenţială: în primul caz, soţii se folosesc în mod legitim de o dispoziţie naturală; iar în celălalt caz, ei împiedică desfăşurarea proceselor naturale. E adevărat că şi într-un caz şi în celălalt, soţii se pun de acord în intenţia reciprocă şi certă de a evita copilul pentru motive plauzibile, căutând să se asigure că aceasta nu va veni; dar la fel de adevărat că numai în primul caz ei ştiu să renunţe la folosirea căsătoriei în perioade fertile când, pentru motive juste, procrearea nu e dorită, şi că se folosesc de ea în perioade infertile, ca să-şi manifeste iubirea şi să-şi pună la adăpost fidelitatea reciprocă. Făcând aceasta, ei dovedesc o iubire cu adevărat şi pe deplin onestă (HVE 15-16).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.