SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 11, 31.12.2003
Isus Cristos şi adevăratul Mesia (cf. Mt 13,54-18,35) (I)
Semne şi vindecări (cf. Mt 13,54-16,4)

Următorul pasaj propus spre meditare în prezenta expunere scripturistică este cel referitor la misterul adevăratului Mesia şi, deoarece, acest argument este de o deosebită importanţă atât pentru comunitatea creştină de la început, cât şi pentru comunitatea creştină actuală, spaţiul acordat de evanghelist este destul de mare: începe cu capitolul 13,54 şi se încheie în capitolul 18,35. Pentru o mai atentă şi bună analiză, vom vedea temele specifice din acest pasaj, distingând astfel: Isus la Nazaret (cf. Mt 13,54-58), moartea lui Ioan Botezătorul (cf. Mt 14,1-12), prima înmulţire a pâinilor (cf. Mt 14,13-21), Isus umblă pe apă (cf. Mt 14,22-33), vindecări la Genezaret (cf. Mt 14,34-36), fariseii şi obiceiurile din bătrâni (cf. Mt 15,1-20), vindecarea fiicei unei canaaneence (cf. Mt 15,21-31), a doua înmulţire a pâinilor (cf. Mt 15,32-39), semnul din cer (cf. Mt 16,1-4), aluatul fariseilor (cf. Mt 16,5-12), mărturisirea lui Petru (cf. Mt 16,13-20), prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus (cf. Mt 16,21-23), condiţiile urmării lui Isus (cf. Mt 16,24-28), schimbarea la faţă (cf. Mt 17,1-13), vindecarea unui tânăr posedat de diavol (cf. Mt 17,14-21), a doua anunţare a morţii şi învierii lui Isus (cf. Mt 17,22-23), taxa pentru templu (cf. Mt 17,24-27), cine este mai mare? (cf. Mt 18,1-5), despre scandal (cf. Mt 18,6-11), parabola oii regăsite (cf. Mt 18,12-14), îndreptarea fraternă (cf. Mt 18,15-20), iertarea păcatelor (cf. Mt 18,21-22) şi parabola servitorului neîndurător (cf. Mt 18,23-35).

După cum foarte bine se poate observa, această temă a adevăratului Mesia este vastă şi pentru a reuşi o cercetare şi o înţelegere aprofundată, vom căuta să împărţim aceste pericope scripturistice în două: prima parte, intitulată Semne şi vindecări, va cuprinde capitolele 13,54-58, 14, 15 şi 16,1-4; partea a doua, intitulată Dezvăluirea identităţii adevăratului Mesia, va cuprinde capitolele 16,5, 17 şi 18.

Semnele şi vindecările pe care evanghelistul Matei le oferă şi le prezintă comunităţii creştine primare sunt, de fapt, dezvoltarea unui drum al credinţei pe care discipolii lui Isus Cristos o urmează şi care se desăvârşeşte în revelaţia pe care Isus Cristos o face asupra destinului său dureros şi aparent falimentar în persoana Fiului Omului (cf. Mt 16,21; 17,12b.22-23). Acest destin tragic al Fiului omului este, deja, prefigurat de moartea lui Ioan Botezătorul (cf. Mt 14,1-12). În faţa acestei realităţi discipolii au intrat în criză: nu puteau să înţeleagă logica paradoxală a planului lui Dumnezeu şi au început să fie cuprinşi de tristeţe. Cu toate acestea, credinţa discipolilor este definită de relaţia vitală cu Isus Cristos, recunoscut drept Mesia, Fiul Dumnezeului celui viu. În procesul de maturizare a credinţei lor, discipolii trebuie să depăşească crizele îndoielilor, ale fricii sau ale neîncrederii în faţa oricărei dificultăţi: ei trebuie să rămână "oamenii credinţei" şi să lase deoparte pe "oamenii cu puţină credinţă" de mai înainte (cf. Mt 16,8). Verificarea definitivă a credinţei în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este reprezentantă de împărţirea destinului Fiului Omului, a Mesiei refuzat şi persecutat, omorât de către oameni, dar înviat de Dumnezeu. De aceea, chiar şi discipolii în urmarea perseverentă a lui Isus Cristos, în care se traduce profesiunea lor de credinţă, trebuie să ţină cont de conflictul cu un ambient ostil, care va rămâne ostil logicii şi stilului de alegere a credinciosului în Dumnezeu.

În pericopa luată din Matei 13,54-58 se relatează vizita pe care Isus Cristos a făcut-o în satul să natal şi refuzul din partea conaţionalilor săi. Răspunsul lui Isus Cristos la reacţia "scandalizată" a conaţionalilor săi este dată prin intermediul unei sentinţe ce-l are în centrul atenţiei pe Mesia. "Scandalul" sau criza refuzului din partea iudeilor în privinţa lui Isus Cristos derivă din imaginaţia lor triumfalistă asupra lui Mesia, asupra trimisului lui Dumnezeu. Isus Cristos apelează la o altă imagine, aceea a profetului contestat, refuzat şi persecutat de aceia la care a fost trimis.

Episodul morţii sfântului Ioan Botezătorul este, se pare, unul dintre cele mai tulburătoare ale evangheliei lui Matei (cf. Mt 14,1-12). Pe baza unor povestiri istorice, deja elaborate de tradiţia anterioară evangheliei, Matei completează cu această pericopă scripturistică tabloul spiritual al lui Ioan Botezătorul, profetul persecutat care anticipează destinul lui Isus Cristos. Aşa după cum curajosul profet al deşertului a fost persecutat şi ucis, tot aşa Isus Cristos va fi persecutat şi ucis de aceia care nu puteau şi nu vroiau să accepte planul lui Dumnezeu altfel decât şi-l imaginau ei. Moartea violentă a lui Ioan Botezătorul şi clandestinitatea lui Isus Cristos (cf. Mt 14,12-13) vor deveni, mai târziu, pretext pentru autorităţile religioase şi politice să-l condamne la moarte şi pe noul Mesia, pe Isus Cristos.

Evanghelistul Matei, după ce a relatat sfârşitul lui Ioan Botezătorul, îşi îndreaptă privirea spre milostivirea lui Isus Cristos şi propune cititorilor săi episodul primei înmulţiri a pâinilor (cf. Mt 14,13-21). În prima prezentare a minunii înmulţirii pâinilor, evanghelistul Matei a relatat un episod extraordinar din viaţa lui Isus Cristos care i-a impresionat în mod deosebit pe discipoli. Intenţia evanghelistului nu era aceea de a prezenta această minune în formă de anecdotă sau în formă speculativă, deoarece exista riscul ca acest eveniment să se transforme într-o legendă apocrifă. La baza interpretării evanghelice se găseşte gestul lui Isus Cristos de a frânge şi împărţi pâinea cea de toate zilele cu mulţimea ascultătorilor. În acest sens, folosirea catehetică ulterioară a acestui pasaj scripturistic a făcut să iasă la iveală practica primelor comunităţi creştine de a se găsi împreună şi a frânge pâinea în numele lui Isus Cristos (cf. Fap 2,42-47).

Faptele petrecute pe lacul Genezaret sunt pline de stupoare: Isus Cristos vine în întâmpinarea discipolilor săi mergând pe apă, iar sfântul Petru este salvat de la înec! (cf. Mt 14,22-33). Gestul lui Isus Cristos, de a merge pe mare şi de a-i întinde mâna, în acest mod, salvându-l pe sfântul Petru, aduce în mintea cititorului imaginile scripturistice ale Domnului care întinde mâna sa dreaptă către păcătosul ce are nevoie de mântuire. Cuvântul său, care încheie acest dialog pe lacul Genezaret, este o întrebare al cărui ecou se continuă şi la comunitatea contemporană evanghelistului Matei, care trăia o situaţie de criză: "Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?" (Mt 14,31). Petru, cum de altfel şi discipolii, trăia în credinţă care apela la Domnul şi-l invoca drept mântuitor în toate încercările; dar era o credinţă ameninţată permanent de către frică şi îndoială. Prezenţa lui Isus Cristos Domnul care prin cuvântul său şi prin gestul său mântuitor îi face pe discipoli să iasă din criză şi oferă comunităţii ecleziale primare un suport deosebit în trăirea ei. Vindecările înfăptuite de către Isus Cristos în ţinutul Genezaretului nu sunt decât întăriri să confirmări ale faptului că Dumnezeu a venit între oameni (cf. Mt 14,34-36).

Tema cuvântului lui Dumnezeu şi tradiţia oamenilor sau fariseii şi obiceiurile din bătrâni pe care o găsim în pasajul luat din evanghelia sfântului Matei 15,1-20 nu este altceva decât introducerea unui material polemic a evanghelistului împotriva fariseilor ce încercau să inducă în eroare pe cei ce doreau să-l urmeze pe Isus Cristos şi comunitatea credincioşilor care încercau să se îndepărteze de legile juridice oficiale ale iudeilor. Folosind un cuvânt al lui Isus Cristos evanghelistul contestă fariseilor pretenţia lor de a fi maeştri ai legii, judecători autoritari şi autentici ai legii în faţa poporului şi, în acelaşi timp, îi anunţă că vor fi eliminaţi din planul mântuitor, care a trecut, odată cu venirea lui Mesia, adică Isus Cristos, la noua comunitate mesianică (cf. Mt 15,10).

Un alt episod care ne aşează în faţa ochilor importanţa credinţei este acela prezentat de evanghelistul Matei în capitolul 15, între versetele 21-26. Evanghelistul, prin intermediul dramei femeii canaaneence şi a dialogului dintre Isus Cristos şi femeie trasează itinerariul ideal al credinţei omului ce doreşte să se apropie de Dumnezeu: nu contează de unde provii, ce ai făcut înainte, unde este lotul tău de naştere, ci contează faptul că te-ai decis total pentru Dumnezeu, iar credinţa în Isus Cristos poate mântui pe tot omul (cf. Mt 15,28).

Spre sfârşitul celui de al XV-lea capitol al evangheliei lui Matei găsim noi vindecări şi o a doua înmulţire a pâinilor (cf. Mt 15,29-39). Toate vindecările exterioare ale celor care-l urmează pe Isus Cristos nu sunt decât preludiul vindecării interioare şi al semnului exterior al vindecării interioare, prin intermediul credinţei în el. În ceea ce priveşte a doua înmulţire a pâinilor, discipolii, cum de altfel şi în prima înmulţire, au un rol de intermediari între Isus Cristos şi mulţime: ei sunt, de fapt, interpreţii dificultăţilor şi preocupărilor oamenilor de a-şi asigura viaţa cotidiană. La o privire mai atentă a textului ne putem da seama că, de fapt, autorul nu doreşte să-i asigure pe oameni de hrana exterioară, ci le explică faptul că Dumnezeu, în persoana lui Isus Cristos doreşte să-i facă părtaşi ai bunurilor veşnice, ai pâinii fără de sfârşit.

Cererea semnului din cer pe care fariseii şi saduceii îl cer lui Isus Cristos nu este altceva decât o încercare a oamenilor de a se încrede în fapte minunate: chiar dacă văzuseră până în acel moment destule miracole, ei doreau un semn ne auzit şi ne întâlnit. În acest caz Isus Cristos le vorbeşte despre semnul lui Iona, adică le prevesteşte patima, moartea şi învierea sa (cf. Mt 16,4).

În lumina acestor pericope scripturistice se poate observa foarte bine tema credinţei aplicate comunităţii creştine, în acelaşi timp, o putem aplica şi familiei. În această atmosferă de sărbătoare creştină, sărbătoarea naşterii Domnului Isus Cristos, în care temele propuse de Sfânta Biserică spre meditaţie sunt tocmai acelea specifice familiei, toate aceste semne şi vindecări pe care Domnul Isus Cristos le face pentru oameni sunt sugestive. El intervine în viaţa comunităţilor ecleziale şi în viaţa familiilor pentru a le oferi un suport, o încurajare, un sprijin în toate greutăţile vieţii. Din relatările şi pasajele scripturistice reiese foarte clar modul prin care Dumnezeu intervine în viaţa oricărui om ce are credinţă: îi întinde mâna salvatoare spre a-l mântui.

Familia creştină, greu încercată în societatea actuală, este chemată să răspundă cu credinţă la toate încercările la care este supusă. Exemplul Sfintei Familii din Nazaret este grăitor; aici găsim, prin excelenţă, trei dimensiunii esenţiale ale trăirii familiare: rugăciunea, tăcerea şi munca. În toate aceste momente membrii familie din Nazaret se întâlneau pentru a împărţi atât bunurile spirituale, cât şi cele materiale. Minunata împletire dintre rugăciune şi muncă aducea ambientului familiar acea siguranţă, acel climat pe care fiecare familie şi-l doreşte, climatul trăirii în prezenţa lui Dumnezeu.

Carta drepturilor familiei ne semnalează următoarele puncte de reflecţie:

• familia are dreptul de a exista şi de a progresa ca familie;

• autorităţile publice trebuie să respecte şi să promoveze demnitatea, legitima independenţă, intimitatea, integritatea şi stabilitatea oricărei familii;

• divorţul atacă însăşi instituţia căsătoriei şi a familiei;

• sistemul familiei lărgite, acolo unde există, trebuie să fie stimulat şi ajutat în împlinirea mereu mai bună a rolului său tradiţional de solidaritate şi de asistenţă mutuală, în respectul, în acelaşi timp, a drepturilor familiei restrânse şi a demnităţii personale a fiecărui membru.

Azi, în ultima zi a anului Domnului 2003 şi în zorii anului Domnului 2004, doresc tuturor familiilor, şi în mod special familiilor creştine, să devină lăcaşe de Pace şi Bine, de unde să izvorască speranţa într-o viaţă trăită după preceptele divine, cu sănătate, bucurie şi prosperitate. La mulţi ani!

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.