SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 109, 07.12.2005
A doua călătorie misionară a sfântului Paul (cf. Fap 15,36-18,22) (I)
Vizitarea comunităţilor existente şi pătrunderea pe pământ european (cf. Fap 15,36-16,40)

Imediat după sentinţa dată de către Biserică prin Conciliul de la Ierusalim, sfântul Paul îşi reia activitatea misionară, care se va concretiza atât prin vizitarea comunităţilor creştine deja înfiinţate, cât şi prin abordarea de noi regiuni. De fapt, după definitivarea statutului religios a păgânilor convertiţi, misionaritatea Bisericii se va îndreptat către metropolele bazinului Mării Mediterane orientale. Protagonistul indiscutabil al acţiuni misionare este sfântul Paul, care pentru un întreg deceniu, împreună cu colaboratorii săi, va transmite mesajul mântuirii. Prima parte a acestei călătorii misionare se va orienta către revederea comunităţilor creştine deja înfiinţate anterior şi în pătrunderea pe teritoriul Europei. Analiza acestei etape urmează această schemă: despărţirea lui Barnaba de Paul (cf. Fap 15,36-41), Timotei îl însoţeşte pe Paul în misiune (cf. Fap 16,1-5), viziunea lui Paul la Troas (cf. Fap 16,6-10), primele convertiri la Filipi (cf. Fap 16,11-15), arestarea şi eliberarea lui Paul şi Sila (cf. Fap 16,16-40).

Din cuvintele sfântului Paul adresate lui Barnaba, ceea ce trebuia să fie o vizită făcută comunităţilor creştine înfiinţate în prima călătorie misionară, devine începutul unei noi călătorii care-i va duce pe misionari să intre în contact cu ambientul socio-cultural al marilor cetăţi greceşti. După ce o bună perioadă de timp sfinţii Paul şi Barnaba au activat împreună şi au transmis cuvântul lui Dumnezeu comunităţilor, ei se despart, din cauza divergenţei în ceea ce priveşte persoanele care urma să-i însoţească şi, în acest mod, se formează două noi echipe misionare: Barnaba şi Ioan, numit Marcu, şi Paul cu Sila, amândouă având drept obiectiv animarea şi întărirea comunităţilor creştine împrăştiate în cetăţile anatolice (cf. Fap 15,36-41). Relatarea, din partea sfântului Luca, a acestui episod s-a făcută cu motivaţia de a oferi o imagine cât mai realistă a primilor creştini şi a parafa autenticitatea mesajului transmis de către ei, deoarece dincolo de contrastele şi divergenţele umane Dumnezeu este acela care face ca mesajul său să ajungă la toate neamurile.

Apariţia pe scena religioasă şi misionară a unui nou colaborator, Timotei din Listra, va fi una providenţială, deoarece acesta din urmă se va dovedi un instrument docil în mâna lui Dumnezeu în propovăduirea mesajului kerygmatic (cf. Fap 16,1-5). Ştirile asupra acestei prime părţi a călătoriei lui Paul şi Sila sunt fragmentare şi generice, iar activitatea misionară este descrisă printr-un limbaj convenţional "întărind Bisericile ... Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau în număr" (Fap 15,41; 16,5). O informaţie mai precisă o găsim în ceea ce priveşte angrenarea lui Timotei echipei sfântului Paul. Acesta avea un bun nume în cadrul comunităţii din Listra şi, datorită comportamentul său, sfântul Paul îl include în numărul colaboratorilor săi cu care, în decursul vieţii sale, va efectua o permanentă evanghelizare. Chiar dacă sfântul Paul era un om al libertăţii şi a îmbrăţişat necondiţionat adeziunea la Isus Cristos, păstrând directivele Bisericii din Ierusalim, îl circumcide pe Timotei, fiul unui grec, pentru a putea pătrunde în toate zonele, inclusiv cele iudaice conservatoare, cu scopul de-a aduce mesajul lui Isus Cristos.

Viziunea sfântului Paul la Troas este punctul de legătură între leagănul Bisericii creştine şi viitorul centrul al Bisericii: Europa (cf. Fap 16,6-10). Ceea ce pare paradoxal în această relatare este faptul că misionarii desfăşoară o activitate dispersivă, în sensul că ei călătoresc dintr-o pare în alta fără să ţină cont de un plan. Însă este foarte probabil ca ei să fi avut un traseu bine stabilit chiar de la plecare lor în călătoria misionară, dar cel care schimbă planul omului, adică Dumnezeu prin Duhul Sfânt, le călăuzeşte paşii la Troas, punctul de plecare către marea aventură europeană a mesajului creştin. Doar ajunşi în Troas se conturează proiectul pe care Dumnezeu îl avea cu ei şi anume, printr-o revelaţie adresată sfântului Paul, le descoperă noul teritoriul de misiune: Europa.

Primele convertiri de la Filipi înseamnă şi primele semnale date credincioşilor de Dumnezeu în aceste ţinuturi (cf. Fap 16,11-15). Ritmul povestirii intrări misionarilor creştini în Europa, cel puţin în aceste versete (cf. Fap 16,11-12) este unul telegrafic, cu punctualizări rapide, deoarece autorul dorea să scoată în evidenţă esenţialul şi nume faptul că începând să predice Dumnezeu deschide inimile acelora care vor să-l întâlnească şi să-l primească. După această suscită prezentare a drumului dintre Troas şi Filipi, atenţia se concentrează asupra convertirii Lidiei, prima persoană care-şi deschide inima la mesajul creştin din ambientul greco-macedoneană. De fapt, se poate observa foarte bine din aceste versete ale pericopei convertirii Lidiei că ne găsim în faţa unui climat de deschidere, de generozitate şi de primire ce caracterizează prima experienţă misionară pe teritoriul european. Prezentarea acestei prime persoane convertite este făcută de sfântul Luca, cu grijă şi cu simpatie, iar reacţia ei spontană, de a-i găzdui pe misionari, imediat după convertirea ei, nu este altceva decât îndemnul misterios al lui Dumnezeu către apostoli de a-şi continua activitatea începută în Europa. Căldura familiară şi spontaneitatea sunt elementele de bază care arată în ce mod au fost înţelese începuturile comunităţii din Filipi şi încurajarea primită prin acest fapt de la Dumnezeu pentru ca activitatea misionară să nu fie întrerupă.

Dar aşa cum mereu s-a întâmplat, la începutul predicării evangheliei Paul şi Sila sunt supuşi încercărilor şi pentru mărturia lor vor fi arestaţi, dar eliberaţi prin intervenţia divină (cf. Fap 16,16-40). Citind cu atenţie acest episod al activităţi misionare a Bisericii primare, ne găsim în faţa uneia dintre cele mai frumoase, cele mai dramatice şi, în acelaşi timp, cele mai emoţionante pagini al cărţii Faptele Apostolilor. După convertirea Lidiei, Paul şi Sila îşi încep cu asiduitate activitatea de evanghelizare, iar locul de rugăciune a evreilor devine punctul de întâlnire al acelora care erau dispuşi să asculte şi să primească cuvântul lui Dumnezeu. În plină activitate, liniştea apostolilor este întrerupă de o servitoare ce avea un duh de ghicitoare [1] şi datorită faptului că misionari săvârşesc o exorcizare, vor plăti cu preţul libertăţii setea de câştig necinstit ai stăpânilor acesteia. De fapt, activitatea misionară pe pământ păgân a apostolilor se poate citi prin cheie catehetico-apologetică, în sensul că indiferent care sunt obstacolele de trecut, în momentul în care dai mărturie despre Dumnezeu şi eşti martorul credincios al mesajului evanghelic, intervenţia lui Dumnezeu nu întârzie să apară. Întreaga povestire a evenimentelor din Filipi ne vorbesc despre convertirea şi restabilirea adevărului: Paul şi Sila botează şi aduce la credinţă întreaga familie a gardianului închisorii şi, în acelaşi timp, după acest fapt primeşte din partea autorităţilor din Filipi nu doar o satisfacţie din punct de vedere juridic, ci şi declararea solemnă şi recunoaşterea oficială a legalităţi şi activităţi creştine.

Cu siguranţă că în toată desfăşurarea vieţii umane ne întâlnim cu situaţii contradictorii şi cu situaţii în care descoperim gingăşia şi intervenţia directă a lui Dumnezeu. Locul prin excelenţă în care putem experimenta iubirea şi intervenţia directă a lui Dumnezeu este tocmai familia, deoarece aici sunt oferite toate mijloacele necesare unei creşteri, unei maturizări depline a omului. De asemenea, putem observa că pasajele scripturistice ale celui de al XVI-lea capitol al Faptelor Apostolilor ne oferă noi piste de reflecţie şi noi încurajări în trăirea autentică şi fără teamă a credinţei noastre. Nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu, dacă familia ştie să se adreseze cu încredere celui care are în posesie creaţia sa.

Humanae vitae, 12:

"Această doctrină, de mai multe ori prezentată de magisteriu, e bazată pe legătura indisolubilă pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate rupe din iniţiativa sa, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare. Într-adevăr prin structura sa intimă, actul conjugal, în acelaşi timp în care uneşte în mod profund soţii, îi face apţi pentru generarea de noi vieţi, după legile înscrise în însăşi fiinţa bărbatului şi a femeii. Menţinând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procrearea, actul conjugal păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi veritabilă şi orânduirea sa spre înalta vocaţie a omului la paternitate. Credem că oamenii timpului nostru sunt în măsură să înţeleagă caracterul profund raţional şi uman al acestui principiu fundamental" (HVE 12).

[1] În exegeza scripturistică se vorbeşte despre un duh de python. Python era, după credinţa timpului, numele dragonului care păzea templul ghicitorilor din Delfi, ucis apoi de Apolo.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.