SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 108, 30.11.2005
Conciliul de la Ierusalim (cf. Fap 15,1-35)

Extraordinara difuzare a învăţăturii creştine în ambientul iudeu şi grec a făcut ca Biserica, în cadrul structurilor existente şi întemeiate chiar de la început, să-şi pună întrebări profunde şi, în acelaşi timp, să-şi îndeplinească rolul de urmaşă legitimă al Isus Cristos şi maestră a întregii comunităţi. În acest context, are loc primul Conciliul al Bisericii, adică prima adunare a credincioşilor, care, sub coordonarea apostolilor, dau primele norme de conduită morală şi doctrinară a Bisericii creştine. Este interesant de observat că cele două centre de referinţă ale comunităţii creştine primare, Ierusalim şi Antiohia, sunt în strânsă colaborare şi chiar dacă divergenţele încep la Antiohia, problemele sunt înaintate şi rezolvate de către Biserica-mamă de la Ierusalim. Structura acestui capitol, al XV-lea, este următoarea: conflictul de la Antiohia cu privire la circumcizie (cf. Fap 15,1-5), discursul sfântului Petru în adunarea de la Ierusalim (cf. Fap 15,6-12), discursul sfântului Iacob în cadrul Conciliului (cf. Fap 15,13-21), decizia Conciliului apostolic (cf. Fap 15,22-35).

Conflictul de la Antiohia cu privire la circumcizie se prelungeşte şi la Ierusalim, iar prin intervenţia plină de autoritate şi carismă a sfinţilor Paul şi Barnaba, Biserica indică noua cale de mântuire, adică calea credinţei (cf. Fap 15,1-5). În aceste prime versete, sfântul Luca ne prezintă termenii problemei, problemă care va fi soluţionată la Conciliul sau adunarea de la Ierusalim: obiectul divergenţei este metoda începută de sfinţii Paul şi Barnaba în centrele diasporei cu privire la circumcizia, după obiceiul lui Moise, a acelora care vor să îmbrăţişeze învăţătura creştină şi care provin din păgânism. De fapt, impunerea ritului ebraic al iniţierii, adică circumciziunea, păgânilor convertiţi şi acceptarea din partea lor a tuturor prescripţiilor legii mozaice, pune în discuţie alegerea creştină a acestora. Dacă "circumcizia" este o condiţie sine qua non, obligatorie pentru a deveni creştini, acest fapt aduce cu sine concluzia că a crede în Isus Cristos şi a-l mărturisi ca Mesia nu este suficient (!?!?!?!?!). Cu alte cuvinte, un credincios nu poate fi mântuit în Isus Cristos fără a deveni, într-un oarecare fel, iudeu prin intermediul încorporării sale, prin circumcizie, în rândul poporului alianţei. Dar prin acest angajament, credinciosul convertit din păgânism se supune legii mozaice şi nu atât mesajului mântuirii adus de însuşi Dumnezeu prin Fiul său Isus Cristos. Adeziunea acestor noi credincioşi la Isus Cristos nu trebuia să fie gravată de condiţionări şi practici ale vechi religii iudaice.

În plină dezbatere a problemei în comunitatea de la Ierusalim, apostolul Petru i-a cuvântul şi prin discursul său caută să asigure pacea, unitatea şi înţelegerea în Biserică (cf. Fap 15,6-12). Prin discursul său, sfântul Petru le aminteşte ascultătorilor faptul că şi el a fost protagonistul unei convertiri, cea a centurionului Corneliu, şi că ceea ce a contat a fost credinţa în Isus Cristos exprimată de acesta şi de familia sa şi nu un fapt "înscris" în trup, adică circumcizia. La lumina textului scripturistic lucan cu privire la convertirea centurionului Corneliu, ne putem da seama că sfântul Petru, desemnat de către Dumnezeu chiar din primele zile ale învierii sale să devină martor şi punte între iudei şi păgâni, inaugurează deschiderea universală a primii Bisericii. Rechemarea în cauză a episodului convertirii centurionului Corneliu, dovadă exemplară a modului prin care Dumnezeu cheamă la sine pe tot omul, ne clarifică în ceea ce priveşte relaţia mântuitoare oferită păgânilor de către Dumnezeu: iniţiativei radicale din partea lui Dumnezeu, omul îi răspunde prin credinţă. În tot discursul pe care-l susţine sfântul Petru se poate observa că protagonistul este Dumnezeu: Dumnezeu l-a ales pe sfântul Petru să anunţe evanghelia păgânilor; Dumnezeu a dat mărturie în favoarea lor trimiţându-l pe Duhul Sfânt ca dar şi tot el înfăptuieşte orice convertire a omului.

Ca reacţie a cuvintelor sfinţilor Paul şi Banraba, avem discursul sfântului Iacob conducătorul comunităţii din Ierusalim (cf. Fap 15,13-21): acesta nu numai că întăreşte cuvintele anterioare, ci le şi dă o tărie apostolică. Modesta intervenţie a celor doi misionari Barnaba şi Paul - precedenţa lui Barnaba se explică din motive locale - nu este nici pe departe mai puţin semnificativă decât intervenţiile sfinţilor Petru şi Iacob. De fapt, ea nu este altceva decât o întărire a activităţii misionare a Bisericii şi o punte de legătură între cele două discursuri ale lui Petru şi Iacob. Pentru a da o semnificaţie teologică a acestei întâlniri istorice, sfântul Iacob se foloseşte de cuvintele profetului Amos, care ne aduce sub privirea minţii reconstrucţia casei şi a cortului lui David, adică a noului popor a lui Dumnezeu. Concluzia practică, pe plan teologic, la care ajunge sfântul Iacob este identică cu cea a sfântului Petru: păgânii convertiţi fac parte din poporul lui Dumnezeu cu drepturi depline fără medierea legii sau sistemului iudaic. Chiar dacă, la prima vedere, sfântul Iacob pare un tradiţionalist, prin faptul că indică anumite prescripţii iudaice, "să se ferească de contaminările cu idolii, de desfrânare, de animale sufocate şi de sânge" (Fap 15,20), acest comportament poate fi justificat de eventualele convieţuiri dintre creştinii proveniţi din iudaism şi din păgânism.

Decizia Conciliului apostolic din Ierusalim sau scrisoarea comunităţii creştine adunate la Ierusalim, în anumite ambiente teologie mai este numită şi "decretul" Conciliului din Ierusalim, devine centrul şi rezolvarea situaţiei de criză prin care a trecut Biserica chiar de la început (cf. Fap 15,22-35). În realitate, sfântul Luca ne prezintă decizia ca pe o circulară trimisă responsabililor comunităţilor provenite din păgânism din Antiohia, Siria şi Cilicia, prin delegaţii autorizaţi ai Bisericii, Paul, Barnaba, Iuda şi Sila, prin care se explica pe deplin concluziile Conciliului atât prin viu grai, cât şi prin scris. Extinderea universală şi definitivă a acestei decizii pentru toate comunităţile creştine confirmă faptul că autoritatea apostolilor şi "sesiunea" Conciliului din Ierusalim au fost momente de comuniune pentru toţi. La prima vedere, interdicţiile supuse atenţiei fraţilor de către apostolul Iacob şi care au fost acceptate de către toţi, par să îngrădească spiritul creştin, însă ceea ce apostolii şi fraţii au înţeles din mesajul transmis prin decizia de la Ierusalim a fost acela că Bisericii îi stătea la inimă identitatea şi autonomia creştină deplină şi autoritatea recunoscută unanim atât de către iudei, cât şi de păgâni.

Mărturiile acestor pericope scripturistice în ceea ce priveşte creşterea autorităţii bisericeşti a apostolilor imediat după formarea vizibilă a comunităţilor creştine, sunt dovezi de netăgăduit asupra modului prin care Dumnezeu lucrează în istorie, societate şi familie. Exemplul primilor creştini trebuie urmat şi de familiile noastre creştine care, de prea multe ori, apelează la "arbitrii" neautorizaţi pentru a-şi rezolva divergenţele apărute. La acest punct poate că ar fi bine să ne oprim şi să vedem cum familiile noastre creştine apelează la tribunale, la martori mincinoşi, la ghicitoare etc. pentru a obţine pace în casă ş.a. Toate aceste elemente denotă de faptul că încă ne lipseşte curajul de a apela la Dumnezeu în toate situaţiile vieţii şi de-a interpela Biserica în soluţionarea paşnică a divergenţelor familiale.

Humanae vitae, 11:

"Actele prin care soţii se unesc într-o intimitate castă şi prin care se transmite viaţa umană, sunt, după cum aminteşte Conciliul, «oneste şi demne» şi nu încetează de a fi legitime dacă, din motive independente de voinţa soţilor, se prevede că vor fi nefecunde: ele rămân într-adevăr orânduite să exprime şi să consolideze unirea lor. De fapt, după cum atestă experienţa, nu se naşte o nouă viaţă din fiecare întâlnire conjugală. Dumnezeu a fixat în mod înţelept legi şi ritmuri naturale de fecunditate care distanţează deja succesiunea naşterilor. Dar Biserica, chemând oamenii la observarea legii naturale, interpretată prin doctrina sa constantă, învaţă că fiecare act matrimonial trebuie să rămână deschis transmiterii vieţii" (HVE 11).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.