SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 106, 16.11.2005
Prima călătorie misionară (cf. Fap 13,1-14,28) (I)
Paul şi Barnaba sunt trimişi în misiune (cf. Fap 13,1-52)

Prima călătorie misionară, descrisă de către cartea Faptele Apostolilor, nu reprezintă doar o simplă categorie ideală şi simbolică al progresului şi al drumului creştin în ambientul iudaic şi păgân a timpului, ci este o adevărată realitate istorico-spirituală. Călătoria şi misiunea sunt un binom de nescindat, deoarece datorită acestor serii de vizite şi de activităţi pastorale se configurează două dimensiunii bine determinate: dimensiunea geografico-spaţială şi dimensiunea spiritual-misionară a Bisericii.

În prima parte a acestei călătorii misionare Paul şi Barnaba îşi îndrept privirile către Antiohia, Cipru şi Antiohia Pisidiei, locuri în care cuvântului lui Dumnezeu va ajunge şi în care se vor întemeia comunităţi. Rezultatul evanghelizări acestora se va concretiza printr-o nouă orientare a învăţăturii primite de la Isus Cristos, în sensul că toţi aceia care primeau cuvântul lui Dumnezeu erau însufleţiţi de sentimente nobile. Pericopele supuse atenţiei noastre, în acest al XIII-lea capitol, sunt următoarele: Paul şi Barnaba sunt trimişi în misiune (cf. Fap 13,1-3), Paul şi Barnaba în Cipru (cf. Fap 13,4-12) [1], Paul şi Barnaba la Antiohia Pisidiei (cf. Fap 13,13-43) începutul evanghelizări păgânilor de către Paul şi Barnaba (cf. Fap 13,44-52).

Începutul misiunii evanghelizatoare a lui Paul şi Barnaba este precedat de rugăciune şi post (cf. Fap 13,1-3): de fapt, întreaga activitate a evanghelizatorilor este axată pe rugăciune şi înfrânare. Primele versete ale acestui capitol ne vorbesc despre noul centru de iradiere misionară, Antiohia, unde se găsea o comunitate vivace şi deschisă acţiunii lui Dumnezeu. Sfântul Luca menţionează faptul că înainte de activitatea de evanghelizare şi misionară, contextul spiritual al membrilor de seamă a comunităţii din Antiohia. Formând o echipă care conducea comunitatea creştină din Antiohia, datorită propriilor calităţi şi carisme spirituale, aceşti îndrumători devin "oameni inspiraţi", adică profeţi şi învăţători, lor fiindu-le încredinţată învăţătura divină. În timpul unei adunări solemne le este revelată voinţa lui Dumnezeu, iar alegerea lui Paul şi Barnaba nu este una întâmplătoare: lor le este încredinţată o nouă misiune, aceea de a vesti kerygma, vestea cea bună a mântuirii omului la toată făptura. Imaginea extraordinară pe care o găsim la această comunitate este tocmai faptul că deciziile importante se iau în spirit de rugăciune şi în strânsă legătură cu acţiunea Duhului Sfânt. Impunerea mâinilor şi rugăciunea devin simboluri, dar şi instrumente concrete ale alegerii, ale consacrării şi ale trimiterii de către Dumnezeu.

Prima etapă a expediţiei misionare a lui Paul şi Barnaba îşi găseşte realizarea în insula Cipru (cf. Fap 13,4-12). Chiar de la început sfântul Luca doreşte să precizeze cine este, de fapt, adevăratul protagonist al întregii misiuni evanghelice: Duhul Sfânt. Tocmai această putere invizibilă a misionarilor îi determină să transmită mesajul mântuirii la toate popoarele. Un exemplu convingător al modului în care lucrează Duhul Sfânt în misionari este episodul din Pafos, capitala administrativă a insulei Cipru, unde are loc o confruntare între Paul, Barnaba şi pseudo-profetul sau vrăjitorul iudeu Bar-Isus (supranumit şi Elimas). În prezentarea acestui episod a activităţii în Cipru apar evidente intenţiile teologice şi apologetice ale autorului: vestea mântuirii creştine nu se poate confunda cu artele magice sau vrăjitoreşti ale ambientului sincretist elen, nici nu poate fi vorba despre compromisuri în ceea ce priveşte originea şi prezentarea lui Dumnezeu. Mai mult, în triumful indubitabil asupra acestor forţe obscure, găsim semnul şi garanţia valabilităţii mesajului creştin. Cuvântul lui Dumnezeu prezentat de misionari devine un instrument eficace pentru demascarea minciunii magiei şi a superstiţiilor iudeo-păgâne. Puterea Duhului Sfânt, care lucrează prin intermediul sfântului Paul, actualizează judecata lui Dumnezeu: pe de o parte, cine se opune mesajului scripturistic umblă în întuneric, pe de altă parte, cine acceptă cuvântului va vedea lumina lui Dumnezeu şi se va găsi pe calea mântuirii.

Tema principală şi discursul ţinut de apostolul Paul în Antiohia Pisidiei este concentrat asupra unui conţinut primordial: anunţarea mesajului creştin între iudeii din diasporă (cf. Fap 13,13-43). Odată ajunşi în Antiohia Pisidiei, Paul şi Barnaba îşi concentrează atenţia asupra sinagogi, locul de întâlnire a iudeilor. Cateheza pe care Paul o face ascultătorilor său se articulează în jurul a trei argumente: sinteza istorică a acţiunii gratuite şi mântuitoare a lui Dumnezeu asupra poporul lui Israel, care pleacă de la patriarhi şi culminează cu David (cf. Fap 13,13-25); indicarea concertă a kerygmei creştine, care cuprinde anunţul morţii şi învierii lui Isus Cristos şi care devine ultimul avertisment salvific ce împlineşte promisiunea lui Dumnezeu mărturisită în Sfintele Scripturi (cf. Fap 13,26-37); şi, în cele din urmă, invitaţia la convertire, care constă în acceptarea mântuirii oferite de Dumnezeu prin intermediul iertării şi eliberării definitive de păcate a acelora care cred în Isus Cristos. Acest ultim apel este urgent şi serios, deoarece cine refuză adevărul despre Isus Cristos este exclus de la mântuire. De fapt, cheia de interpretare a acestui pasaj scripturistic o constituie învierea lui Isus Cristos: în înviere se înregistrează un deznodământ esenţial şi în scandalul crucii se găseşte adevărata semnificaţie a mântuirii omului şi toată viaţa şi activitatea pământească a lui Isus Cristos.

Necredinţa iudeilor şi prezentarea mesajului creştin păgânilor este preocuparea sfântului Luca în următoarea pericopă scripturistică (cf. Fap 13,44-52). Toată atenţia cititorilor este orientată către episodul central al povestirii, unde se poate vedea foarte bine tensiunea dintre misionarii creştini şi iudei, tensiune ce culminează prin persecuţia provocată de femeile influente ale cetăţii şi care îi constrâng pe Paul şi Barnaba să părăsească ţinutul. În întreaga povestire putem observa două atitudini diferite în ceea ce priveşte primirea cuvântului lui Dumnezeu: pe de o parte, primirea cu entuziasm şi bucurie din partea păgânilor, pe de altă parte, gelozia, refuzul şi reacţia violentă a iudeilor. În mijlocul acestor două grupuri stă misionarii creştini, iar apostolul Paul porta-vocea lor, interpretează în mod autentic şi autoritar noua viziune de credinţă a păgânilor şi noua dezvoltare istorică a planului de mântuire: trecerea de la lumea iudaică la lumea păgână. Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este o piedică pentru păgâni (cum, de altfel, nu a fost niciodată), ci este izvorul adevărului şi al vieţii noi. Legea, care cu puţin mai înainte era bariera ce despărţea lumea iudaică de lumea păgână, este înlocuită de Cuvântul lui Dumnezeu şi de mesajul creştin al kerygmei.

Argumentele scripturistice ale prezentării mesajului kerygmatic sunt foarte bine puse în evidenţă în aceste pasaje şi acest lucru este emblematic pentru întreaga perioadă a extinderii Bisericii primare. Misionaritatea Bisericii este un prim pas spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi eliminarea superstiţiilor şi ale practicilor magice, obiceiuri care, de prea multe ori, condiţionează viaţa membrilor familiilor şi, din păcate, chiar al familiilor creştine. A devenit un "cult", o "religie" consultarea astrelor, vrăjitoarelor, iar sunt persoane care nu ies din casă înainte de a fi consultate horoscopul. Cvintetele de învăţătură ale sfântului apostol Paul sunt mai multe decât convingătoare: dacă vrem să obţinem de la Dumnezeu mântuirea şi iertarea păcatelor, va trebui să acceptăm mesajul creştin şi să înlăturăm din viaţa noastră tot ceea ce nu corespunde acestui statut de fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Humanae vitae:

"Ca oricare altă problemă privind viaţa umană, problema natalităţii trebuie să fie considerată, dincolo de perspective parţiale, fie că ele sunt de ordin biologic sau psihologic, demografic sau sociologic, în lumina unei viziuni integrale a omului şi a vocaţiei sale nu numai naturală şi pământească, dar şi supranaturală şi veşnică. Deoarece în încercarea lor de a justifica metodele artificiale de control al naşterilor, mulţi au apelat la exigenţele fie ale iubirii conjugale, fie ale unei «paternităţi responsabile», se impune să clarificăm şi să precizăm bine adevărata concepţie a acestor două mari realităţi ale vieţii matrimoniale, referindu-ne în special la ceea ce a fost expus recent în această privinţă, într-o manieră foarte autorizată, de Conciliul Vatican al II-lea, în constituţia pastorală Gaudium et spes.

Iubirea conjugală vădeşte adevărata sa natură şi adevărata sa nobleţe atunci când este luat în consideraţie izvorul său suprem, Dumnezeu, care este «iubire», el este Tatăl de la care îşi trage numele toată paternitatea. Căsătoria nu este deci efectul întâmplării sau un produs al evoluţiei forţelor naturale inconştiente: este o înţeleaptă orânduire a Creatorului cu scopul de a realiza în omenire planul său de iubire. Prin dăruirea reciprocă personală care le este proprie şi exclusivă, soţii urmăresc comuniunea fiinţelor lor în vederea unei realizări reciproce personale pentru a colabora cu Dumnezeu la naşterea şi educarea unei vieţi noi. În plus, pentru cei botezaţi căsătoria îmbracă demnitatea de semn sacramental al harului, întrucât reprezintă unirea lui Cristos cu Biserica.

În această lumină apar clar notele şi exigenţele caracteristice ale iubirii conjugale, despre care e extrem de important să avem o idee exactă.

E înainte de toate o iubire pe deplin umană, adică sensibilă şi totodată spirituală. Deci nu e o simplă pornire a instinctului şi a sentimentului, ci este în primul rând un act al voinţei libere, destinat să se menţină şi să crească în bucuriile şi durerile vieţii cotidiene, astfel încât soţii să devină o singură inimă şi un singur suflet şi să atingă împreună perfecţiunea lor umană.

Este apoi o iubire totală, adică o formă cu totul specială de prietenie personală, prin care soţii îşi împărtăşesc în mod generos toate lucrurile, fără rezerve nejustificate şi fără calcule egoiste. Cine iubeşte cu adevărat pe cel cu care s-a căsătorit, nu-l iubeşte numai pentru ceea ce primeşte de la el, dar pentru el însuşi, fericit să-l poată îmbogăţi prin dăruirea de sine.

Apoi este o iubire fidelă şi exclusivă până la moarte. Aşa o concep într-adevăr soţul şi soţia în ziua în care îşi asumă liber şi în deplină conştiinţă angajamentul unirii matrimoniale. Fidelitatea poate uneori să fie dificilă, dar că e întotdeauna posibilă şi totdeauna nobilă şi meritorie nimeni nu o poate nega. Exemplul atâtor soţi de-a lungul secolelor dovedeşte nu numai că ea e conformă cu natura căsătoriei, dar că este totdeauna izvor de fericire profundă şi durabilă.

E în sfârşit o iubire fecundă, care nu se epuizează în comuniunea dintre soţi, dar care e destinată să continue, dând naştere la noi vieţi. Căsătoria şi iubirea conjugală sunt orânduite prin natura lor procreării şi educării copiilor. De fapt, copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi ei contribuie din plin la binele părinţilor înşişi" (HVE 7-9).

[1] De notat faptul că începând cu versetul al IX-lea din acest capitol, Saul va fi numit Paul de către comunitatea creştină.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.