SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 105, 09.11.2005
Începutul misiunii printre păgâni (cf. Fap 9,32-12,25) (III)
Persecuţia iudaică din Ierusalim împotriva Bisericii creştine (cf. Fap 12,1-25)

Începând cu acest capitol se încheie prima parte a istoriei Bisericii, care are drept centru de gravitaţie Ierusalimul, chiar dacă oraşul sfânt va rămâne în continuare punctul de referinţă ideal al comunităţilor creştine. Persecuţia declanşată de către regele Irod Agripa consfinţeşte ruptura definitivă a Bisericii creştine cu iudaismul oficial de la Ierusalim, deoarece primele victime ale represiuni sunt doi apostoli de marcă: apostolul Iacob, "fratele Domnului", decapitat şi victimă a fanatismului religios şi sfântul Petru, întemniţat şi constrâns să părăsească oraşul. Schema după care vom analiza pericopele scripturistice este următoarea: decapitarea apostolului Iacob şi arestarea sfântului Petru (cf. Fap 12,1-5), eliberarea minunată a sfântului Petru (cf. Fap 12,6-19), moartea regelui Irod Agripa (cf. Fap 12,20-23), Barnaba şi Saul se întorc la Antiohia (cf. Fap 12,24-25).

Această a patra persecuţie ne aduce în prim plan două episoade, strâns legate între ele, care îi au drept protagonişti pe apostolii Iacob şi Petru: primul ucis, al doilea întemniţat (cf. Fap 12,1-19). Faptele de cruzime subliniate de sfântul Luca, notează progresivitatea conflictualităţii dintre iudei şi prima comunitate creştină, iar elementul de noutate constă în faptul că se trece de la ameninţări şi de la lovituri (cf. Fap 5,40), la uciderea şi întemniţarea apostolilor. Acţiunea extrem de violentă şi persecuţia creştinilor este atribuită regelui Irod Agripa care, în scurtul timp în care a condus ţara, a căutat să-şi asigure consensul iudeilor printr-o politică bazată pe represiunea creştinilor. Pentru a satisface setea de sânge a opozanţilor Bisericii creştine, şi văzând că acest lucru este pe placul lor, Irod îl martirizează pe apostolul Iacob, cu gândul că în acest fel îi va câştiga pe farisei şi saducei de partea sa.

Tot în aceeaşi perspectivă se înscrie şi arestarea sfântului Petru, însă eliberarea sa minunată reprezintă intervenţia revelatoare a lui Dumnezeu în viaţa Bisericii primare (cf. Fap 12,6-19). Protagonistul primei părţi a povestirii este "îngerul Domnului" (cf. Fap 12,7-10), adică mesagerul divin care actualizează planul lui Dumnezeu; protagonista celei de a doua părţi este Biserica creştină care se roagă pentru el. În toate aceste rânduri se pot întrevedea strânsa legătură între persecuţie şi rugăciune, între planul lui Dumnezeu, care se actualizează în persoana sfântul Petru, şi Biserica creştină, strânsă în jurul Domnului ei, în rugăciune. Eliberarea miraculoasă din închisoare reprezintă pentru sfântul Petru confirmarea misiunii sale şi a faptului că nimic nu este întâmplător, ci este un plan divin în viaţa oricărui credincios. Întâlnirea sfântului Petru cu fraţii comunităţii din Ierusalim se concretizează prin faptul că el le vorbeşte despre minunea pe care Dumnezeu a înfăptuit-o şi, în acelaşi timp, le temperează entuziasmul pentru-un avertisment: "Duceţi vestea despre aceasta lui Iacob şi fraţilor!" (Fap 12,17). Pericopa se încheie cu execuţia paznicilor închisorii şi cu plecare lui Irod în Cezareea: de fapt, sfântul Luca doreşte să le spună cititorilor să că ultimul cuvânt în toate evenimentele istoriei nu-l au cei care doresc să stăpânească lumea prin violenţă şi ură, ci Dumnezeu este stăpânului vieţii şi al istoriei.

Cele patru versete care formează pericopa privind moartea regelui Irod Agripa completează imaginea de ansamblu a povestiri precedente, unde se aminteşte de persecuţia declanşată de către acesta împotriva Bisericii din Ierusalim (cf. Fap 12,20-23). Analizând cu atenţie ceea ce sfântul Luca le spune conaţionalilor săi, reiese cu multă claritate că el doreşte să-i avertizeze asupra modului în care pier cei care persecută şi care vor să ia locul lui Dumnezeu şi se autointitulează "Domni ai istoriei"! Irod Agripa întrupează pe aceia care s-au crezut, în întreaga istorie umană, drept dumnezei şi stăpânitori ai pământului, dar care până la urmă, mor disperaţi şi plini de ruşine.

Cele două versete finale ale acestei pericope (cf. Fap 12,24-25) disting contrastul dintre regele Irod Agripa şi Barnaba şi Saul: în timp ce persecutorul Bisericii din Ierusalim moare într-o formă infamă, "Cuvântul lui Dumnezeu", printr-un dinamism extraordinar, creşte şi se răspândeşte pretutindeni. Această putere de neoprit a cuvântului lui Dumnezeu se datorează intervenţiei lui Isus Cristos cel înviat şi a acceptării sale în conştiinţele oamenilor. Înainte de a încheia această primă pagină minunată a formării Bisericii creştine la Ierusalim, sfântul Luca îi prezintă pe protagoniştii paginilor următoare: Barnaba şi Saul, de asemenea, şi pe Ioan, cel numit Marcu.

Un rol deosebit în formarea sănătoasă, umană şi spirituală, a familiilor creştine îl are rugăciunea şi încrederea în Dumnezeu, deoarece aşa cum am putut să ne dăm seama din pericopele celui de al XII-lea capitol al Faptelor Apostolilor, numai acele persoane care ştiu să-l descopere pe Isus Cristos în toate evenimentele vieţii proprii, pot înţelege misterul mântuirii.

Enciclica Humanae vitae:

"Datoria foarte gravă de a transmite viaţa umană, care face din soţi colaboratori liberi şi responsabili ai Creatorului, a fost întotdeauna pentru aceştia izvor de mari bucurii, însoţite totuşi uneori de dificultăţi şi suferinţe. În toate timpurile împlinirea acestei datorii a pus conştiinţei soţilor probleme serioase, dar evoluţia recentă a societăţii a antrenat atari schimbări încât s-au pus noi probleme pe care Biserica nu putea să le ignore, într-un domeniu care atinge aşa de aproape viaţa şi fericirea oamenilor.

Schimbările survenite sunt într-adevăr deosebite şi de mai multe feluri. E vorba mai întâi de rapida dezvoltare demografică. Mulţi manifestă teama că populaţia mondială va creşte mai rapid decât resursele pe care le are la dispoziţie; urmează o nelinişte crescândă pentru multe familii şi popoare în curs de dezvoltare şi e mare tentaţia autorităţilor de a se împotrivi acestui pericol prin măsuri radicale. În plus, condiţiile de muncă şi de locuit, precum şi exigenţele sporite în domeniul economic, ca şi în cel al educaţiei, fac adesea dificilă azi datoria de a creşte în mod decent un mare număr de copii. Asistăm de asemeni la o evoluţie nu numai în modul de a considera valoarea ce se atribuie iubirii conjugale în căsătorie, ca şi în modul de a aprecia semnificaţia actelor conjugale în raport cu această iubire.

În sfârşit, trebuie să se ia în considerare mai presus de toate faptul că omul a realizat progrese uimitoare în stăpânirea şi organizarea raţională a forţelor naturii, astfel încât tinde să extindă această dominaţie asupra fiinţei sale luate în ansamblul ei: trup, viaţa psihică, viaţa socială până la legile care reglementează transmiterea vieţii.

O asemenea stare de lucruri ridică noi probleme. Date fiind condiţiile vieţii moderne, dată fiind importanţa relaţiilor conjugale pentru armonia între soţi şi pentru fidelitatea lor reciprocă, n-ar fi cazul de a revizui normele morale în vigoare până acum, mai ales dacă se consideră că ele nu pot fi observate fără sacrificii, uneori eroice?

Mai mult, extinzând la acest domeniu aplicarea aşa zisului principiu «al totalităţii», nu s-ar putea admite că intenţia unei fecundităţi mai puţin abundente, dar mai raţionale să transforme intervenţia prin care se înlătură material fecundarea într-un licit şi înţelept al naşterilor? Nu s-ar putea admite, cu alte cuvinte, că finalitatea procreaţiei priveşte ansamblul vieţii conjugale mai degrabă decât fiecare dintre actele sale? Dat fiind simţul sporit al responsabilităţii omului modern ne întrebăm dacă nu a sosit momentul pentru el de a se încredinţa mai degrabă raţiunii şi voinţei sale decât ritmurilor biologice ale organismului său datoria de a transmite viaţa.

Astfel de probleme cer de la magisteriul Bisericii o reflexie nouă şi aprofundată asupra principiilor doctrinei morale a căsătoriei: doctrină bazată pe legea naturală, luminată şi îmbogăţită prin revelaţia divină.

Nici un creştin nu va putea să nege că aparţine magisteriului Bisericii faptul de a interpreta, chiar şi legea morală naturală. Este de necontestat, într-adevăr, după cum au declarat-o de mai multe ori predecesorii noştri, că Isus Cristos comunicând lui Petru şi apostolilor autoritatea sa divină şi trimiţându-i sa înveţe poruncile sale la toate popoarele, îi orânduia păstrători şi interpreţi autentici ai oricărei legi morale, nu numai ai legii evanghelice, dar şi ai legii naturale. De fapt şi legea naturală este expresia voinţei lui Dumnezeu. Observarea ei este la fel de necesară pentru mântuire.

Împlinind această misiune a sa, Biserica a dat întotdeauna, dar mai insistent în epoca recentă, documente corespunzătoare privind atât natura căsătoriei, cât şi justa folosire a drepturilor conjugale şi datoriile soţilor.

Însăşi conştiinţa acestei misiuni ne-a determinat să confirmăm şi să lărgim comisia de studiu pe care predecesorul nostru Ioan XXIII, de pie memorie, a constituit-o în martie 1963. Această comisie, care cuprindea, în afară de numeroşi specialişti din diferite discipline şi cupluri, avea drept scop nu numai să adune păreri asupra noilor probleme privind viaţa conjugală privind o corectă reglementare a natalităţii, dar şi să furnizeze elemente potrivite de informare, pentru ca magisteriul să poată da un răspuns adecvat, aşteptat nu numai de creştini, dar şi de opinia publică mondială.

Cercetările acestor experţi, ca şi aprecierile şi sfaturile pe care ni le-a furnizat, fie în mod spontan, fie la cererea noastră expresă numeroşi fraţi în episcopat, ne-au permis să cântărim mai bine toate aspectele acestei probleme complexe. De aceea exprimăm tuturor din inimă mulţumirea noastră.

Totuşi concluziile la care ajunsese comisia nu puteau să fie considerate de noi ca definitive, nici să ne dispenseze de a examina în mod personal această gravă problemă, între altele pentru că în comisie nu fusese realizat un acord deplin asupra normelor morale de propus şi mai ales pentru că apăruseră anumite criterii de soluţionare care se îndepărtau de doctrina morală asupra căsătoriei propusă cu constantă fermitate de magisteriul Bisericii. De aceea, examinând cu atenţie documentaţia care ne-a fost înaintată, după reflexii chibzuite şi rugăciuni asidue, ne propunem să dăm acum, în virtutea mandatului pe care Cristos ni l-a încredinţat, răspunsul nostru la aceste grave probleme" (HVE 1-6).

Nota 1: Enciclica Humanae vitae, a papei Paul al VI-lea, promulgată la Roma, în ziua de 25 iulie 1968, privind reglementarea naşterilor este adresată "Venerabililor fraţi, patriarhi, arhiepiscopi, episcopi şi alţi ordinari ai locului de pace şi comunicare cu Scaunul Apostolic, clerului şi credincioşilor, lumii catolice şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă".

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.