SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 104, 02.11.2005
Începutul misiunii printre păgâni (cf. Fap 9,32-12,25) (II)
Sfântul Petru la Ierusalim (cf. Fap 11,1-30)

Prin acest capitol al Faptelor Apostolilor, sfântul Luca aduce în atenţia cititorilor săi marele dar pe care Dumnezeu l-a făcut păgânilor: acceptarea lor în rândul membrilor Bisericii sale. Cele două pericope scripturistice care formează această secţiune - sfântul Petru explică primirea păgânilor la botez (cf. Fap 11,1-26) şi ajutoarele din partea creştinilor pentru fraţii din Ierusalim (cf. Fap 11,27-30) - sunt emblematice în ceea ce priveşte perseverenţa apostolilor în transmiterea mesajului creştin tuturor oamenilor şi în ajutorul frăţesc dintre comunităţile primare.

Prezenţa sfântului Petru la Ierusalim şi explicaţia pe care acesta o dă comunităţii creştine de acolo în legătură cu primirea păgânilor la botez sunt strâns legate de pericopele anterioare şi de convertirea centurionului Corneliu (cf. Fap 11,1-18). Explicarea evenimentelor de la Cezareea, făcută de sfântul Petru, se transformă într-o cateheză, deoarece problemele şi întrebările puse Bisericii, atât de comunitatea elenă, cât şi de comunitatea iudaică, îşi găsesc un răspuns în misiunea sa. Locul expunerii sfântului Petru nu este unul conjunctural, ci Ierusalimul, deoarece trebuia să prefigureze Biserica centrală, locul de plecare şi de venire a oricărei misiuni evanghelice a primilor apostoli ai lui Isus Cristos. De fapt, comunitatea din Ierusalim reprezenta rezidenţa apostolilor, reprezentanţii autorizaţi şi autoritari şi nucleul originar şi istoric al comunităţii creştine. Din citirea acestor rânduri ne putem da seama cât de mari puteau fi prejudecăţile primilor discipoli ai lui Isus Cristos în ceea ce priveşte legile şi cutumele Vechilului Testament: legea tabu, care interzicea iudeilor să ia masa împreună cu păgânii, este înlocuită cu legea iubirii şi a mântuirii, proprie Noului Testament. Penetrarea creştină în lumea păgână, după confirmarea acestei misiuni din partea sfântului Petru prin conferirea botezului centurionului Corneliu, este consolidată prin fondarea primei comunităţi creştine într-un mare centru păgân: Antiohia (cf. Fap 11,19-26). Dacă Cezareea era centrul autenticităţii teologice a misiunii păgânilor, Antiohia era centrul concretizării sale practice. Ierusalimul rămânea centrul original şi istoric al Bisericii creştine, dar noul centru dinamic era Biserica fondată de un grup de fugari: de fapt, centrul misionar în lumea greco-romană va fi Antiohia şi nu Ierusalimul. Activitatea misionară din Antiohia şi concordanţa dintre viaţa trăită de membrii comunităţi şi învăţăturile primite de la Isus Cristos prin intermediul apostolilor, le aduce, pentru prima dată, titlul de "creştini", adică de discipoli autentici ai învăţăturilor Dumnezeului celui Viu.

Pentru sfântul Luca, raportul dintre comunităţile creştine, dintre Bisericile locale nu este unul de concurenţă, ci de comuniune şi solidaritate (cf. Fap 11,27-30). Datorită activităţii misionare pline de entuziasm, comunitatea din Ierusalim îi trimite pe Barnaba şi Saul din Tars (viitorul apostol Paul), iar prin intermediul lor se oferă acestei noi comunităţi din Antiohia deplina recunoaştere. Drept răspuns la acest gest generos din partea comunităţii din Ierusalim, biserica din Antiohia trimite o delegaţie formată din cei doi misionari şi cateheţi, Barnaba şi Saul, care duc Bisericii-mamă din Ierusalim ajutoarele strânse pentru necesităţile creştinilor. Prin intermediul acestui schimb de persoane şi de bunuri materiale se exprimă şi se cimentează unitatea dintre Bisericile locale. Toate aceste motive, cu caracter teologic şi eclezial, ne dau o perspectivă corectă în ceea ce priveşte modul în care Biserica trebuie să acţioneze şi să fie solidară în interiorul ei la începutul celui de al treilea mileniu creştin.

Pasajele scripturistice mai sus amintite ne oferă o multitudine de piste de reflecţie în ceea ce priveşte modul prin care familia creştină trebuie să se implice în viaţa ecleziastică. Primirii cuvântului şi a discipolilor săi, trebuie să le răspundă generozitatea şi solidaritatea tuturor. Pentru a fi numit, într-adevăr, creştin nu este suficient numai a primi botezul, ci a-l întrupa în viaţa şi activitatea de zi cu zi.

Familiaris consortium, 86:

"Vouă soţilor, vouă taţilor şi mamelor din familie;

Vouă tinerilor şi tinerelor, care sunteţi viitorul şi speranţa Bisericii şi a lumii... şi veţi fi nucleul vital şi dinamic al familiei în mileniul al treilea care se apropie;

Vouă, venerabililor şi iubiţilor fraţi în episcopat şi în preoţie, vouă iubiţilor fii - călugări şi călugăriţe - suflete consacrate lui Dumnezeu, care daţi mărturie celor căsătoriţi despre adânca iubire a lui Dumnezeu;

Vouă tuturor oamenilor cu judecată dreaptă, care - oricine aţi fi - sunteţi îngrijoraţi de soarta familiei;

Către voi toţi se îndreaptă sufletul meu la sfârşitul acestei exortaţii apostolice.

Viitorul omenirii depinde de familie!

Este absolut necesar şi urgent ca fiecare om de bună voinţă, să se străduiască, pentru a salva şi promova valorile şi cerinţele familiei.

Deosebită sforţare trebuie să cer de la fiii Bisericii. Ei care prin credinţa lor cunosc pe deplin planul minunat al lui Dumnezeu, au un motiv în plus pentru a le sta la inimă realitatea familiei în timpul nostru de încercare şi de har.

Ei trebuie să iubească deosebit de mult familia. Aceasta este o poruncă concretă şi exigentă.

A iubi familia, înseamnă a şti să-i stimezi valorile şi posibilităţile, promovându-le mereu.

A iubi familia înseamnă a te strădui pentru a-i pregăti un mediu înconjurător, care s-o ajute la dezvoltare. Formă excelentă de iubire a familiei este aceea de a reda familiei creştine de azi motive de a se încrede în ea însăşi, în propriile bogăţii ale naturii umane şi ale harului, încredere în misiunea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu, tocmai azi când familia este încercată de lipsa confortului şi îngrijorată de greutăţile sporite ale vieţii. «Familiile noastre trebuie să-şi afle elanul de la început. Trebuie să-l urmeze pe Cristos».

Creştinii au obligaţia de a vesti cu bucurie şi convingere «vestea bună» a familiei, care are absolută nevoie să asculte din nou şi să înţeleagă cuvintele autentice, care îi descoperă identitatea, resursele interioare şi importanţa misiunii ei în cetatea oamenilor şi în cetatea lui Dumnezeu.

Biserica cunoaşte calea pe care familia poate pătrunde în adâncul comorilor adevărurilor, care pot să redreseze familia. Ea a învăţat această cale la şcoala lui Cristos şi a istoriei, fiind pusă în evidenţă de lumina Duhului Sfânt. Ea nu impune această cale, dar simte în sine exigenţa stăruitoare de a o propune - fără teamă - tuturor cu mare încredere şi speranţă, cu toate dă-şi dă seama că această cale implică suferinţă... Însă prin cruce, prin suferinţă, familia poate ajunge la plinătatea fiinţei şi perfecţiunii iubirii sale.

Doresc - în sfârşit - să invit pe toţi creştinii să colaboreze, cordial şi curajos, cu toţi oamenii de bunăvoinţă, ca să trăiască viu responsabilitatea care le revine în serviciul familiei.

Toţi cei care se dedică binelui familiei - fie în sânul Bisericii, fie inspiraţi de dânsa, individual sau asociaţi în mişcări sau alte grupuri - află adesea lângă ei persoane sau diferite instituţii, care lucrează pentru acelaşi scop. Fideli valorilor evangheliei şi ale omului şi în respectul unui legitim pluralism de iniţiative, această colaborare va putea să favorizeze o rapidă şi integrală promovare a familiei.

Şi acum, încheind acest mesaj pastoral, care vrea să atragă atenţia asupra problemelor familiei creştine - probleme grave dar fascinante în acelaşi timp - doresc să cer protecţia familiei din Nazaret.

După planul plin de milă al lui Dumnezeu, familia din Nazaret a fost locul unde a trăit ascuns mulţi ani fiul lui Dumnezeu, deci această Sfântă Familie este prototipul şi icoana tuturor familiilor creştine. Această familie din Nazaret, unică în lume, a avut existenţa ascunsă, fără zgomot, într-un mic târguşor din Palestina, a fost încercată de sărăcie, persecuţie şi exil, preamărind pe Dumnezeu în chip incomparabil de mare şi pur nu va înceta să asiste familiile creştine şi toate familiile lumii la împlinirea statornică a datoriilor şi încercărilor vieţii, în deschiderea generoasă a inimii către lipsurile altora şi la împlinirea, cu bucurie, a planului lui Dumnezeu asupra lor.

Sfântul Iosif «omul drept», muncitor neobosit, apărător zelos al comorilor încredinţate lui, să apere familiile creştine, să le păstreze şi să le lumineze mereu.

Fecioara Maria, mama Bisericii, să fie mama «bisericii domestice», familia, şi graţie ajutorului ei de mamă - fiecare familie creştină să poată deveni cu adevărat o «mică biserică», în care să se oglindească şi să reînvie misterul bisericii lui Cristos. Ea - sluga credincioasă a lui Dumnezeu să fie pilda de împlinire umilă şi generoasă a voinţei lui Dumnezeu. Ea - maica îndurerată la picioarele crucii - să întărească familiile creştine în suferinţe şi să şteargă lacrimile celor care suferă pentru greutăţile familiei.

Şi Cristos Domnul, împăratul universului şi al familiilor, să fie prezent - ca la nunta din Cana Galileii - în fiecare familie creştină pentru ca să-i dea lumină, bucurie, seninătate şi tărie. De la el cer eu azi - în ziua închinată împărăţiei lui Universale - ca fiecare familie să-şi aducă aportul generos pentru viitorul împărăţiei sale în lume, «împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii», către care se îndreaptă istoria.

Lui, Fecioarei Maria şi Sfântului Iosif, încredinţăm azi fiecare familie.

În mâinile lor şi inimilor lor le fac această exortaţiune, pentru ca ei s-o ducă la voi, venerabili fraţi şi iubiţi fii, să vă deschidă inimile voastre la lumina pe care evanghelia o răspândeşte în fiecare familie.

Pe toţi şi pe fiecare din voi vă asigur de rugăciunile mele neîntrerupte şi vă împart din inimă binecuvântarea apostolică în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin" (FC 86).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.