SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 103, 26.10.2005
Începutul misiunii printre păgâni (cf. Fap 9,32-12,25) (I)
Activitatea misionară a sfântului Petru în Iudeea şi Cezareea (cf. Fap 9,32-10,48)

Cu povestirea centurionului Corneliu, se ajunge la un punct central al Faptelor Apostolilor care denotă că rolul pe care îl are Biserica creştină este acela de a transmite mesajul mântuirii întregii omeniri. După cum se vede foarte bine, centrul acţiunii nu mai este Ierusalimul, iar interlocutorii nu mai sunt iudeii, ci atenţia se îndreaptă către cetăţile păgâne şi către persoane care nu fac parte din poporul lui Israel. Misiunea de evanghelizare a sfântului Petru se desfăşoară între vindecări trupeşti, este cazul vindecării lui Eneas şi al învierii lui Tabita, şi vindecări sufleteşti, este vorba despre convertirea centurionului Corneliu şi a păgânilor care ascultau învăţătura sa. Ne vom putea de mai bine seama de acest fapt urmărind pericopele expuse de sfântul Luca: sfântul Petru îl vindecă pe Eneas (cf. Fap 9,32-35), învierea lui Tabita (cf. Fap 9,36-43), convertirea centurionului Corneliu (cf. Fap 10,1-33), discursul lui Petru în casa lui Corneliu (cf. Fap 10,34-43), Duhul Sfânt este dat şi păgânilor (cf. Fap 10,44-48).

În climatul de pace şi progres care caracterizează acest moment al Bisericii, sfântul Luca ne aduce în atenţie două episoade care se centrează asupra sfântului Petru, protagonistul noii deschideri către neamurile păgâne, reprezentate prin centurionul Corneliu. Prima vindecare este legată de oraşul Lida şi de noul frate în credinţă, Eneas (cf. Fap 9,32-35). Povestirea vindecării urmează o schemă binecunoscută Sfintei Scripturi: prezentarea bolnavului, menţionarea duratei bolii, vindecarea (prin gesturi sau cuvinte), vindecarea constatată şi reacţia martorilor. Dar, dincolo de schema prezentată, stă mesajul pe care-l aduce această vindecare: cuvintele cheie, care însoţesc vindecarea, sunt: "Eneas, Isus Cristos te vindecă". Autorul vrea să spună prin aceasta că acela care lucrează în mod eficace prin cuvintele şi prin persoana sfântului Petru este Isus Cristos.

În aceeaşi ordine de idei vine şi învierea lui Tabita din Iope (cf. Fap 9,36-43). Acest eveniment minunat este un crescendo: se trece de la o vindecare a unui paralitic la învierea unei persoane. Este demn de notat faptul că această persoană, Tabita, făcea parte din grupul care se ocupa de întreţinerea noii comunităţi şi de bunul mers al ei: acest fapt se deduce din zelul şi preocuparea cu care întreaga comunitate se îngrijeşte ca sfântul Petru să vină în mijlocul lor. Şi în acest caz trebuie să privim la mesajul spiritual care ne este redat de către pericopă. Forţa care dă viaţă lui Tabita este puterea mântuitoarea a lui Isus Cristos, Domnul înviat şi puternic al istoriei, care redă viaţa cui voieşte. După acest fapt, mişcarea de adeziune către noua învăţătură devine tot mai mare şi mulţi caută să aprofundeze noul stil de viaţă şi noua mărturie a apostolului Petru.

Convertirea centurionului Corneliu şi a familiei sale reprezintă un pas hotărâtor al deschiderii Bisericii primare la primirea în rândurile ei a popoarelor păgâne (cf. Fap 10,1-33). Ampla povestire a sfântului Luca începe în Cezareea unde locuieşte centurionul Corneliu, primul destinatar al revelaţiei divine, cel care îşi trăieşte viaţa, împreună cu familia sa, după preceptele conştiinţei sale şi, pe deasupra, este un simpatizant al legii iudaice. Oficial al armatei romane, Corneliu se dedică la fapte de milostenie şi, în acelaşi timp, este un om al rugăciunii, lucru care nu trebuie neglijat în contextul cultural al timpului. Ceea ce este de remarcat în prezentarea acestei pericope sunt cele două caracteristici ale acestui păgân: religiozitatea sa şi generozitatea în ajutarea poporului iudaic. În acest fel, Corneliu urma, fără să-şi dea seama, fericirile proclamate de Isus Cristos, iar iniţiativa divină îl alege tocmai pe el pentru a-i fi descoperită şi indicată calea mântuirii, ca răspuns la pietatea sa şi a deschiderii sufleteşti de care dă dovadă. Viziunea pe care o are sfântul Petru în timpul rugăciunii este explicaţia şi îndemnul prin care Isus Cristos îi descoperă dorinţa sa de a fi cunoscut şi primit de către păgâni. În timpul experienţei mistice, sfântul Petru primeşte din partea lui Dumnezeu acea convingere "culturală" şi religioasă, deoarece cea la nivelul credinţei era deja primită în timpul Rusaliilor, de a putea primi, fără nici o discriminare, în Biserică şi în noul popor mesianic, pe toţi indiferent de ceea ce ei reprezentau pentru mai marii religioşi. În acest context, toate clasele sociale, păgânii, sau cei care nu puteau să revendice apartenenţa la poporul ales la lui Iahve, sunt în măsură, datorită acestei viziuni a sfântului Petru, să primească harul mântuirii şi să se considere moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, în măsura în care ştiu să răspundă chemării divine. Întâlnirea celor doi protagonişti ai povestirii, sfântul Petru şi centurionul Corneliu, oferă cititorilor posibilitatea de a analiza două itinerarii diferite, dar amândouă gratuite şi providenţiale, date de către Dumnezeu, care ajung la un numitor comun: mântuirea omului. Sfântul Petru, iluminat şi condus de puterea Duhului Sfânt şi a viziunii pe care o avusese, îl întâlneşte pe Corneliu, care fusese anunţat de către un înger de faptul că rugăciunea sa a fost ascultată de Dumnezeu. Schimbul şi comunicarea reciprocă a acestor viziuni duc din nou la numitorul comun: Dumnezeu. Nu întâmplarea sau dorinţa umană a făcut posibilă această întâlnire, ci harul lui Dumnezeu şi dorinţa arzătoarea a lui Corneliu exprimată în rugăciune. În această atmosferă de profundă armonie şi iubire, toţi cei prezenţi sunt pregătiţi să primească mesajul mântuitor al lui Dumnezeu.

Discursul sfântului Petru în casa lui Corneliu (cf. Fap 10,34-43) este o formă explicită de cateheză, care are drept scop final acceptarea botezului şi înscrierea celor botezaţi în noua familie creştină. Din explicaţiile pe care sfântul Petru le dă iese în evidenţă modalitatea prin care omul, indiferent din ce categorie sau naţiune face parte, se face părtaş la mântuire. De fapt, sfântul Petru se foloseşte de faptele concrete şi de evenimentele la care este martor pentru a anunţa kerygma, adică vestea mântuitoare pentru toţi omenii şi, în cele din urmă, pentru a indica ceea ce trebuie să facă omul pentru a se mântui: credinţa în Dumnezeu, în Isus Cristos cel mort şi înviat, ne dă iertarea păcatelor, adică viaţa veşnică sau mântuirea. Întregul discurs este centrat pe explicarea deschisă a mesajului creştin şi prin anunţarea deschisă a esenţei evangheliei care este un anunţ de pace, de eliberare, de dreptate şi de mântuire pe care Dumnezeu îl oferă fiecărui om în parte.

Darul Duhului Sfânt şi botezul păgânilor (cf. Fap 10,44-48) este iniţiativa şi acţiunea lui Dumnezeu în viaţa nu numai a centurionului Corneliu, ci şi a întregii omeniri. Din redactarea acestei pericope se poate foarte bine observa că prin coborârea Duhului Sfânt asupra lui Corneliu şi a familiei sale începe o nouă etapă în cadrul Bisericii creştine: primirea păgânilor în rândul credincioşilor. De fapt, prin evenimentul coborârii Duhului Sfânt asupra păgânilor ne putem da seama de două aspecte esenţiale: iniţiativa radicală şi gratuită din partea lui Dumnezeu şi asimilarea experienţei coborârii Duhului Sfânt asupra lui Corneliu cu acelaşi eveniment care a avut loc la Rusalii cu apostolii. Prin coborârea Duhului Sfânt asupra păgânilor, va fi scoasă din concepţia şi practica creştină obiceiul prin care aceştia din urmă trebuia obligatoriu să îmbrăţişeze, mai întâi, legea iudaică, pentru ca, mai apoi, să devină creştini. Sfântul Petru subliniază faptul că nu mai este nevoie ca aceştia să se taie împrejur pentru a face parte din Biserică, ci le este de ajuns botezul şi puterea Duhului Sfânt. În acest caz, botezul creştin în numele lui Isus Cristos ratifică alegerea făcută de credincios pentru Dumnezeu şi îi include în Biserica sa. Aşadar, prin botezul primit de către păgâni, se deschide larg poarta spre mântuire tuturor acelora care doreau o schimbarea radicală a vieţii şi li se oferea o nouă perspectivă şi un nou curaj pe drumul mântuirii.

Relaţia dintre Duhul Sfânt şi botez este una existenţială, fără de care nici un creştin nu poate să supravieţuiască: ceea ce Biserica oferă credinciosului prin botez şi prin mir este o desăvârşire a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om. În acest context, familia creştină este invitată să redescopere primele momente ale credinţei sale, în care iertarea păcatelor, prin taina botezului, şi întărirea în credinţă, prin puterea Duhului Sfânt, sunt elemente esenţiale pentru creştere şi mântuire.

Familiaris consortium, 85:

"Doresc să mai adaug un cuvânt pentru o categorie de persoane pe care, din cauza condiţiilor în care trăiesc, adesea nu din voinţa lor proprie, le consider alături de inima lui Isus şi vrednice de iubirea şi grija afectivă a Bisericii şi a păstorilor sufleteşti.

Sunt în lume multe persoane care, din nefericire, nu pot fi circumscrise în nici un fel cu ceea ce noi numim familie în sens propriu. Numeroşi oameni trăiesc în condiţii de enormă sărăcie, unde promiscuitatea şi instabilitatea raporturilor şi lipsa extremă de cultură nu pot îngădui felului lor de viaţă să-l numim cu adevărat familie. Sunt apoi alte persoane care, din diferite motive, au rămas singure pe lume. Cu toate acestea, şi pentru ele există o «veste bună a familiei».

Deja am vorbit despre extrema necesitate de a se lucra pe teren politic, în favoarea celor care trăiesc în extremă sărăcie, spre a fi ajutaţi să treacă peste aceste condiţii neumane de depresiune morală. Este o datorie care priveşte solidar întreaga societate, dar în chip special autorităţile în puterea funcţiei şi responsabilităţii care derivă din funcţie, precum şi familiilor vecine care trebuie să aibă şi să le arate multă bunăvoinţă de a le ajuta şi înţelege.

Marea familie, care este Biserica, trebuie, mai mult decât în alte cazuri, să deschidă porţile pentru a primi pe acei care nu au familii naturale; este vorba, în concret, de familia diecezană şi parohială, precum şi de comunităţile ecleziale de la baza mişcării apostolice. În lumea aceasta nimeni nu este lipsit de familie: Biserica este casa şi familia tuturor, mai ales pentru cei care sunt «împovăraţi şi obosiţi»" (FC 85).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.