SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 102, 19.10.2005
Răspândirea credinţei în afara Ierusalimului (cf. Fap 6,8-9,31) (III)
Saul din Tars şi Paul la Damasc: din persecutor în apostol (cf. Fap 9,1-31)

Un al treilea personaj, după Ştefan şi Filip, intră în scenă: Saul din Tars, cel care ulterior se va numi Paul; totuşi se poate observa o schimbare fundamentală de atitudine, din partea sfântului Luca, în ceea ce priveşte activitatea şi misiunea acestuia din urmă. Menţionându-l pe Paul, prezenţa sa în Faptele Apostolilor nu este o apariţie sporadică, înscrisă într-un moment de extindere creştină, cum este cazul pentru cei doi, Ştefan şi Filip. Sfântul Paul devine protagonistul noii etape istorice a Bisericii care va transmite mesajul creştin dincolo de graniţele lui Israel şi va ajunge la popoarele păgâne. În acest capitol, sfântul Luca ne prezintă drama spirituală prin care trece Saul din Tars, prin care fantasticul persecutor al creştinilor, prin intermediul harului divin, se transformă în predicatorul de neoprit al lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mesia aşteptat de popor. Compoziţia teologică a acestei prime apariţii a sfântului apostol Paul este formată din următoarele pericope: convertirea lui Saul pe drumul Damascului (cf. Fap 9,1-19a), predica lui Saul la Damasc (cf. Fap 9,19b-25), Saul la Ierusalim (cf. Fap 9,26-31).

Un moment crucial în dezvoltarea şi extinderea Bisericii creştine de la începuturi a constituit-o convertirea lui Saul din Tars (cf. Fap 9,1-19a). Sfântul Luca, acordând mult spaţiu acestei relatări, subliniază importanţa evenimentului, apelând la repetiţie: de trei ori, în cartea Faptele Apostolilor, el readuce în discuţie acest episod decisiv din viaţa lui Saul şi a Bisericii [1]. Prin această povestire a convertirii lui Saul din Tars, sfântul Luca doreşte să readucă în prim plan rolul celor doisprezece apostoli, grup care, incluzându-l şi pe Paul, va fi alcătuit din treisprezece persoane!, formând, de drept şi de fapt, nucleul privilegiat care constituie continuitatea istorică între prezenţa fizică a lui Isus Cristos şi timpul concret al Bisericii primare. Tot ceea ce i se întâmplă pe drumul Damascului şi dorinţa sa anterioară de a distruge învăţătura "eretică", ce punea în pericol religia lui Israel, nu face altceva decât să confirme faptul că lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu se descoperă în fiecare persoană, indiferent de locul pe care-l ocupă în societate şi indiferent de starea sa sufletească. Noul convertit din Damasc nu face parte din grupul iniţial al apostolilor, însă rămâne subordonat apostolilor şi comunităţii din Ierusalim. Mai mult, persecutorul Saul, convertit pe drumul Damascului, este primit în Biserică şi primeşte instrucţiuni de la Anania în ceea ce priveşte viitorul său misionar. Aşadar, întreaga povestire a convertirii lui Saul, plecând de la Ierusalim şi terminând cu întoarcerea sa la Ierusalim, nu este altceva decât o iniţiativă divină, deoarece în tot ceea ce el va face se va lăsa condus de providenţă.

Drept răspuns la credinţa pe care a primit-o în Damasc, Saul începe prima sa activitate de predicare şi, în acelaşi timp, îndură şi prima persecuţie (cf. Fap 9,19b-25). În această mică pericopă scripturistică, sfântul Luca reuneşte câteva amintiri ale primei activităţi misionare a sfântului Paul şi reacţia pe care iudeii o manifestă la adresa sa. Cadrul expunerii este bine structurat aducându-ni-se la cunoştinţă impetuozitatea cu care sfântul Paul îşi înfruntă foştii colegi în sinagogi şi cum zelul său de neofit indică o schimbare spirituală substanţială. Chiar dacă mulţi, şi pe bună dreptate, nu aveau încă încredere în el, deoarece nu cu mult timp în urmă era capabil să-i ucidă pe cei care nu negau credinţa în Isus Cristos, atitudinea mărturiei sale în favoarea lui Isus Cristos îi va convinge pe unii de intenţiile sale drepte şi de adevărata sa convertire profundă, însă îi va alarma pe alţii, care vor încerca să-l ucidă. Da fapt, iudeii nu puteau să-i reproşeze vreo încălcare a preceptelor lor, însă nu puteau să-i ierte apostazia de la vechea religie şi puterea deosebită cu care predica evanghelia, kerygma, mesajul morţii şi învierii lui Isus Cristos.

După ce le-a scăpat iudeilor din Damasc, care au atentat la viaţa sa, Paul se îndreptă către Ierusalim pentru a se întâlni cu cei care făceau parte din această comunitate (cf. Fap 9,26-31). Însă şi aici primirea a fost una foarte rece: de frica numelui său, discipolii îl ocolesc iar el pare dezorientat, deoarece nu putea să se prezinte la iudeii care-l căutau ca să-l ucidă, nici nu se putea alătura noii comunităţi creştine, care-l ignora şi-l izola. Aşa după cum va nota ulterior, sfântul Paul dorea să intre în contact cu sfântul Petru şi cu noua comunitate mamă de la Ierusalim, deoarece îşi dădea seama că numai în colaborare şi în uniune cu apostolii activitatea sa misionară putea să aibă legitimitate şi autoritate. În alte cuvinte, sfântul Paul era conştient de faptul că numai în comuniunea cu comunitate istorică din Ierusalim şi cu grupul apostolilor, în special cu sfântul Petru, putea să-i fie recunoscută întreaga activitate misionară. Libertatea şi curajul pe care le-a demonstrat sfântul Paul în predicarea cuvântului lui Dumnezeu i-au atras mânia grupului de iudei elenişti şi, pentru a nu avea acelaşi sfârşit ca diaconul Ştefan, activitatea sa se încheie cu o fugă în ascuns spre locul său natal, Tars. Drept concluzie la acest capitol, sfântul Luca aminteşte de pacea şi bucuria de care avea parte Biserica în întreaga regiune, iar acest fapt era favorizat de credinţa în Isus Cristos şi de puterea şi intervenţia Duhului Sfânt.

Tema convertirii omului poate fi considerată ca fiind una dintre cele mai actuale, deoarece de prea multe ori suntem pe drumul Damascului, însă fără a descoperi lumina orbitoare şi călăuzitoare a lui Isus Cristos. În momentul în care familia creştină este asaltată de fel şi fel de încercări, de tentaţii şi de ispite trebuie să căutăm adăpost în comunitatea bisericească şi în puterea de nezdruncinat a lui Isus Cristos, care-l trimite pe Duhul Sfânt în viaţa noastră. Convertirea adevărată începe cu propria persoană şi se continuă prin propovăduirea adevărului lumii întregi, chiar cu preţul insultei, persecuţiei, violenţei. Totuşi, acolo unde este Dumnezeu, unde este asistenţa Duhului Sfânt, acolo există pace, bucurie, fericire, dar, şi mai mult, mântuire.

Familiaris consortium, 84:

"e. Divorţaţii recăsătoriţi. Experienţa zilnică arată, cu toate acestea, că cine a recurs la divorţ, de cele mai multe ori face acest lucru în vederea unei noi căsătorii, desigur nu cu ceremonie religioasă catolică. Fiind vorba de un rău, o plagă care întocmai cu altele atacă mereu tot mai mult şi ambientele catolice, problema trebuie să fie urmărită cu grijă, fără întârziere. Părinţii sinodali au studiat special această problemă. Biserica - întemeiată pentru a duce la mântuire pe toţi oamenii şi mai ales pe cei botezaţi - nu poate să-i părăsească pe aceştia care, deşi legaţi în căsătorie sacramentală, au încercat să treacă la altă căsătorie. Pentru aceasta va încerca, neobosit, de a le pune la dispoziţie mijloacele de mântuire pe care le are.

Trebuie să ştie păstorii sufleteşti că - din dragoste pentru adevăr - sunt obligaţi să studieze bine situaţiile. E diferenţă între cei care s-au forţat sincer pentru ca să păstreze prima căsătorie şi au fost părăsiţi cu totul pe nedrept, faţă de cei care, din vina lor au distrus o căsătorie canonic validă. Sunt apoi cei care au contractat a doua căsătorie pentru educaţia copiilor şi, uneori subiectiv, sunt convinşi în conştiinţă că prima căsătorie, care acum este distrusă în mod ireparabil, n-ar fi fost validă.

Împreună cu sinodul episcopilor, îndemn călduros pe păstorii sufleteşti şi întreaga comunitate a credincioşilor să ajute pe cei divorţaţi, ajutându-i cu dragoste nu se considere separaţi de Biserică, putând şi trebuind, în calitate de botezaţi, a lua parte la viaţa Bisericii. Să fie îndemnaţi ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să ia parte la sfânta Liturghie, să persevereze în rugăciune, să ia parte la operele de caritate şi iniţiativele comunităţii în favoarea dreptăţii şi să-şi crească copiii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi operele de penitenţă, pentru ca, în felul acesta, să ceară zilnic harul lui Dumnezeu. Biserica să se roage pentru ei, să-i încurajeze, să se arate mamă plină de milă şi aşa să-i susţină în credinţă şi speranţă.

Cu toate acestea, Biserica reaminteşte practica sa - bazată pe sfânta Scriptură - de a nu-i admite la comuniunea euharistică pe cei divorţaţi şi recăsătoriţi. Ei sunt aceia care s-au făcut nevrednici de a fi admişi din momentul când starea lor de viaţă contrazice obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos şi Biserică, iubire semnificată şi actualizată de sfânta Euharistie. Şi mai este încă un motiv pastoral, care interzice admiterea lor la sfânta Euharistie, anume: dacă aceştia ar fi admişi la sfânta euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la doctrina bisericii referitoare la indisolubilitatea căsătoriei.

Reconcilierea spirituală în sacramentul pocăinţei (spovezii), care deschide calea la sacramentul euharistiei, poate fi dat numai acelora care, căiţi pentru că au rupt legământul şi fidelitatea faţă de Cristos, sunt sincer dispuşi la o formă de viaţă, care să nu fie în contradicţie cu indisolubilitatea căsătoriei. Şi aceasta include - în concret - faptul că atunci când bărbatul şi femeia, pentru motive serioase, cum ar fi de pildă educarea copiilor - nu se pot despărţi unul de altul, «îşi iau obligaţia de a trăi în deplină abstinenţă, adică de a se abţine de la actele propriei vieţi conjugale».

La fel, respectul datorat Sacramentului Căsătoriei, al soţilor căsătoriţi, al celor legaţi de familie şi chiar respectul datorat comunităţii credincioşilor, opreşte oricărui păstor sufletesc, sub orice pretext, chiar pentru pretextul pastoral, de a conferi celor care se recăsătoresc ceremonii religioase de orice fel. Aceste ceremonii ar da impresia că ceremonia care se face, înseamnă celebrarea a doua, căsătorie care ar fi validă şi consecvent ar induce în eroare cu privire la indisolubilitatea căsătoriei valid contractate.

Lucrând în felul acesta, Biserica profesează propria fidelitate faţă de Cristos şi adevărul său. În acelaşi timp se comportă ca o mamă faţă de aceşti fii, mai ales faţă de aceia care, fără vina lor, au fost părăsiţi de soţul legitim.

Cu fermă încredere, biserica crede că cei care s-au îndepărtat de porunca lui Dumnezeu, şi mai trăiesc încă în această stare, vor putea obţine de la Dumnezeu harul întoarcerii şi al mântuirii, dacă vor fi perseverat în rugăciune, în pocăinţă şi caritate" (FC 84).

Notă:

[1] Celelalte două relatări ale convertirii sale, pe care le vom trata ulterior, sunt menţionate în capitolele 22 şi 26.

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.