SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 100, 05.10.2005
Răspândirea credinţei în afara Ierusalimului (cf. Fap 6,8-9,31) (I)
Diaconul Ştefan: mărturie şi sacrificiu (cf. Fap 6,8-7,60)

După cum notam în analiza pericopei anterioare, liniştea comunităţii creştine din Ierusalim nu a durat prea mult: odată cu arestarea şi moartea sfântului diacon Ştefan începe o nouă etapă în dezvoltarea şi răspândirea Bisericii creştine în lume. Imediat după alegerea celor şapte diaconi, viaţa comunităţii din Ierusalim este zguduită de un eveniment tragic, în ochii lumii, însă providenţial, în ochii lui Dumnezeu: uciderea diaconului Ştefan. Cea de a doua parte a celui de al şaselea capitol şi cel de al şaptelea capitol vorbesc despre întreaga desfăşurare a arestării (cf. Fap 6,8-15), discursului (cf. Fap 7,1-53) şi martiriului diaconului Ştefan (cf. Fap 7,54-60).

Din grupul celor şapte diaconi se distinge Ştefan aşa după cum din grupul celor doisprezece apostoli se distinge sfântul Petru (cf. Fap 6,8-15). Datorită lungimii secţiunii (cf. Fap 6,8-7,60) imaginea sfântului diacon Ştefan este văzută ca aceea a unui campion al libertăţii înzestrat cu un curaj spiritual deosebit. Martor indirect al învierii lui Isus Cristos, sfântul Ştefan devine porta-voce al întregii comunităţi creştine din Ierusalim în faţa acelora care nu doreau să accepte acest mesaj şi, în acelaşi timp, activitatea sa carismatică şi vindecătoare se manifestă prin minuni mari şi prin semne. Datorită succesului repurtat, diaconul Ştefan este arestat şi acuzat de blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise şi a Legii. Toate aceste acuze neîntemeiate erau, de fapt, numai refulări ale neputinţei şi ale păcatului din viaţa lor care nu acceptau ca Dumnezeu să lucreze altfel decât în modul în care gândeau ei.

Discursul diaconului Ştefan cuprinde multe citări şi elemente ale Sfintelor Scripturi, precum şi multe acuzaţii împotriva împietririi inimii ascultătorilor săi (cf. Fap 7,1-53). Acest lung discurs al sfântului Ştefan întrerupe scena procesului la care este supus, iar întrebarea marelui preot este doar ocazia aşteptată pentru a-şi începe expunerea solemnă asupra adevărului despre Isus Cristos şi despre kerygmă. De fapt, expunerea sfântului Ştefan nu este altceva decât o demontare, pas cu pas, a acuzaţiilor care i se aduc lui şi Bisericii creştine şi anume, că ei caută să înlăture din popor iubirea de Dumnezeul unic şi că legile Vechiului Testament nu mai sunt valabile. Prin numeroasele citări ale Vechiului Testament şi prin exemplele grăitoare ale întâmplărilor înaintaşilor, sfântul Ştefan le reaminteşte ascultătorilor săi că se pot numi adevăraţi fii ai lui Dumnezeu numai aceia care ascultă şi pun în practică învăţăturile primite de la Patriarhi, de la Moise şi de la profeţi şi nu numai simplele speculaţii sau tradiţii umane. De fapt, prin numărarea figurilor eminente ale Vechiului Testament, sfântul Ştefan compară şi identifică noua comunitate creştină şi o prezintă întregului popor şi Sinedriului. La fel cum Abraham a fost chemat de Dumnezeu să meargă într-o ţară străină pentru a primi promisiunea descendenţei sale, la fel Biserica este chemată din mijlocul poporului pentru a primi mântuirea; la fel cum Iosif, vândut din gelozie de către fraţii săi, devine salvatorul lor, la fel comunitatea creştină devine din persecutată cea care oferă mântuirea poporului; la fel cum Iosue, David şi Solomon sunt protagoniştii istoriei construcţiei templului, plecând de la un simplu cort, tot aşa Biserica pleacă de la o construcţie a omului pentru a ajunge la o construcţie a lui Dumnezeu, Isus Cristos. În concluzie, sfântul Ştefan se adresează tuturor celor adunaţi, actuali protagonişti ai istoriei, şi le spune că aşa cum cei din vechime nu au ascultat de cuvântul lui Dumnezeu, la fel cei de acum sunt împietriţi la inimă şi potrivnici planului de mântuire adus şi actualizat de către Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.

Reacţia celor adunaţi să-l interogheze nu se lasă mult aşteptată şi se sfârşeşte printr-un asasinat (cf. Fap 7,54-60). Moartea violentă a sfântului diacon Ştefan este punctul culminant al represiunii iudaice care deja începuse cu arestarea sfinţilor Petru şi Ioan care propovăduiau învierea lui Isus Cristos. Mărturia curajoasă a sfântului Ştefan devine centrul unei noi dezvoltări a înţelesului omului, deoarece discursul său indică clar direcţia pe care Dumnezeu o dă istoriei mântuirii care se îndepărtează definitiv de locul sacru de cult, de templul din Ierusalim. Cu alte cuvinte, mesajul creştin nu mai este legat de structura iudaică, ci urmând stilul de acţiune a lui Dumnezeu el se adresează celor care devin adoratorii lui Dumnezeu în Duh şi adevăr. Sfârşitul de martir al sfântului Ştefan este confirmarea că închiderea spirituală a poporului şi a conducătorilor religioşi la planul de mântuire al lui Dumnezeu devine definitiv. Asasinarea diaconului Ştefan, act perfect simetric cu cel al Dreptului Isus Cristos, întregeşte lungul lanţ al persecuţiei şi al violenţei la care au fost supuşi toţi aceia care au transmis mesajul de mântuire al lui Dumnezeu, plecând de la profeţi şi încheind cu membrii comunităţi creştine. Cu toate acestea, martiriul sfântului Ştefan nu reprezintă o moarte inutilă, el oferă prilejul unui nou şi dinamic parcurs de răspândire a mesajului creştin la toate popoarele şi, prin acest fapt, toţi creştinii sunt invitaţi să meargă în misiune până la marginile pământului.

Exemplul pe care sfântul Luca îl oferă cititorilor săi este unul dur dar real: martiriul diaconului Ştefan. Dacă ar fi să ne gândim la acest fapt, cu siguranţă că mulţi dintre noi am considera că este prea mult a-ţi oferi viaţa pentru un ideal sau pentru o intenţie nobilă. Cu toate acestea, numele de creştin implică şi responsabilitate şi dăruire în tot ceea ce se face: este foarte uşor să ne declarăm credincioşi în cuvinte, însă mult mai greu în fapte. Totuşi sfântul Ştefan propune familiilor noastre creştine un mod de a vedea înfăptuită Împărăţia lui Dumnezeu în lume şi modul prin care se obţine viaţa veşnică. Poate nu este vorba despre moartea violentă pentru credinţă, însă este obligatorie transmiterea mesajului, a kerygmei creştine celor din jurul nostru, în mod deosebit familiei din care facem parte.

Familiaris consortium, 82:

"c. Catolici căsătoriţi numai civil. E tot mai răspândit cazul catolicilor, care din motive ideologice şi practice, preferă să încheie numai căsătorie civilă, refuzând ori amânând căsătoria religioasă. Situaţia lor nu se poate compara cu cei care nu au nici o legătură instituţională, pentru că ei contează sigur pe o obligaţie oarecum precisă şi stabilă a vieţii, cu toate că adesea şi acest fel de căsătorie este expus divorţului. Cerând recunoaşterea publică a legăturii lor de căsătorie de către autorităţile de stat, aceste perechi arată că sunt dispuse ca, împreună cu avantajele vieţii de căsătorie, să-şi asume şi obligaţiile care le revin. Cu toate acestea, nici această situaţie nu este acceptată de Biserică.

Acţiunea pastorală va tinde să convingă pe cei interesaţi de necesitatea de a fi coerenţi cu credinţa pe care o profesează: alegerea vieţii să fie coerentă cu credinţa. La fel, se va încerca tot ceea ce este posibil, ca aceste perechi să-şi reglementeze situaţia în lumina principiilor creştine. Cu toate că păstorii sufleteşti trebuie să se poarte cu cea mai mare dragoste faţă de aceste persoane, interesându-se de viaţa lor intimă, ei nu pot fi admişi la primirea sfântului Sacrament" (FC 82).

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.