SFÂNTA SCRIPTURĂ

Nr. 10, 24.12.2003
Parabola Împărăţiei (cf. Mt 13,1-53)

Întregul capitol al XIII-lea este dedicat învăţăturii pe care Isus Cristos o transmite prin intermediul parabolelor. Ne surprinde faptul că şi aici găsim două categorii de ascultători: mulţimea şi discipolii. Mulţimii, care se adună în jurul lui pe malul mării, Isus Cristos îi vorbeşte în parabole (cf. Mt 13,1-3), în timp ce discipolilor, acelui grup care îl primeşte drept Domn venit de la Tatăl, le explică parabolele (cf. Mt 13,10a.18.36). Linia de demarcaţie între aceste două grupuri trece tocmai prin ascultarea "cuvântului Împărăţiei", care este "cunoaşterea" sau nu a misterelor Împărăţiei cerului (cf. Mt 13,11.19.23.51). În acord cu această concepţie bipolară, discipolii sunt interpelaţi ca aceia care sunt aproape şi sunt în raport de unitate cu Isus Cristos, cu pronumele "vouă" (Mt 13,11a), în timp ce mulţimea este numită cu termenul "lor" (Mt 13,11b). În textul propus spre analiză, se pot distinge următoarele parabole: parabola semănătorului (cf. Mt 13,1-23), parabola neghinei (cf. Mt 13,24-30), parabola grăuntelui de muştar şi a plămadei (cf. Mt 13,31-35), parabola comorii şi a perlei (cf. Mt 13,44-46) şi parabola năvodului (cf. Mt 13,47-53); de asemenea, la jumătatea capitolului (cf. Mt 13,36-43), întâlnim o explicare a parabolei neghinei pe care Isus o dă discipolilor. Această dialectică a parabolelor o găsim într-o situare interesantă: pe de o parte, Isus spune aceste parabole mulţimii afară (cf. Mt 13,1-35), pe de altă parte, discipolilor le explică aceste parabole, şi altele noi, în casă (cf. Mt 13,36-52).

Parabola semănătorului (cf. Mt 13,1-9), prima dintr-un lung şir, este inspirată din imaginile scripturistice care leagă activitatea lui Isus Cristos de speranţa ajutorului divin în situaţiile de criză prin care trec comunităţile creştine. Acest mesaj de speranţă ne este sugerat de legătura dintre imaginea primelor trei încadrări ale scenei scripturistice (cf. Mt 13, 3-7) şi cel de al patrulea (cf. Mt 13,8). Semănătorul ieşi să arunce sămânţa fără să se intereseze şi să aleagă pământul: acest lucru este imposibil pentru un bun agricultor, deoarece, în acest caz, ştia foarte bine că nu va avea nici o recoltă şi totuşi, el aruncă sămânţa pentru tot ogorul (în concepţia scripturistică prin termenul "ogor" se mai înţelege şi întreg pământul). Evanghelistul Matei propune această parabolă în contextul comunităţii sale ecleziale pentru a da încredere acelora care, prelungind misiunea lui Isus Cristos, anunţau vestea cea bună şi care erau supuşi persecuţiilor sau întâmpinau diferite obstacole şi dificultăţi. El îi încredinţează şi îi încurajează spunându-le că chiar dacă de multe ori cuvântul lui Dumnezeu cade în pământ dur, tot atât de adevărat este că cel puţin o parte va rodi. Explicând această parabolă, Matei pune pe buzele lui Isus o învăţătură catehetică prin care doreşte să-şi avertizeze comunitatea asupra pericolului pe care îl reprezintă idolatria banilor şi preocupările pentru excese acestei lumi (cf. Mt 13,10-23).

A doua parabolă din acest pasaj, inspirată de tema agricolă a semănatului grâului pe câmp, este şi ea legată de Împărăţia lui Dumnezeu: "Împărăţia cerurilor se aseamănă..." (Mt 13,24). Identificarea celor două simboluri, sămânţa bună şi neghina, nu este dificilă: sămânţa bună sunt ascultătorii cuvântului lui Dumnezeu iar "duşmanul", cel care seamănă neghina, este întruchipat de aceia care, lăsându-se conduşi de diavol, împiedică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ (cf. Mt 13,28). De fapt, parabola poate fi înţeleasă ca un răspuns la dificultăţile pe care le întâmpină discipolii, adică refuzul şi sabotajul din partea unui grup, mereu în creştere, de iudei, plecând chiar de la conducători, cărturari şi farisei. De asemenea, parabola are în intenţia sa un dublu rol: primul este acela de a da un serios avertisment lui Israel care a refuzat şi s-a închis mesajului evanghelic şi, în acelaşi timp, este o exortaţie şi o încurajare pentru discipoli pentru ca să nu piardă din vedere misiunea lor şi să nu cedeze tentaţiilor momentane (cf. Mt 13,30).

Un loc aparte prin semnificaţia sa îl are parabola grăuntelui de muştar şi a plămădelii (cf. Mt 31-35). Manifestarea regalităţii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale, ne spune parabola, este la început nesemnificativă, dacă se are în vedere fie activitatea istorică a lui Isus Cristos, fie aceea a comunităţii care abia se formează. Dar speranţa discipolilor, ca de altfel şi cea a lui Isus Cristos, este proiectată spre împlinirea finală care corespunde cu promisiunile lui Dumnezeu mărturisite de Sfintele Scripturi (cf. Mt 13,35).

Revenirea la parabola neghinei şi explicarea acesteia (cf. Mt 13,36-43) nu este altceva decât reafirmarea şi întărirea a ceea ce evanghelistul Matei deja a afirmat în pasajul anterior (cf. Mt 13,24-30). Evanghelistul explică faptul că Împărăţia Fiului Omului şi aceea a Tatălui nu coincide nici cu Biserica, nici cu lumea, dar este legată de aceste două realităţi (Biserică şi lume) în mod diferit. Comunitatea credincioşilor (Biserica), fiii Împărăţiei, sunt mărturisitorii şi cei care anunţă Împărăţia. Lumea este locul istoric în care se manifestă şi se actualizează Împărăţia Fiului Omului, aşa după cum Domnul de la Dreapta lui Dumnezeu trimite discipolii la toate popoarele (cf. Mt 28,18-19). Acest lucru, pentru evanghelistul Matei, este important; el le explică credincioşilor săi faptul că în Împărăţia lui Dumnezeu "drepţii" vor străluci ca soarele (cf. Mt 13,43); criteriul ultim al judecăţii finale este: credinţa actualizată a voinţei Tatălui ceresc.

Ultimele parabole prezintă Împărăţia cerurilor drept comoară, perlă sau năvod, şi în această ultimă parte discursul din parabole este adresat discipolilor (cf. Mt 13,44-52). În contextul evangheliei lui Matei, aceste parabole doresc să sublinieze un fapt inedit: îndatorirea Bisericii este aceea de a fi misionară şi nu aceea de judecătoare. În momentul de faţă, comunitatea adună în rândurile sale pe toţi, buni sau răi, fără să facă nici o distincţie: acest lucru, însă, nu trebuie să favorizeze laxitatea sau neglijenţa în trăirea vieţii creştine, deoarece judecata finală a lui Dumnezeu va despărţi pe cei răi de cei buni, pe cei care fac voinţa lui Dumnezeu de cei care o încalcă (cf. Mt 13,49).

Seriozitatea acestor parabole şi tonul lor autoritar din partea lui Isus Cristos sunt un avertisment, dar, în acelaşi timp, o încurajare şi pentru familiile care şi-au pus toată speranţa în Dumnezeu. Faptul că în cadrul familiilor se găseşte climatul favorabil creşterii în credinţă (că cei din familie se roagă împreună, muncesc împreună, se bucură şi suferă împreună) nu mai este un secret pentru nimeni. Suntem cu toţii membrii marii familii creştine în care formăm o comunitate de credinţă şi de înţelegere; avem datoria să ne respectăm, să ne rugăm la un loc, să ne ajutăm şi să ne sprijinim în toate acţiunile ce fac ca Împărăţia lui Dumnezeu să se apropie de omenire.

Desigur că, poate, de multe ori, ne-am întrebat care este sensul familiei şi al armoniei familiale, deoarece sunt prea multe momente în care această familie ne cere nu doar o parte, o jumătate sau trei sferturi din timpul, din viaţa noastră, ci ne cere întregi pentru ea, şi atunci ne gândim că poate ar fi mai bine să ne retragem un timp spre a medita asupra acestui lucru. Totuşi, nimic nu se poate compara cu viaţa trăită din plin, în înţelegere şi armonie, în familie. Familia ne ajută să devenim acel "cărturar înţelept" ce ştie să ofere sieşi şi societăţii lucruri vechi şi noi spre mântuire (cf. Mt 13,52).

Carta drepturilor familiei ne îndeamnă să luăm în serios responsabilităţile familiale:

• dând viaţă copiilor lor, părinţii au originarul, principalul şi inalienabilul drept de a-i educa; ei trebuie pentru aceasta să fie recunoscuţi ca primii şi principalii educatori ai fiilor lor;

• părinţii au dreptul să-i educe pe fiii lor în conformitate cu convingerile lor morale şi religioase, luând în considerare tradiţiile culturale ale familiei care favorizează binele şi demnitatea copilului; ei trebuie, pe lângă aceasta, să primească din partea societăţii ajutorul şi asistenţa necesare pentru a desfăşura în mod convenabil rolul educativ;

• părinţii au dreptul de a alege liber şcolile sau alte mijloace necesare pentru educarea fiilor, în conformitate cu convingerile lor. Autorităţile publice trebuie să facă astfel ca ajutoarele publice să fie alocate în maniera în care părinţii să fie într-adevăr liberi în exercitarea acestui drept, fără să întâlnească obstacole nedrepte. Nu trebuie să fie constrânşi părinţii să facă, direct sau indirect, cheltuieli suplimentare, care să împiedice sau să limiteze în mod nedrept exercitarea acestei libertăţi;

• părinţii au dreptul de a obţine ca fiii lor să nu fie constrânşi să frecventeze şcolile care nu sunt în armonie cu propriile lor convingeri morale şi religioase. În special educaţia sexuală - care este un drept fundamental al părinţilor - trebuie să fie realizată sub atenta lor îndrumare, fie în casă, fie în centrele educative alese şi controlate de ei;

• drepturile părinţilor sunt încălcate ori de câte ori se impune de către stat un sistem obligatoriu de educaţie, din care este exclusă orice formare religioasă;

• dreptul principal al părinţilor de a-şi educa proprii fii trebuie să fie susţinut prin toate formele de colaborare dintre părinţi, educatori şi autorităţile şcolare, şi, în special, prin formele de participare cunoscute prin a exprima opinia cetăţenilor în funcţionarea şcolilor şi în formularea şi aplicarea politicii educative;

• familia are dreptul de a pretinde ca mijloacele de comunicare socială să fie instrumente pozitive pentru constituirea unei societăţi care să consolideze valorile fundamentale ale familiei. În acelaşi timp, familia are dreptul de a fi în mod adecvat protejată, în special cu privire la membrii săi mai tineri, de efectele negative şi de abuzurile mass-media.

În aceste momente de înălţare sufletească şi de solemnitate, în sfânta sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, care este, de fapt, ziua familiei, Vă doresc ca Pruncul Isus şi Sfânta Familie din Nazaret să Vă lumineze cărarea vocaţiei voastre de familie şi împreună să recunoaştem în Sfânta Familie oglinda familiilor noastre umane şi, în mod deosebit, a celor creştine. Crăciun binecuvântat, cu pace şi sănătate!

fr. Iosif Bisoc, OFMConv.