SFÂNTA SCRIPTURĂ

Faptele Apostolilor

Autorul. Tradiţia creştină consideră că autorul cărţii Faptele Apostolilor este acelaşi cu autorul celei de-a treia Evanghelii, sfântul Luca, pentru faptul că: amândouă sunt dedicate aceleiaşi persoane: Teofil (Lc 1,4; Fap 1,1); există unitate de vocabular şi de stil; apar aceleaşi motive literare şi teologice, cu unele diferenţe datorate naturii faptelor relatate şi a izvoarelor diferite. Sfântul Luca este unul dintre discipolii sfântului Paul (Col 4,14; 2Tim 4,11), convertit de la păgânism în Antiohia, unde probabil făcea deja parte dintre "temătorii de Dumnezeu" (vezi n. Fap 2,11), de profesie medic, cu o formaţie culturală deosebită.

Limba. Este greaca koiné, folosită în lumea elenistică din timpul său, cu elemente stilistice şi gramaticale de tip literar. Limbajul folosit constituie un fel de oglindă a situaţiei relatate (discursurile lui Petru sunt colorate cu termeni semitici; discursul lui Paul din Areopag are eleganţa discursurilor oratorilor atenieni; acţiunile şi evenimentele minunate întâmplate lui Petru şi Paul sunt relatate într-un stil narativ popular captivant). Se observă o primă parte mai statică în relatarea despre Biserica primară din Ierusalim, spre deosebire de partea a doua în care răspândirea evangheliei este relatată într-un ritm dinamic şi alert ce provoacă entuziasmul cititorului creştin.

Destinatarii. Deşi nu-i exclude pe iudei, se pare că sfântul Luca se adresează, în primul rând, unei comunităţi formate în cea mai mare parte din cei convertiţi de la păgânism, preocupaţi de legătura lor cu exigenţele Vechiului Testament. Ca şi în Evanghelie, sfântul Luca este preocupat de instruirea şi edificarea creştinilor, insistând asupra rolului credinţei şi invitând Biserica să trăiască sub conducerea Duhului Sfânt ca "o singură inimă şi un singur suflet" (Fap 4,32).

Structura. După ce este prezentată comunitatea din Ierusalim în aşteptarea Duhului Sfânt şi mărturia plină de curaj a apostolilor în timpul primelor persecuţii (1,1-5,42), după martiriul sfântului Ştefan, sfântul Luca prezintă activitatea misionară în Palestina (6,1-12,25). Este descrisă apoi misiunea lui Barnaba şi a lui Paul în Asia şi încordarea relaţiilor dintre creştinii proveniţi din iudaism şi cei proveniţi din păgânism (13,1-15,33), activitatea lui Paul în marile cetăţi ale Greciei (15,36-20,38), întoarcerea lui la Ierusalim, arestarea şi călătoria la Roma, unde vesteşte cuvântul evangheliei (21,1-28,31).

Locul. Nu există o certitudine cu privire la locul scrierii cărţii. Au fost propuse Ahaia, Efesul sau Corintul. Totuşi, analiza textelor din Fap 21 şi 2Tim 4,11, susţine părerea că Faptele Apostolilor ar fi fost compusă la Roma.

Data. Cartea a fost scrisă la puţin timp după Evanghelia a treia. Autorul nu cunoaşte persecuţiile lui Domiţian (81-96 d.C.) împotriva creştinilor din Roma şi din Asia Mică, ceea ce înseamnă că lucrarea a fost terminată înainte de anul 90.

Teologia. Faptele, evenimentele şi episoadele relatate de autor sunt plasate în tema împlinirii istoriei mântuirii: Isus este împlinirea profeţiilor Vechiul Testament, iar istoria Bisericii este împlinirea promisiunii profeţilor şi a profeţiei lui Cristos. Aceasta presupune transmiterea tradiţiei alcătuite de martorii oculari care devin trimişi ai Bisericii pentru vestirea evangheliei.

Pentru Faptele Apostolilor, timpul prezent (astăzi) este timpul cuvântului lui Dumnezeu. Predicarea cuvântului îi cheamă pe ascultători la convertire şi la Botez (prin baia apei în numele lui Isus Cristos), prin care se obţine iertarea păcatelor şi participarea la darurile Duhului Sfânt (prin impunerea mâinilor).

Duhul Sfânt este acela care face viu cuvântul predicat şi întăreşte vestirea evangheliei prin fapte minunate şi prin carismele puse în slujba Bisericii.

Deşi comunităţile sunt numeroase, ele au conştiinţa că merg pe aceeaşi cale (calea lui Dumnezeu), au acelaşi nume şi toate împreună constituie Biserica lui Dumnezeu formată din circumcişi şi necircumcişi, care se adună în ziua Domnului pentru a asculta învăţătura apostolilor, pentru frângerea pâinii şi comuniunea fraternă.

În interiorul Bisericilor se detaşează grupuri de credincioşi care au misiuni speciale: apostolii în comuniune cu Petru, diaconii, prezbiterii etc., şi credincioşii de rând.

Cartea se termină pe un ton plin de speranţă. Paul profită de starea lui de semilibertate la Roma pentru a predica evanghelia. Se sugerează astfel că nici o opoziţie umană, nici o opoziţie instituţională faţă de credinţă, nici măcar cea a poporului evreu, nu pot împiedica victoria cuvântului "împărăţiei lui Cristos".