SFÂNTA SCRIPTURĂ

Scrisoarea către Evrei

Autorul. Deşi apare în Noul Testament împreună cu scrisorile sfântului Paul, încă din antichitate s-au formulat îndoieli cu privire la autorul acestei opere. Nu există nici în text şi nici în tradiţia Bisericii primare afirmaţii sigure că sfântul Paul ar fi autorul ei. Tematica diferită, expresiile folosite şi personalitatea autorului arată că Scrisoarea către Evrei nu-i aparţine sfântului Paul (decât poate finalul), dar nu este străină cercului său. În orice caz, autorul trebuie să fi fost un om cult, de origine ebraică, bun predicator şi cunoscător al cultului de la templu şi al evangheliei.

Forma şi stilul. În afară de final (13,21-25), lucrarea este lipsită de elementele specifice genului epistolar. Structura şi tonul ne arată mai degrabă că ar fi vorba despre o predică. Are un stil îngrijit, echilibrat, literar. Compoziţia scoate în evidenţă o artă rafinată: se anunţă tema care este apoi expusă metodic (dispunere simetrică), după care urmează îndemnuri practice.

Scopul şi destinatarii. Titlul lucrării, confruntarea continuă dintre cultul Vechiului Testament şi liturgia creştină şi modul de argumentare arată că destinatarii sunt creştini convertiţi de la iudaism. Predica a fost pronunţată probabil în mai multe comunităţi creştine şi apoi transmisă în scris şi altor comunităţi, cu recomandarea din final. Scopul predicii era de a mângâia şi de a îndemna comunitatea creştină, supusă persecuţiei şi ameninţată de pericolul întoarcerii la cultul vechi, de a reflecta la superioritatea mijlocitorului Isus Cristos şi la superioritatea preoţiei sale faţă de cea a marelui preot de la templu.

Structura. După prolog (1,1-4), autorul demonstrează superioritatea lui Cristos asupra îngerilor (1,5-14) şi deduce de aici necesitatea aderării la el (2,1-4), arătând că pătimirea lui avea ca scop perfecţionarea lui Cristos ca preot (2,5-18). Cristos, marele preot, este demn de încredere pentru fidelitatea lui (3,1-6), cerând fidelitatea creştinilor faţă de el (3,7-4,13). În acelaşi timp, Cristos este şi milostiv (4,14-5,10), întrucât cunoaşte natura umană şi a experimentat personal slăbiciunile ei. Cristos este prezentat apoi ca mare preot "după rânduiala lui Melchisedec" (7,1-28), devenind "cauză de mântuire veşnică" (8,1-10,18). Această expunere doctrinară este urmată de o serie de îndemnuri pentru viaţa practică (10,19-39). Având un astfel de mare preot, creştinii trebuie să-şi trăiască viaţa în credinţă, după exemplul marilor personalităţi ale Sfintei Scripturi, (11,1-40), şi în răbdare (12,1-13), pentru a ajunge la rodul pacific al dreptăţii (12,14-13,17). În epilog, autorul îi îndeamnă pe destinatari să se roage pentru el şi le adresează salutări (13,18-25).

Locul şi data. După salutul din final (13,24), se pare că lucrarea a fost redactată în Italia, probabil la Roma. Condiţiile spirituale în care se află comunitatea căreia îi este adresată, insistenţa asupra persecuţiei suferite deja şi a pericolelor iminente, precum şi referinţa constantă la cultul de la templu, ne fac să apreciem ca dată posibilă a redactării anii 67-68.

Teologia. Tema teologică principală a Scrisorii către Evrei (netratată în Noul Testament) este preoţia lui Cristos şi consecinţele acestei preoţii pentru situaţia creştinilor. Autorul demonstrează că Isus Cristos, care a primit ca moştenire "un nume mai presus decât al îngerilor", posedă în mod perfect cele două calităţi fundamentale ale preotului, care îl constituie ca mijlocitor: 1) este vrednic de crezare în raportul cu Dumnezeu, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, şi 2) este milostiv în raporturile cu oamenii, deoarece cunoaşte slăbiciunile lor. Spre deosebire de preoţia Vechiul Testament (după rânduiala lui Aaron), preoţia lui Cristos este "după rânduiala lui Melchisedec", adică nu este determinată de o genealogie pământească, ci de filiaţiunea divină. Consacrarea sa nu este legată de un ritual extern bazat pe multe jertfe ineficace, ci de sacrificiul, personal şi total, pe cruce prin care intră în sanctuarul ceresc, în ceruri, şi devine astfel mijlocitorul noii alianţe, făcându-i desăvârşiţi pe cei care sunt sfinţiţi prin jertfa sa. În aceştia are loc o schimbare radicală: toate barierele vechi sunt dărâmate. Cei care cred au dreptul să se apropie de tronul milostivirii cu o credinţă vie, cu o speranţă neclintită şi cu o iubire plină de fapte bune. Întrucât nu au fost îndepărtate toate pericolele, este necesară vegherea şi statornicia în încercări pentru a evita căderea.