SFÂNTA SCRIPTURĂ

Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

Autorul. Se prezintă de la început ca "Simon Petru, slujitorul şi apostolul" lui Isus Cristos (1,1), participant la scena schimbării la faţă a Domnului (1,16) anunţându-şi moartea ca apropiată. Totuşi, încă de la început, au existat dubii în privinţa apostolicităţii acestei scrisori. Cu siguranţă, redactorul este diferit de cel din prima scrisoare, dar cunoaşte foarte bine discursurile sfântului Petru, pe care le-a expus în formă de scrisoare.

Forma şi stilul. Lucrarea are caracter epistolar, conţinând la început adresa şi salutul şi terminându-se cu o doxologie. Limba este greaca literară elenistică folosită în cadrul religios şi filozofic. Vocabularul nu conţine semitisme, uneori este preţios şi căutat, alteori dur. Unele părţi au caracter de testament şi discurs de adio.

Scopul şi destinatarii. Destinatarii sunt indicaţi în mod generic, dar din text reiese că ar fi creştini de origine ebraică ce trăiesc într-un mediu influenţat de cultura elenistică. Printre ei au apărut învăţători falşi, de influenţă gnostică, ce strecoară învăţături incompatibile cu tradiţia apostolică. În mijlocul comunităţii domneşte un fel de delăsare din cauza întârzierii parusiei. Scopul autorului este acela de a apăra învăţătura sănătoasă şi de a-i însufleţi pe credincioşi în trăirea vieţii creştine.

Structura. După salutul iniţial (1,1-2), autorul face apel la o serie de învăţături pe care le-a predicat sfântul Petru (1,3-11). O serie de pericole se abat asupra comunităţii şi autorul este preocupat de ceea ce se va întâmpla după moartea lui Petru (1,12-21). De aceea îi înfruntă direct pe învăţătorii falşi care au apărut în comunitate (2,1-22). Problema de care se leagă învăţătorii falşi, răstălmăcind chiar învăţătura sfântului Paul, este a doua venire a Domnului. Petru explică semnificaţia acestei veniri (3,1-13). Urmează o serie de îndemnuri şi doxologia finală (3,14-18).

Locul şi data. Deşi nu există indicii în text, se presupune că redactarea a fost făcută la Roma, spre sfârşitul sec. I.

Teologia. Fundamentală este învăţătura că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi mântuitorul oamenilor, este aşteptat la sfârşitul timpurilor ca judecător şi Domn al istoriei şi al lumii. Criteriul pentru a defini adevărata credinţă concentrată în persoana lui Isus Cristos este autoritatea tradiţiei provenită de la profeţi şi de la apostoli. Scripturile nu pot fi interpretate în mod subiectiv, pentru că atât profeţii, cât şi apostolii au scris prin inspiraţia Duhului Sfânt. Interpretarea ei se face numai în acord cu tradiţia şi credinţa comună mărturisită şi trăită în comunitatea de credinţă. Întârzierea parusiei nu trebuie să creeze neîncredere şi delăsare. Fundamentul speranţei escatologice este cuvântul profetic şi "gloria Domnului Isus" pe care au experimentat-o apostolii şi au transmis-o celor care cred. Toată tradiţia biblică confirmă certitudinea judecăţii lui Dumnezeu. Întârzierea venirii Domnului nu contrazice cuvântul lui Dumnezeu, ci are o funcţie pedagogică salvifică, îndemnându-ne la perseverenţă activă şi la veghere.