SFÂNTA SCRIPTURĂ

Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

Autorul. După indicaţia din 1,1 şi după mărturia tradiţiei, această scrisoare a fost scrisă de sfântul Paul care predicase evanghelia în Tesalonic în a doua călătorie misionară. De altfel, caracterul personal şi asemănarea de limbă, stil şi vocabular cu cele patru scrisori principale (Rom, 1Cor, 2Cor şi Gal) arată autenticitatea acestei scrisori.

Forma literară şi stilul. Această scrisoare nu conţine învăţături doctrinare, ci este expresia bucuriei în libertatea Duhului, conţinând amintiri, mulţumiri, îndemnuri şi avertismente. După diferitele elemente de compoziţie, Scrisoarea întâi către Tesaloniceni aparţine genului epistolar al epocii din lumea elenistică.

Scopul şi destinatarii. Comunitatea creştină din Tesalonic a fost întemeiată de sfântul Paul împreună cu Sila şi Timotei în a doua călătorie misionară (Fap 17,1-9). Întrucât sfântul Paul a trebuit să părăsească în grabă Tesalonicul din cauza revoltei iudeilor, era îngrijorat de situaţia comunităţii creştine. Primind veşti bune de la Timotei şi Sila, le scrie tesalonicenilor această scrisoare în care îşi exprimă bucuria că ei au rezistat la încercare.

Structura. Scrisoarea nu are o structură propriu-zisă. După salutul adresat tesalonicenilor (1,1), Apostolul îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru roadele predicării evangheliei la Tesalonic şi respinge calomniile pe care iudeii i le aduc (1,2-2,13). De fapt, iudeii încearcă pretutindeni să împiedice învăţătura creştină (2,14-16). Sfântul Paul îşi exprimă regretul că nu poate veni personal la Tesalonic (2,17-20) şi îl trimite pe Timotei, care îi aduce veşti bune (3,1-13). Urmează o serie de îndemnuri prin care Apostolul le cere tesalonicenilor să umble "în dragostea lui Dumnezeu", pentru că îl posedă pe Duhul Sfânt şi trebuie să întreţină dragostea frăţească prin muncă (4,1-12). Apoi îi linişteşte pe cei îngrijoraţi de soarta defuncţilor (4,13-18). În continuare Apostolul adresează comunităţii îndemnul de a trăi ca fii ai luminii, veghind şi aşteptând "ziua Domnului". În felul acesta se edifică Biserica în unitate (5,1-11). Tesalonicenii trebuie să-i trateze cu respect pe cei care conduc comunitatea şi să verifice autenticitatea carismelor (5,12-22). Scrisoarea se încheie cu urările şi salutul Apostolului şi colaboratorilor săi (5,23-28).

Locul şi data. Scrisoarea întâi către Tesaloniceni este cea mai veche scriere a Noului Testament, datează din anul 50 şi a fost scrisă din Corint.

Teologia. Deşi scrisoarea nu are un caracter doctrinar, totuşi sunt atinse unele aspecte teologice. Toată scrisoarea este străbătută de aşteptarea escatologică. Speranţa întoarcerii lui Cristos marchează toată viaţa creştină. "Ziua Domnului" anunţată de Vechiul Testament, adică ziua în care Dumnezeu se va manifesta ca judecătorul celor drepţi şi al celor nelegiuiţi, este înţeleasă de sfântul Paul ca "ziua lui Cristos". Domnul Isus va veni în gloria sa de Fiu al lui Dumnezeu pentru mântuirea celor credincioşi şi pieirea celor nelegiuiţi. Tensiunea aşteptării venirii lui Cristos punea în mod iminent problema datei sfârşitului lumii. De aici se naşte o problemă specială pe care Apostolul trebuie să o rezolve: ce se va întâmpla cu cei decedaţi înainte de venirea Domnului? Sfântul Paul arată că cei morţi nu vor fi nedreptăţiţi, căci ei vor fi înviaţi şi astfel vor participa împreună cu cei vii la inaugurarea împărăţiei lui Cristos cel înviat. Atât tesalonicenii cât şi Apostolul, în momentul redactării scrisorii, doreau ca această dată să fie cât mai curând. Însă această aşteptare a venirii iminente nu trebuie să fie obsesivă. Important este ca tesalonicenii, să trăiască într-o stare de aşteptare vigilentă, dar liniştită. Un aspect asupra căruia sfântul Paul atrage atenţia cu insistenţă este necesitatea dobândirii sfinţeniei. Rădăcina acestei sfinţenii este darul Duhului. Omul trebuie să devină un fel de "vas" viu, care să conţină Duhul lui Dumnezeu. Prezenţa Duhului în om cere un comportament moral adecvat, care presupune, pe de o parte, evitarea a tot ceea ce contrastează cu Duhul sfinţeniei lui Dumnezeu (abuzurile sexuale fiind considerate o impuritate), iar pe de altă parte, preocuparea pentru tot ceea ce îl apropie pe om de Dumnezeu: iubirea frăţească şi munca cinstită, continuate de cultul adus lui Dumnezeu în liturgie.