SFÂNTA SCRIPTURĂ

Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

Autorul. Deşi autorul nu se prezintă, datorită asemănărilor cu Evanghelia a IV-a (stil, vocabular şi teme teologice ca: lumină, viaţă, iubire, cunoaştere etc.) şi a menţiunii că este martor ocular al vieţii lui Isus (1In 1,1-3; 4,14), este considerat de către tradiţia primară a Bisericii ca fiind sfântul Ioan evanghelistul.

Forma şi stilul. Este greu de definit genul literar al acestei lucrări. Neavând adresă şi nici concluzie, nemenţionând nici un nume, nu pare a fi o simplă scrisoare. Chiar şi în privinţa conţinutului nu există o unitate literară: se succed predici, îndemnuri, directive pastorale legate de diferite împrejurări şi sunt amintite teme teologice presupuse ca fiind deja cunoscute de comunitate. Lucrarea este mai degrabă o predică trimisă ca scrisoare unor comunităţi creştine ameninţate de aceeaşi erezie.

Scopul şi destinatarii. Destinatarii nu sunt indicaţi direct, dar sunt numiţi "copilaşii mei" (2,1), ceea ce presupune o atitudine de ascultare faţă de autoritatea religioasă. Ar putea fi vorba despre comunităţi creştine din Asia, confruntate cu apariţia unei erezii, situaţie în care autorul vrea să-i încurajeze, să-i înveţe şi să-i îndemne să rămână în credinţa adevărată.

Structura. În prolog, autorul insistă asupra comuniunii cu Dumnezeu Tatăl prin Fiul său Isus Cristos, Cuvântul vieţii, care s-a făcut vizibil şi pe care martorii l-au contemplat şi l-au atins (1In 1,1-4). Dumnezeu este lumină, iar cel care-l cunoaşte trebuie să umble în lumină, evitând păcatul (1,5-2,2), ţinând porunca iubirii (2,3-11), respingând tentaţiile lumii (2,12-17) şi luptând împotriva lui Anticrist (2,18-28). Fiind copii ai lui Dumnezeu, creştinii practică dreptatea şi nu păcătuiesc (2,29-3,10), se iubesc unii pe alţii, se încred în Dumnezeu (3,11-24), îl mărturisesc pe Isus, ştiind să deosebească Duhul ascultând de apostoli (4,1-6). Dumnezeu este iubire şi comunică iubirea sa oamenilor, făcându-i capabili de iubire între ei (4,7-21). Răspunsul oamenilor la iubirea lui Dumnezeu este credinţa prin care ei înving lumea şi au viaţa lui Cristos (5,1-12). Urmează un epilog în care autorul indică scopul scrisorii şi-i îndeamnă pe creştini la rugăciune pentru întoarcerea păcătoşilor (5,14-17). Ultimele recomandări sunt o reluare a temelor tratate (5,18-21).

Locul şi data. Deşi nu există indicii în text, din tradiţie se ştie că în ultimii ani ai vieţii sale sfântul Ioan a locuit la Efes, în jurul lui formându-se o şcoală ce a continuat învăţăturile sale. Data posibilă ar fi deci ultimul deceniu al sec. I, poate anterior Evangheliei a IV-a.

Teologia. Autorul nu face o expunere teologică completă, dar reaminteşte temele fundamentale deja cunoscute de creştinii cărora le scrie. Astfel de teme sunt:

- Dumnezeu Tatăl, care este lumină şi iubire, este cel care dă început planului de mântuire făcut posibil prin mijlocirea istorică a lui Isus şi se prelungeşte în comunitatea creştină;

- în persoana lui Isus este revelată şi comunicată iubirea lui Dumnezeu care stă la bază şi este modelul iubirii dintre cei care cred. Acceptarea iniţiativei lui Dumnezeu este condiţia necesară a mântuirii. Această acceptare se face prin credinţa că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu venit în trup. Acceptând acest adevăr de credinţă, creştinul obţine iertarea păcatelor în sacramentul Botezului şi devine "copil al lui Dumnezeu". Credinţa activă şi perseverentă îl învinge pe Cel Rău, iese victorioasă în lupta cu învăţătorii falşi şi cu lumea;

- comunitatea de credinţă îşi fundamentează modul de viaţă şi de acţiune pe manifestarea istorică şi salvifică a iubirii lui Dumnezeu în Isus. El şi-a dat viaţa pentru noi, deci şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.