SFÂNTA SCRIPTURĂ

Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

Autorul. Sfântul Paul a întemeiat comunitatea din Corint în anul 51 şi a rămas un an şi jumătate acolo, apoi s-a întors la Ierusalim. Între timp, au apărut o serie de probleme în comunitatea corintenilor, la care Apostolul răspunde prin mai multe scrisori (se consideră că ar fi fost în total 4), din care ne-au rămas doar două.

Scopul. După un schimb de scrisori cu corintenii şi mai ales după informaţiile primite de la "cei din casa Cloei" (1,11), Apostolul află că în comunitate sunt probleme grave: un caz de incest (5,1-13); procesele dintre fraţi la tribunalul păgânilor (6,1-11) şi prostituţia (6,12-20). După ce dezbate aceste probleme, răspunde întrebărilor concrete puse în scrisori de corinteni: căsătoria şi celibatul (7,1-40), carnea jertfită idolilor şi participarea la viaţa socială a cetăţii (8,1-11,1), participarea la adunările creştine (11,2-14,39), învierea morţilor (15,1-58) etc.

Destinatarii. Comunitatea creştină din Corint era alcătuită în mare parte din greci. Era o comunitate vie şi ferventă, dar expusă influenţei ambientului: moravuri decăzute ca într-un port cosmopolit, rivalitate şi certuri, influenţe culturale sincretiste şi idei filozofice păgâne, politeismul şi religia misterelor cu dezordini ce puteau apărea şi în adunările creştine (manifestări extatice şi pretinse inspiraţii urmate de discursuri fără sens practicate de femei, ca şi moravurile uşoare).

Structura. După salutul adresat destinatarilor şi o rugăciune de mulţumire pentru darul credinţei (1,1-9), Apostolul tratează problema diviziunilor din Biserică, arătând că înţelepciunea lui Dumnezeu îi cheamă la unitate (1,10-4,21). În continuare, îşi exprimă indignarea pentru cazul de incest (5,1-13), pentru recurgerea la tribunalul păgân (6,1-11) şi pentru desfrâu (6,12-20). Rezolvă unele dubii ale corintenilor cu privire la valoarea căsătoriei şi a celibatului (7,1-40), cu privire la carnea jertfită idolilor (8,1-11,1), cu privire la rolul femeii în adunările liturgice (11,2-16), cu privire la celebrarea euharistică (11,17-34), cu privire la folosirea carismelor (12,1-14,39). În sfârşit, înţelegând dificultatea corintenilor de a accepta învierea trupurilor datorită mentalităţii greceşti dualiste, nu caută o demonstrare filozofică, ci arată direct absurditatea unui astfel de refuz care face zadarnică credinţa lor: fără înviere nu se mai poate vorbi nici de Cristos şi nici de Biserică (15,1-58). În încheiere, sfântul Paul dă instrucţiuni cu privire la colecta pentru Ierusalim, îşi prezintă proiectul activităţii misionare şi face o serie de recomandări (16,1-24).

Locul şi data. Scrisoarea este trimisă din Efes (16,8), la începutul celei de-a treia călătorii misionare, probabil în primăvara anului 56, dacă nu chiar 55.

Teologia. Spre deosebire de Scrisoarea către Romani, aceasta nu conţine probleme tipic intelectualiste, ci avem o teologie aplicată la viaţa concretă. Corintenii sunt obişnuiţi să formeze mici grupări religioase care au în frunte un conducător. Această tendinţă se observă şi în Biserica lor: unii fac referinţă la Paul, alţii, la Apolo etc. Sfântul Paul proclamă adevărata înţelepciune şi arată că edificarea comunităţii presupune rolul de cultivator şi constructor al lui Dumnezeu însuşi (1,1-4,21). La o altă tendinţă a corintenilor de a se considera inspiraţi şi plini de înţelepciune, sfântul Paul precizează care este adevărata cunoaştere: înţelepciunea lui Dumnezeu este rodul acţiunii Duhului Sfânt care, prin carisme, daruri adevărate ale harului, şi nu manifestări excepţionale, permite comuniunea de viaţă cu Cristos în cadrul comunităţii de credinţă. Arătând că rolul femeii în adunarea liturgică nu este acela de a se etala după modelul preoteselor din cultele păgâne, Apostolul recomandă o atitudine de ascultare plină de evlavie în Biserică, templul cel nou, care este trupul lui Cristos. Continuând această temă a trupului lui Cristos, în care fiecare îşi are rolul propriu, sfântul Paul prezintă exigenţele evanghelice pentru bărbat şi pentru femeie atât în viaţa de căsătorie, cât şi în starea de văduvie, de singurătate şi de feciorie, afirmând cu tărie, într-un mediu cultural grecesc pentru care trupul nu era considerat subiect al actului religios: "Preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru" (6,20).

Creştinul are de înfruntat mereu ispita idolatriei ca ideologie şi organizare a vieţii. Pentru a rezista, el nu trebuie să trăiască izolat, ci în comunitatea care se realizează cel mai bine în adunarea euharistică. Această adunare devine rodnică prin caritatea arătată Bisericilor mai sărace.