SACRAMENTE

Lecţia 16

POCĂINŢA (2)

Elemente constitutive ale sacramentului

Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: căinţa, în inimă; mărturisirea, pe buze; umilinţa deplină sau îndestularea rodnică, în purtare.

Catehismul Roman

Căinţa

Se spune că mulţi se spovedesc, dar că puţin se convertesc. O cred, fiindcă puţini se spovedesc cu căinţă.

Sfântul loan Vianney

În sacramentul Spovezii, primul loc îl deţine căinţa. Nu există iertare fără căinţă. În mod excepţional, se primeşte iertarea la spovadă chiar dacă lipsesc alte elemente, de pildă, un mut care nu poate să-şi mărturisească păcatele, sau, în pericol de moarte, cineva care nu are timpul necesar să o facă; sau cineva moare înainte de a-şi împlini pocăinţa dată. Dar este cu desăvârşire exclus ca cineva să fie iertat fără căinţă.

Chemarea lui Isus la convertire şi la pocăinţă nu are în vedere în primul rând faptele exterioare: sacul şi cenuşa, postul şi mortificările, ci convertirea inimii, căinţa interioară. Ele exprimă căinţa interioară, dar fără căinţa interioară sunt sterile. Este ipocrizie. Convertirea autentică înseamnă o ruptură cu păcatul, o reorientare radicală a vieţii, o întoarcere din toată inima la Dumnezeu. Convertirea este însoţită totdeauna de aversiune faţă de rău, de o repulsie faţă de faptele rele săvârşite, de o durere a inimii şi o tristeţe mântuitoare pe care Părinţii Bisericii le numesc animi cruciatus (durerea sufletului) şi compunctio cordis (străpungerea inimii). Conciliul Tridentin numeşte căinţa "o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit, unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor".

Această durere a inimii pentru păcate - căinţa - nu este un act al afectivităţii, un sentiment, ci un act al voinţei şi al judecăţii. Dacă este şi sentimentul, este bine, dar nu este necesar. Sentimentele nu se comandă, de aceea este greşit a amâna căinţa de păcate până când se naşte sentimentul inimii. Căinţa se numeşte desăvârşită ("contritio") atunci când izvorăşte din iubire faţă de Dumnezeu: fiindcă l-am ofensat pe Dumnezeu, am dispreţuit iubirea lui, bunătatea lui etc. Căinţa se numeşte nedesăvârşită ("attritio") atunci când izvorăşte din motive inferioare: urâţenia păcatului, propria degradare şi umilire la care duce păcatul, teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care derivă din păcat etc. Este o căinţă care se naşte mai mult din frică decât din iubire.

Dumnezeu iartă păcatele în momentul în care omul trezeşte în inima sa căinţă desăvârşită. Dar căinţa desăvârşită cuprinde deja în ea hotărârea de a face cât mai curând posibil spovadă sacramentală. De aceea, în afară de cazuri excepţionale, nu putem primi Euharistia numai cu căinţa desăvârşită, înainte de a face dovada sacramentală. Dacă cineva a trezit în inima sa căinţă desăvârşită şi moare înainte de a fi apucat să se spovedească, moare iertat. Căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave, dar, prin zguduirea pe care o produce în conştiinţă, îl dispune pe păcătos să primească iertarea prin dezlegarea sacramentală primită la spovadă.

Deşi căinţa desăvârşită poate uneori... să-l împace pe om cu Dumnezeu mai înainte de a fi primit efectiv sacramentul spovezii, această împăcare nu poate fi atribuită căinţei desăvârşite dacă nu este închisă în ea hotărârea de a primi sacramentul... Deşi căinţa nedesăvârşită fără sacramentul spovezii în sine nu este capabilă să-l conducă pe păcătos la redobândirea harului, totuşi îl face capabil să primească harul prin primirea sacramentului.

Conciliul Tridentin

Pentru a aduce iertarea, căinţa trebuie să aibă următoarele însuşiri:

Să se extindă la toate păcatele, cel puţin la toate păcatele de moarte săvârşite.

Căinţa trebuie să fie supremă, adică trebuie să fie o durere a inimii mai mare decât oricare altă durere, decât pentru oricare alt rău ce ni se poate întâmpla, ştiind că nu există nici un alt rău mai mare pe lume decât comiterea unui păcat grav. Durerea trebuie să fie mai mare chiar decât durerea provocată de moartea unei persoane dragi. Reamintim că nu este necesar, şi nici posibil întotdeauna, ca această durere supremă a inimii pentru păcate să se realizeze şi pe plan sentimental. Nici nu este posibil să dispară întotdeauna atracţia sensibilă faţă de păcat. De exemplu, un beţiv, deşi are durere supremă pentru păcate şi hotărârea puternică de a nu mai păcătui, este posibil să rămână în continuare cu atracţia sensibilă spre băutură.

Căinţa trebuie să fie supranaturală. Durerea pentru păcate, fie că este vorba de căinţă desăvârşită, fie că este vorba de căinţă nedesăvârşită, este lucrarea harului lui Dumnezeu. Regretul, durerea, remuşcarea provocată de păcat este şi un fapt natural. Este normal ca omul conştient de răul făcut să simtă în inima sa dezgust, nelinişte, remuşcare. Remuşcarea poate fi atât de puternică încât uneori face insuportabilă viaţa, duce la deprimare, la dezechilibru psihic, la disperare. Spre a se elibera, vinovatul se denunţă singur organelor de justiţie, nu se sinucide, cum a făcut Iuda. Dar o asemenea căinţă, durere a inimii rămasă la nivel natural, nu ajută la nimic, cum nu i-a folosit la nimic lui Iuda căinţa sa, ci dimpotrivă: "Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte, s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat arhiereilor şi bătrânilor şi a zis: «Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat». «Ce ne pasă nouă?» - i-au răspuns ei. «Treaba ta». Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat" (Mt 27, 3-5).

Chiar dacă durerea m-ar face să vărs o mare de lacrimi, încă nu aş fi vrednic să fiu mângâiat de tine.

Imitarea lui Cristos

De ar fi căinţa noastră atât de mare încât lacrimile şi durerea ne-ar umfla ochii şi ne-ar rupe inima de regret, toate acestea nu ar valora nimic pentru viaţa veşnică fără iubirea sfântă de Dumnezeu.

Sfântul Francisc de Sales

Iubirea sfântă de Dumnezeu, din care izvorăşte căinţa supranaturală, este întotdeauna rodul harului lui Dumnezeu. Căinţa, remuşcarea, durerea inimii, cât timp rămân pe plan pur natural, pot fi chiar semn de orgoliu şi de egoism: umilire, iritare, furie pentru faptul de a fi căzut, pentru a nu fi fost în stare de a învinge etc.

Cu forţele sale naturale, cu căinţa, regretul, lacrimile sau chiar cu sângele său, omul nu mai poate face nimic împotriva păcatului pe care l-a comis: nu-l mai poate repara, nu-l mai poate ispăşi. Salvarea şi iertarea noastră constă în faptul că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a ispăşit pentru noi: "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi" (1 In 2,2). Aşa cum picătura de apă turnată în vinul din potir la Sfânta Liturghie devine, la Prefacere, Sângele Domnului, tot astfel durerea, lacrimile noastre vărsate pentru păcate sub impulsul harului divin, capătă o valoare infinită fiindcă se prefac în durerile, lacrimile şi sângele lui Cristos vărsat pentru iertarea noastră.

Remuşcarea, căinţa, atâta timp cât rămâne la nivel natural, este suferinţă inutilă care poate duce, ca în cazul lui Iuda, la autodistrugere. Ea este însă foarte preţioasă când, de la ea, cu ajutorul harului, ne înălţăm la căinţa supranaturală. Ca în cazul fiului risipitor. Convertirea acestuia a pornit de la considerente naturale, temporale: "Câţi argaţi ai tatălui meu mănâncă pâine pe săturate, iar eu mor aici de foame" (Lc 15, 17). De la această căinţă interesată, imperfectă, se ridică la căinţa perfectă, izvorâtă din iubire: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta" (Lc 15, 21).

Nu este de ajuns să-ţi mărturiseşti păcatul pentru a fi iertat!

Ducând înapoi arhiereilor şi bătrânilor cei treizeci de arginţi, luda şi-a mărturisit păcatul: «Am păcătuit, a zis el, vânzând sânge nevinovat» (Mt 27, 34).

Dar el s-a închis în vinovăţia sa. Nu a voit să-şi aducă aminte ceea ce văzuse de-a lungul lunilor şi anilor: atitudinea lui Isus faţă de toţi păcătoşii. Nu a voit să-şi amintească privirea cu care Isus îl învăluise în Grădina Măslinilor, când i-a şoptit la ureche: «Prietene!»

După ce l-a trădat pe Isus, şi-a trădat vocaţia de ucenic. Căci orice ucenic al lui Isus este chemat să vestească îndurarea lui Dumnezeu începând cu propria sa experienţă de "trădător!" Ce minunat apostol al îndurării ar fi putut să fie Iuda! Un alt Petru! Şi lui ar fi fost gata Isus să-i spună: «Iuda, mă iubeşti tu pe mine? întăreşte-i pe fraţii tăi!» (In 21,17; Lc 22,32).

P. Descouvemont, Ghidul dificultăţilor credinţei creştine

O Doamne, dacă Tu ne rabzi, noi nu ne descurajăm; dacă ne pedepseşti, nu suportăm... dacă îţi întinzi mâna şi ne ameninţi, promitem să facem binele; abia o retragi, şi nu facem ce am promis... dacă ne loveşti, strigăm să ne cruţi; dacă ne cruţi, din nou te provocăm să ne loveşti... O Doamne, iată vinovatul care se acuză în faţa ta.

Sfântul Augustin

Hotărârea de a nu mai păcătui

Căinţa pentru păcate şi hotărârea de a nu mai păcătui nu sunt acelaşi lucru, dar nu pot exista una fără cealaltă; sunt două feţe ale aceleiaşi realităţi: una priveşte spre trecut, cealaltă spre viitor. Căinţa care nu include dorinţa şi voinţa de a nu mai păcătui nu este căinţă, ci minciună. Propunerea de a nu mai păcătui poate fi sinceră, chiar dacă rămâne teama sau prevederea unei noi căderi.

În hotărârea de a nu mai păcătui intră hotărârea de a lua toate măsurile de precauţie ca această hotărâre să fie respectată: este inclusă în ea hotărârea de a evita toate ocaziile şi pericolele care duc la păcat şi de a ne ruga lui Dumnezeu să ne întărească voinţa.

Mărturisirea

Mărturisirea păcatelor (spovada) prezintă mari avantaje chiar din punct de vedere pur uman, psihologic: este o eliberare şi o uşurare a conştiinţei de o povară apăsătoare. Chiar şi Iuda a simţit nevoia de a se destăinui: "Am păcătuit, vânzând sânge nevinovat". Dar mărturisirea păcatelor în sacramentul Pocăinţei nu provine din considerente psihologice, ci fiindcă aşa a orânduit Isus Cristos. Conciliul Tridentin ne învaţă: "Potrivit orânduirii divine, pentru a dobândi iertarea păcatelor, la spovada, penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi, după un examen de conştiinţă serios, chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului, căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor."

Există o penitenţă teatrală, care amăgeşte şi amuză copiii, dar nu şi oamenii cu judecată. La teatru vezi un actor care se preface că este rănit grav de tot. Cade pe scenă ca şi mort şi rămâne acolo întins fără să se mişte. Copiii spun: «A murit! S-a terminat cu el!» Voi o ştiţi bine, se preface. După ce se cunoaşte că nu a murit? După faptul că a doua zi îl vezi umblând pe străzi, mai sănătos şi mai sprinten ca niciodată. Iată un om care se preface că se pocăieşte, pătruns de durere până în adâncul inimii, pentru că face în exterior ceea ce fac penitenţii adevăraţi: vine la biserică, îngenunchează în faţa preotului, îşi mărturiseşte păcatele, îşi bate pieptul. Naivii spun: «A murit pentru păcat, s-a convertit!» Dar îngerii spun: «Nu este decât o minciună, o înşelătorie atât de fină, încât nu îi înşeală doar pe alţii, dar se înşeală şi pe el însuşi». După ce se cunoaşte? îndată după aceea înjură, e arogant, bârfitor, lipsit de pietate, desfrânat ca mai înainte. La ce bun să mergem la spovadă dacă nu obţinem scopul pentru care a fost orânduită Spovadă, adică iertarea păcatelor?

Sfântul Ioan Gură de Aur

Aşadar, trebuie mărturisite toate păcatele grave, cu numărul lor măcar aproximativ, cu împrejurările din care să rezulte gravitatea păcatului (de exemplu, valoarea sumei furate) sau care fac ca păcatul să ia o nouă dimensiune sau o nouă gravitate (de exemplu, un scandal în sine mic, dar care devine mare datorită calităţii persoanei care îl dă).

Mărturisirea păcatelor mici nu este obligatorie, dar este recomandată cu tărie de Biserică, pentru următoarele motive: ne ajută să ne educăm conştiinţa, să luptăm împotriva înclinaţiilor rele, să fim vindecaţi de Cristos, să progresăm în viaţa spirituală.

Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte, ei le pun, fără îndoială, în faţa îndurării divine, spre a fi iertate. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună ştiinţă unele păcate, nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Căci dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana, medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte.

Sfântul Ieronim

Mărturisirea păcatelor nu este o simplă povestire a unor fapte oarecare, ci trebuie să fie expresia umilă a căinţei; deci nu relatăm, ci ne acuzăm.

Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dumnezeu îţi acuza păcatele; dacă ţi le acuzi şi tu însuţi, te uneşti cu Dumnezeu. Omul şi păcătosul sunt, ca să spunem aşa, două realităţi: omul este lucrarea lui Dumnezeu; păcătosul este lucrarea ta, omule. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu, pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El... Când începi să urăşti ceea ce ai făcut, atunci încep faptele tale bune, fiindcă îţi acuzi faptele rele. Înfăptuieşti adevărul şi vii la lumină.

Sfântul Augustin

Sacramentul spovezii este un tribunal al iertării: mărturisirea păcatelor este necesară pentru ca duhovnicul să poată face judecata şi să prescrie pocăinţa corespunzătoare. De aceea, mărturisirea a fost un element care nu a lipsit niciodată din celebrarea spovezii. Chiar şi în perioada când penitenţa era publică, ea se făcea în secret, în faţa episcopului sau a preotului. Prima spovadă se face când copilul a ajuns la vârsta priceperii şi, conform poruncii Bisericii, "orice credincios ajuns la vârsta priceperii este dator să-şi mărturisească cel puţin o dată pe an păcatele grave de care este conştient".

Teama de a fi divulgat nu trebuie să fie o piedică în mărturisirea sinceră şi integrală a păcatelor. Duhovnicul este obligat să respecte secretul spovezii, chiar dacă este ameninţat cu moartea. Puterea de a ierta păcatele nu este condiţionată de calităţile sau sfinţenia vieţii preotului. Numai anumite secte, cum erau montaniştii, atribuiau puterea de a dezlega de păcate nu preoţilor, ci unor laici plini de Duh Sfânt: carismaticii sau pneumaticii. Este adevărat că unii creştini, în decursul istoriei, au preferat să se mărturisească nu preoţilor, ci unor laici cu mare faimă de sfinţenie, cum erau mărturisitorii credinţei sau apărătorii icoanelor din Orient (sec. VIII), dar aceste mărturisiri nu aveau valoare sacramentală. Puterea pe care o are preotul de a ierta păcatele nu se bazează pe meritele proprii, ci vine de la Cristos.

Anumite păcate deosebit de grave sunt prevăzute cu excomunicarea. Potrivit dreptului bisericesc, de aceste păcate poate dezlega Papa, Episcopul locului, sau anumiţi preoţi autorizaţi de el. În caz de pericol de moarte orice preot poate dezlega de orice păcat, şi de orice excomunicare. Pentru a mărturisi corect păcatele, este necesară o serioasă examinare a conştiinţei. Această examinare nu trebuie să se transforme în tortură şi obsesie: ea trebuie să aducă în suflet pace, nu nelinişte.

Pocăinţa sau îndestularea

Multe păcate provoacă suferinţe şi pagube aproapelui. Pentru a fi iertaţi, trebuie să facem tot ce ne stă în puteri pentru a restitui lucrurile furate, pentru a repara daunele cauzate, pentru a restabili reputaţia lezată prin cuvinte, prin calomnii, pentru a îndrepta scandalul dat. Păcatul nu îi răneşte numai pe alţii, ci, în primul rând, îl răneşte pe cel care îl săvârşeşte. Dezlegarea înlătură păcatul de moarte şi pedeapsa veşnică, dar nu înlătură dezordinile pe care păcatul le-a provocat şi nici toate pedepsele temporale.

Ridicat din păcat, păcătosul trebuie să-şi dobândească pe deplin sănătatea sufletească, are nevoie de convalescentă. Pocăinţa are tocmai aceste lucruri în vedere: ispăşirea, fortificarea sufletească pentru a putea evita noi căderi. Deşi Cristos a adus suficientă ispăşire lui Dumnezeu pentru păcatele lumii, el cere de la noi contribuţia noastră de ispăşire ca o expresie a căinţei pentru păcate.

Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care, prin noi înşine, nu suntem în stare de nimic, «putem totul prin cel care ne întăreşte» (FU 4, 13). Astfel, omul nu are cu ce să se laude, ci toată «lauda noastră» este în Cristos [...] întru care aducem îndestulare, «aducând roade vrednice de pocăinţă» (Lc 3, 8), care din El îşi sorb puterea, de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl.

Conciliul Tridentin

Pocăinţa pe care duhovnicul o impune, ţinând cont de situaţia personală a penitentului, precum şi de natura, gravitatea şi numărul păcatelor comise, poate consta în rugăciune, pomană, fapte de milostenie, slujirea aproapelui, renunţări de bunăvoie, jertfe, şi mai ales acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat.

O formă specială de pocăinţă, legată de spovadă, sunt indulgenţele.

Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi...

Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului.

Paul al Vl-lea, Indulgentiarum doctrina

De acest tezaur în care intră meritele lui Cristos, ale Sfintei Fecioare Maria şi ale sfinţilor, noi putem beneficia datorită comuniunii care există între toţi membrii Bisericii din cer, de pe pământ şi din purgator.

Dezlegarea

Formula cu care preotul dă dezlegarea este următoarea: Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea încredinţată Bisericii, să-ţi dăruiască iertare şi pace. Iar eu te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Penitentul răspunde: Amin.

Liturgia bizantină cunoaşte mai multe forme de dezlegare foarte frumoase, sub formă de cerere: Dumnezeu, care prin prorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare şi fără osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin.

Celebrarea sacramentului Pocăinţei

Pocăinţa, ca toate sacramentele, este o acţiune liturgică. În mod obişnuit ea se desfăşoară astfel:

• Salutul
• Binecuvântarea dată de preot penitentului
• Citirea Cuvântului lui Dumnezeu: un scurt text biblic citit sau spus pe de rost de preot sau de penitent
• Mărturisirea, prin care păcatele sunt descoperite preotului
• Impunerea şi acceptarea pocăinţei
• Exprimarea căinţei de către penitent (actul de căinţă)
• Dezlegarea dată de preot
• Lauda şi aducerea de mulţumire. Preotul spune: Lăudaţi pe Domnul pentru că este bun. Penitentul răspunde: În veci ţine îndurarea lui.
• Trimiterea penitentului: Domnul ţi-a iertat păcatele. Mergi în pace.