SACRAMENTE

Lecţia 15

POCĂINŢA (1)

Sacramentul Pocăinţei poartă şi alte denumiri: sacramentul convertirii, sacramentul spovezii sau al mărturisirii, sacramentul iertării, sacramentul reconcilierii.

Posibilitatea iertării

Dumnezeu ne iartă

Având în vedere că păcatul este o insultă la adresa maiestăţii lui Dumnezeu, el este de o gravitate infinită. Odată ce a comis păcatul, omul nu se mai poate elibera de el. "Cine săvârşeşte păcatul se face sclav", scrie Sfântul Iacob (Iac 8,33). Omul devine una cu păcatul său, nu-l mai poate îndepărta, aşa cum nu-şi poate schimba culoarea pielii, aşa cum nu mai poate îndepărta un tatuaj făcut pe corpul său. "Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un leopard să-şi schimbe petele?... Păcatul lui luda este scris cu un stilet de foc, cu un vârf de diamant; este săpat pe tabla inimii lor" (Ier 13,23; 17,1).

De aceea, prima reacţie a omului după ce a căzut în păcat, văzând într-un moment de luciditate a conştiinţei enormitatea păcatului, este dorinţa de autodistrugere, de sinucidere. Aşa se explică disperarea lui Cain, primul ucigaş: "Păcatul meu este prea mare ca să merit iertarea" (Gen 4,13), sau disperarea lui Iuda, după ce l-a trădat pe Cristos: "Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Isus a fost osândit la moarte... a zis: «Am păcătuit, căci am vărsat sânge nevinovat»... Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat" (Mt 27, 1-4).

Dacă păcatul este o ofensă adusă lui Dumnezeu, se înţelege de la sine că numai Dumnezeu îl poate ierta. Dumnezeu este îndurare infinită şi este dispus să ierte păcatul dacă omul îl recunoaşte şi se căieşte. "De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna" (Is 1,18). "Stropeşte-mă cu isop şi voi fi curat, spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada" (Ps 50, 7).

Enormitatea păcatului nu poate fi întrecută decât de îndurarea lui Dumnezeu. Iertarea păcatului este lucrarea cea mai mare a atotputerniciei lui Dumnezeu: "Tu te înduri de toţi, căci eşti atotputernic şi închizi ochii la greşelile oamenilor, ca ei să se pocăiască" (Înţ 11,23). În liturgia Bisericii găsim invocaţia aceasta: "Dumnezeule, care îţi arăţi atotputernicia mai presus de toate prin iertare şi îndurare..."

Dumnezeu ne iartă prin Cristos

Profetul Isaia (cap. 55) a prezis că Isus va ispăşi păcatele lumii, pe care le va lua asupra sa: "El a purtat suferinţele noastre şi cu durerile noastre s-a împovărat... El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne aduce pacea a căzut asupra lui şi prin rănile lui am fost vindecaţi."

Isus a venit să aducă lumii vestea cea bună, iar vestea cea bună este: "Îţi sunt iertate păcatele." Când Isus a spus aceste cuvinte femeii păcătoase care plângea la picioarele sale, şi când le-a spus şi paraliticului pe care l-a vindecat, unii dintre cei de faţă au ripostat: "Cine este acesta de rosteşte hule? Cine poate să ierte păcatele decât singur Dumnezeu?" (Lc 5,21). Aveau dreptate când spuneau că numai Dumnezeu poate să ierte păcatele. Iar Isus a iertat păcatele tocmai pentru că era Dumnezeu.

Apostolul Pavel scria romanilor despre împăcarea pe care am dobândit-o prin moartea lui Isus pe cruce: "Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi îndreptăţiţi, prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram duşmani, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa lui. Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am dobândit mântuirea" (Rom 5,8-11).

De-a lungul întregii sale vieţi, dar mai ales pe cruce, Cristos a simţit cum îl apasă toate păcatele lumii. Pe cruce, Cristos spovedeşte Tatălui său toate păcatele lumii. El are pentru ele căinţă desăvârşită. Le urăşte cu o ură totală. Spovedindu-se, creştinul participă la această căinţă desăvârşită: el «se cufundă» în ea...

Şi, primind dezlegarea preotului, penitentul are parte de dezlegarea pe care Tatăl a dat-o păcatelor lumii, înviindu-l pe Fiul său. Nu întâmplător Cristos încredinţează chiar în ziua de Paşti apostolilor săi misiunea de a transmite lumii această dezlegare dată de Tatăl... Isus le spune: «Pacea să fie cu voi! După cum Tatăl m-a trimis pe mine, tot astfel vă trimit şi eu pe voi». După aceste cuvinte a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Celor cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (In 20,21-23).

P. Descouvemont, Ghidul dificultăţilor credinţei catolice

Cristos ne iartă prin Biserică

După ce Cristos a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, va înceta oare să-i mai ierte pe oameni şi să-i elibereze de păcate? Nu. El va continua să-i ierte, căci va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. El rămâne în Biserica sa, care este Trupul său mistic, şi continuă să ne ierte prin Biserica sa. Isus a promis mai întâi lui Petru singur, apoi întregului grup de apostoli că le va da cheile împărăţiei cerurilor şi tot ce vor lega pe pământ va fi legat şi în cer, şi tot ce vor dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer.

Cristos i-a investit pe apostoli cu puterea de a ierta păcatele în ziua învierii: "A suflat asupra lor şi a zis: Primiţi pe Duhul Sfânt; celor cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, celor cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (In 20,21-23). În Biserică, cu puterea primită de la Cristos, urmaşii apostolilor continuă să ierte păcatele.

Dumnezeu, care ne-a împăcat cu sine prin Isus Cristos, ne-a încredinţat slujba împăcării... Aşadar, noi suntem trimişi împuterniciţi ai lui Cristos; ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în numele lui Cristos: lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu... Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa, ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.

(2 Cor 5,19-21; 6,1)

Când Biserica, ne iartă păcatele prin urmaşii apostolilor, împreună cu ea ne iartă Cristos:

Biserica nu poată să ierte nimic fără Cristos, iar Cristos nu vrea să ierte nimic fără Biserică; nu separa Capul de trup; nu-l împiedica pe Cristos să existe în întregime; căci Cristos nu există nicăieri în întregime fără Biserică, nici Biserica fără Cristos.

(Isaac a Stella, sec. XII)

Toate păcatele pot fi iertate

Botezul presupune o convertire totală şi definitivă. Cu toate acestea, constatăm încă de la început în istoria Bisericii că unii creştini cad în păcate grele şi după Botez. Despre această realitate tristă ne vorbeşte apostolul Pavel în scrisorile sale: aşa a fost, de pildă, cazul grav de desfrâu petrecut la Corint (l Cor 5, 3-5). Dar aceşti creştini căzuţi în păcat nu sunt iremediabil pierduţi nici pentru Dumnezeu, nici pentru Biserică. Biserica a iertat încă de la început toate păcatele, fără excepţie, cu o condiţie: păcătosul să se convertească, să-şi recunoască greşeala, să facă Pocăinţă prin rugăciuni, lacrimi, aruncări cu faţa la pământ, posturi şi pomeni. Nici nu se punea problema de câte ori poate fi iertat un păcătos. De vreme ce Isus cere ucenicilor săi să-i ierte de şaptezeci de ori câte şapte (Mt 18,22), se putea presupune că Dumnezeu este mai generos în a ierta decât omul.

În secolul al II-lea, apar tendinţe rigoriste care încearcă să restrângă Bisericii puterea de a ierta păcatele. Astfel, Hermas, autorul cărţii Păstorul, arată că omul căzut în păcat nu poate fi iertat decât o singură dată în viaţă după Botez: pentru slujitorii lui Dumnezeu, nu există decât o singură Pocăinţă. Pocăinţa este numită al doilea Botez şi aşa cum nu se poate repeta primul Botez, tot astfel nu se poate repeta al doilea Botez, care este spovada. Hermas pune acest principiu al unicei spovezi în viaţă determinat de convingerea că sfârşitul lumii va veni curând şi creştinul căzut în păcat nu are timp suficient să facă de două ori pocăinţa cerută. Acest principiu al unei singure spovezi în viaţă se va impune şi va rămâne în vigoare până în Evul Mediu timpuriu.

În secolul al III-lea, rigorismul se accentuează cu apariţia crizei montaniste. Autorul acestei erezii, preotul Montan, susţinea că Biserica are puterea de a ierta toate păcatele săvârşite după Botez, dar că, în practică, anumite păcate mai grave nu trebuie să le ierte fiindcă aceasta ar însemna o încurajare în a păcătui. Păcatele pe care Biserica nu trebuie să le ierte niciodată după Botez sunt: desfrânarea (adulterul), apostazia şi crima. În erezia montanismului au căzut Tertulian şi preotul roman Hipolit, primul antipapă, care până la urmă s-a convertit, a murit ca martir pentru credinţă şi figurează în rândul sfinţilor din calendar.

Erezia a luat un caracter de revoltă deschisă mai ales după încetarea prigoanelor împăratului roman Decius: el a cerut tuturor cetăţenilor să facă declaraţie de fidelitate faţă de religia păgână a statului, în urma căreia se obţinea certificatul de fidelitate (libellus). Unii creştini au obţinut acest certificat făcând actul de idolatrie, alţii l-au obţinut pe alte căi, fără să-l facă, alţii au refuzat şi au murit ca martiri. Papii Calixt şi Corneliu, urmând tradiţia Bisericii, acordau iertarea celor care se converteau după lepădarea de credinţă. Ereticii rigorişti considerau că iertarea acestor apostaţi era o nedreptate şi o insultă la adresa creştinilor morţi pentru credinţă. Alături de Papă, în această luptă s-a aflat Sfântul Ciprian, episcop de Cartagina (+ 251), care a atras atenţia că iertarea apostaţilor nu trebuie făcută în pripă şi nici fără o căinţă suficientă, dar că Biserica îi poate totuşi ierta.

Montaniştii încercau să fundamenteze refuzul de a ierta cele trei păcate pe baza următoarelor trei texte din Sfânta Scriptură: "Să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de animale sugrumate şi de sânge" (Fapte 15,20); aceasta era hotărârea luată de apostoli la adunarea din Ierusalim din anul 54.

Cei care au fost luminaţi o dată şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi îl dau să fie batjocorit (Evr 6, 4-6).

Deoarece vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată (Mt 12, 31).

Dacă vede cineva pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să se roage, şi Dumnezeu îi va da viaţa pentru cei care nu au săvârşit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zice să se roage pentru păcatul acela (1 In 5,16).

Aceste texte grele sunt într-adevăr greu de interpretat. Biserica înţelege prin cuvintele din Faptele apostolilor că o căinţă sinceră nu este uşoară după ce cineva s-a lepădat de credinţă. Iar cuvintele Sfântului Ioan le interpretează în sensul că cine se împotriveşte Duhului Sfânt, adică adevărului evident, se exclude de la iertare în sensul că a te converti presupune adevărul de a te recunoaşte păcătos. Dar Biserica iartă toate păcatele, urmând exemplul lui Isus, care i-a iertat pe toţi cei ce i-au cerut iertare, indiferent de ce păcate s-au făcut vinovaţi.

De fapt, El care a iertat orice nelegiuire continuă să o facă în Biserica sa: "Dacă ne mărturisim păcatele, El este fidel şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire (1 In 1,9).

Roadele sacramentului

Iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu

O dată cu păcatul de moarte este iertată şi pedeapsa veşnică a iadului, meritată pentru păcat, şi cel puţin o parte din pedeapsa temporară. Dumnezeu nu numai că iartă, dar totodată, spre deosebire de oameni care, chiar dacă iartă, greu uită, El uită ofensa adusă prin păcat: "Pentru că le voi ierta nelegiuirile şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor" (Evr 8,12). El uită ofensa, dar nu uită faptele bune şi meritele anulate prin păcatul de moarte: acestea reînvie în momentul când păcatul este iertat.

Iertarea păcătosului este o minune mai mare decât vindecarea unui paralitic, sau orb, sau lepros. Este o adevărată înviere din morţi, o nouă creaţie. Cuvântul a sufla folosit când Isus a dat apostolilor puterea de a ierta păcatele mai este folosit în Biblie de trei ori: când Dumnezeu dă omului suflare de viaţă, când profetul Ilie îl învie pe fiul văduvei din Sarepta; şi când, în vedenia lui Ezechiel (Ez 37), oasele uscate sunt readuse la viaţă. Spovada este ca o baie care-i redă omului toată prospeţimea şi frumuseţea sufletească: "Când Dumnezeu ne-a reînviat prin iertarea păcatelor, El ne-a dat un alt chip, astfel încât avem un suflet de copil, ca şi cum ne-ar crea din nou" (Scrisoarea lui Barnaba, sec. II).

Împăcarea cu Biserica

Păcatul nu înseamnă numai un rău extrem de mare pe care şi-l cauzează cel care păcătuieşte. El este în acelaşi timp şi o rană provocată Bisericii, pentru că un mădular bolnav provoacă suferinţa întregului corp. Spovada vindecă rana provocată Bisericii, readucându-l pe omul iertat la comuniunea frăţească din care se exclusese prin păcatul său.

Pacea şi bucuria inimii

Păcatul provoacă în inima omului tristeţe, remuşcare, nelinişte, teamă de judecata lui Dumnezeu şi de osândirea veşnică. Iertarea primită în sacramentul spovezii înseamnă eliberarea interioară şi trecerea de la tristeţe la bucurie. Această iertare "este urmată de pacea şi liniştea conştiinţei însoţită de o puternică mângâiere spirituală" (Conciliul Tridentin).

Cristos ne spune în Evanghelie că bucuria nu este numai a fiului risipitor care s-a întors de la rătăcirile sale, dar şi a Tatălui ceresc, care iartă. Pentru fiecare păcătos iertat se face sărbătoare în cer; "este mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se căleşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă" (Lc 15,7).

Noi nu ne dăm seama niciodată ce baraj distrugem când cedăm ispitelor. Un păcat nu este niciodată un fapt izolat; el provoacă un fel de invazie a morţii. Nu se va şti niciodată ce se pierde prin păcat, nu se vor putea niciodată calcula dimensiunile dezastrului provocat de el. Acest dezastru se va evalua poate în ziua Judecăţii.

Julien Green

Lumea vine aici făcând coadă şi plăteşte sume exorbitante, încercând să obţină ceea ce Biserica dă gratuit. Toţi fac cum aţi făcut şi voi. Îşi spovedesc păcatele, slăbiciunile, încearcă să-şi lămurească complexele de inferioritate, îşi descoperă vanităţile şi prejudecăţile, incapacitatea de a-şi evalua valorile şi uneori meschinăriile sufleteşti. Şi ce rezolvă cu aceasta? Ce altceva este dacă nu o simplă spovedanie a propriilor păcate şi a propriilor probleme? Ce este altceva decât o încercare de a-şi descărca povara, punând-o asupra altcuiva, de a se elibera de greutăţi ce par insuportabile? Şi apoi cu ce se aleg? Cu nimic altceva decât cu o soluţie ştiinţifică, foarte departe de a realiza efectul dezlegării pe care o dă duhovnicul. Psihiatria este o instituţie medicală relativ recentă şi, ca om cinstit, trebuie să spun, că nici eu, nici colegii mei nu am continua să ne ocupăm de ea dacă nu am fi convinşi că facem o muncă utilă. Dar în acelaşi timp... cred că rezultate cel puţin egale ar putea fi obţinute la scaunul mărturisirii, şi mai sigure, fiindcă acolo penitentul ar plutea să creadă în dezlegarea duhovnicului.

Întemeietorul Bisericii Catolice, Biserica din care, la urma urmelor, derivă toate celelalte Biserici, cunoştea câtă nevoie are neamul omenesc de pace pentru minte şi pentru inimă şi instituţia care se caută astăzi pentru a alina omenirea suferindă a fost deja înfiinţată de El, gratuită şi fără complicaţii.

Mărturia unui psihiatru catolic, Catholic Digest, noiembrie 1939

Practica spovezii în decursul istoriei

În decursul veacurilor, forma concretă în care Biserica şi-a exercitat puterea de a ierta păcatele în sacramentul Spovezii a cunoscut mai multe variaţii. Prima formă a fost excluderea din comunitatea creştină a celui păcătos şi readmiterea lui dacă dădea semne de convertire şi făcea pocăinţă.

Era ceva asemănător cu practica penitenţială din comunitatea monastică a esenienilor de la Qumran. Cine comitea un delict era separat de ceilalţi membri ai comunităţii pentru un timp corespunzător gravităţii delictului: un an pentru mânie şi aroganţă, şase luni pentru minciună, trei luni pentru răzbunare şi cuvinte zadarnice, două luni pentru supărare nejustificată, zece zile pentru cine întrerupea pe cel care vorbeşte ş.a.m.d. Separarea era definitivă pentru cine rostea numele lui Dumnezeu, jura, blestema, sau trăda secta. Excluderea şi readmiterea delincventului se făcea după ce se ţinea judecată de către comunitatea reunită.

Această practică a izolării sau a excluderii din comunitate exista şi în iudaism. Durata maximă era de 30 de zile. Cine observa pe altul greşind împotriva legii, trebuia să-l declare "separat", altfel era el vinovat de păcat şi devenea "separat".

Un tribunal format din trei persoane care funcţiona în fiecare localitate, analiza şi confirma "separarea". Toţi, în afară de soţie şi copii, trebuiau să rupă raporturile normale cu cel despărţit, să stea la distanţă, să nu stea la masă cu el, să nu-l salute. Cel pedepsit trebuia să se comporte ca cei care ţineau doliu: să nu-şi taie părul, să nu-şi spele îmbrăcămintea, să nu poarte sandale, să umble cu un văl pe cap, să intre în Templu la Ierusalim pe poarta special rezervată celor care erau în doliu. Dacă după 30 de zile vinovatul nu se căia, era "separat" pe o perioadă de încă 30 de zile, şi, dacă persista în continuare în nepocăinţă, era "separat" şi izolat total până când se întorcea la calea cea dreaptă.

În mod asemănător se administra sacramentul Pocăinţei la începutul Bisericii. Expresia "a lega şi a dezlega", existentă şi în limbajul rabinilor, se referea la excluderea şi readmiterea în comunitatea creştină a păcătoşilor de către capii comunităţii. Practic se proceda astfel: mai întâi cel vinovat era avertizat: "După întâia şi a doua mustrare, depărtează-te de cel care aduce dezbinări" (Tit 3,10). Dacă vinovatul nu ţinea cont de prima mustrare, trebuia mustrat din nou în faţa unuia sau a doi martori; dacă nici aşa nu se corecta, trebuia denunţat comunităţii (Bisericii), iar capii comunităţii îl declarau exclus din comunitate (excomunicat) şi trebuia tratat de membrii comunităţii ca păgânii şi vameşii, adică ocolit cum erau aceştia de evrei (Mt 18, 15-18). Sfântul Pavel le scrie corintenilor cu privire la cel ce se făcuse vinovat de desfrâu în comunitatea lor: "Şi voi v-aţi fălit! Şi nu v-aţi mâhni mai degrabă, pentru ca cel care a săvârşit fapta aceasta să fi fost dat afară din mijlocul vostru... V-am scris în epistola mea să nu aveţi nici o legătură cu curvarii... Să nu aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, deşi îşi zice 'frate' (creştin), totuşi este curvar sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; cu un astfel de om nici nu trebuie să mâncaţi" (1 Cor 5, 2.9.11).

Pedeapsa nu era aplicată din răzbunare, ci pentru binele celui pedepsit: ca să se ruşineze, să fie şocat, să se trezească, să-şi dea seama ce a făcut şi să se îndrepte. Vinovatul nu trebuie privit ca un duşman, ci trebuie tratat cu compătimire şi ajutat, prin rugăciuni făcute pentru el, ca să se îndrepte: "Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulţi, aşa că acum este mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire. De aceea va rog să vă arătaţi iarăşi dragostea faţă de el" (2 Cor 2,6-8).

Apoi tu, episcopule, porunceşte ca el (păcătosul) să intre, şi după ce ai cercetat dacă este căit şi vrednic să intre în adunare, impune-i zile de post în funcţie de păcatul său (două, trei, cinci, şapte săptămâni de post) şi apoi trimite-l după ce l-ai sfătuit şi l-ai învăţat cum se cuvine. Dojeneşte-l şi spune-i să se umilească, să se roage şi să ceară în zilele de post să se învrednicească de iertarea păcatelor.

Constituţiile apostolice

Dezlegarea şi reprimirea în sânul comunităţii se făcea prin ritul impunerii mâinilor de către episcop. Sfântul Pavel îl îndemna pe Timotei să nu se pripească în a da dezlegarea; convertirea trebuia verificată prin pocăinţă suficientă: "Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă, ca să nu te faci părtaş de păcatele altora: păzeşte-te curat pe tine însuţi" (1 Tim 5, 22). Penitenţa se făcea individual şi nu se pune problema, până în secolul al II-lea, de câte ori poate fi cineva iertat în viaţă. Începând cu secolul al IV-lea, când creştinismul primeşte libertate şi când se constată o decădere a moravurilor la mulţi creştini, disciplina penitenţială se înăspreşte. Pentru a nu se abuza de iertarea lui Dumnezeu, dezlegarea se va acorda o singură dată în viaţă după Botez. Pocăinţa are un caracter comunitar şi reconcilierea se face numai după ce s-a făcut pocăinţa publică stabilită de autoritatea bisericească.

Penitentul îşi recunoştea păcatul grav în faţa episcopului, în secret, şi se înscria în ordinul penitenţilor. Episcopul îi impunea pocăinţa în funcţie de numărul şi gravitatea păcatelor: în general trei ani, dar pentru unele păcate, cum era apostazia sau avortul, până pe patul de moarte. Pocăinţa începea la Miercurea Cenuşii, când episcopul le dădea penitenţilor haina de pocăinţă - ciliciul din păr de capră - pe care trebuiau să o poarte în adunări şi le punea cenuşă pe cap. În general stăteau la Liturghie în tinda bisericii. Penitenţa era deosebit de severă. Trebuiau să ducă o viaţa de înfrânare, să dea pomană, să se înfrâneze total în viaţa de căsătorie, să nu mănânce carne, să poarte morţii la biserică şi să-i îngroape ş.a.m.d. În pericol de moarte primeau dezlegarea, dar dacă supravieţuiau, trebuiau să-şi completeze pocăinţa. Asupra lor se făceau rugăciuni şi rituri speciale. La încheierea stagiului de pocăinţă, episcopul, în prezenţa comunităţii, în Joia Sfântă, impunea mâinile asupra lor şi îi dezlega. Odată reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica erau din nou admişi la Euharistie.

În secolul al VII-lea, călugării irlandezi, venind în Europa, au adus o modificare în disciplina penitenţială, inspirându-se din disciplina monastică a Orientului. În viaţa monastică călugării, zilnic, seara, îşi recunoşteau în public greşelile din cursul zilei şi primeau o penitenţă. Astfel, începând cu secolul al VII-lea, se introduc în practica penitenţială următoarele modificări: nu numai episcopul, dar orice preot poate spovedi, spovada se poate repeta ori de câte ori este nevoie, spovada se poate face şi pentru păcatele mici; spovada nu mai are un caracter public şi devine individuală, pocăinţa de asemenea devine individuală, se inversează ordinea: se dă dezlegarea şi apoi se împlineşte pocăinţa. Pocăinţa este destul de severă şi este impusă de preot după cum era prevăzut în cărţi. Era aşa-numita pocăinţă tarifată: rugăciuni numeroase, lovituri de bici, şederea într-un cavou alături de un cadavru, o noapte sau mai multe, pelerinaje.

Această formă de spovada individuală a rămas în vigoare în continuare până în zilele noastre. Noul ritual al spovezii, elaborat de noua reformă liturgică a Conciliului II Vatican prevede: "Spovada individuala şi integrală, urmată de dezlegare rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îl dispensează de o astfel de spovada."

Sacramentul spovezii poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comune în care se face în comun pregătire pentru spovada şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Dar şi în acest caz mărturisirea păcatelor este personală şi dezlegarea se acordă individual. Ritualul mai prevede o formă de spovada pentru cazuri excepţionale:

În cazuri de necesitate gravă, se poate recurge la celebrarea comunitară a reconcilierii cu spovada şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând timp destul pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de Sfânta Împărtăşanie, în acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită (în curs de un an). Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unei mari sărbători sau al pelerinajelor nu constituie un caz de necesitate gravă.

Catehismul Catolic

Cu toate variaţiile pe care le-a cunoscut disciplina şi structura acestui sacrament de-a lungul veacurilor, el a rămas totuşi neschimbat în structura sa fundamentală.