SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

JUBILEUL ȘI EUHARISTIA

Ioan TAMAȘ

1. Anul 2000, "an intens euharistic"

Anul 2000 este un an sfânt, an de har, anul marelui Jubileu al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, anul în care Biserica se pregătește să treacă pragul celui de al treilea mileniu. Spune Papa Ioan Paul al II-lea în bula Incarnationis mysterium:

Având privirea îndreptată spre misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Biserica se pregătește să treacă pragul celui de al treilea mileniu. N-am simțit niciodată mai mult ca acum datoria de a ne însuși cântul de laudă și de mulțumire al Apostolului: "Binecuvântat să fie Dumnezeu ..." (Ef 1,3-5.9.10)1.

Prin voința și milostivirea lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, avem fericirea să participăm la acest extraordinar eveniment care se celebrează în același timp la Roma și în toate Bisericile locale din întreaga lume și are, ca să zicem așa, două centre: pe de o parte Orașul în care Providența a voit să plaseze reședința succesorului lui Petru, iar pe de altă parte Țara Sfântă în care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, luând trup omenesc dintr-o Fecioară, numită Maria (Lc 1,27)2.

Jubileul Întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost introdus în Biserică în evul mediu. Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a fost primul care a introdus această celebrare, stabilind totodată că ea va avea loc o dată la o sută de ani. Primul Jubileu a fost celebrat în anul 1300. În anul 1343, Papa Clement al VI-lea (1342-1352) a staibilit că Jubileul va fi celebrat din cincizeci în cincizeci de ani, în amintirea jubileului biblic despre care se vorbește în capitolul 25 din cartea Leviticului. Papa Paul al II-lea (1464-1471), prin bula Ineffabilis Providentia a stabilit că Jubileul va fi celebrat o dată la douăzeci și cinci de ani, normă care durează până în zilele noastre. Ultimul Jubileu al Întrupării Domnului a fost celebrat în anul 1975, în timpul pontificatului Papei Paul al VI-lea (1963-1978).

Termenul "Jubileu" (din ebraicul jobel, adică corn de berbec, instrument folosit ca trompetă pentru a anunța tuturor evreilor "anul jubiliar", n.n.) evocă bucuria, nu numai bucuria interioară, ci și bucuria manifestată în exterior, căci venirea lui Dumnezeu este și un eveniment exterior, vizibil, audibil, palpabil, după cum amintește Sfântul Ioan (1In 1,1. 3) [...]. "Biserica se bucură pentru mântuire". Ea invită toată lumea la bucurie și se străduiește să creeze condițiile pentru ca puterea mântuirii să poată fi împărtășită fiecăruia3.

În centrul celebrării Jubileului din anul 2000 se află evenimentul de har al Întrupării și misterul Cuvântului întrupat, Cuvânt care "este același ieri, astăzi și totdeauna" (Evr 13,8). Jubileul este un memorial. Cristos, Cuvântul făcut trup (cf. In 1,14), înviat și glorificat, este contemporanul oamenilor din toate locurile și timpurile. Cel care s-a născut pentru noi și pentru a noastră mântuire continuă să fie totdeauna Emanuel, Dumnezeu cu noi, după cum El însuși ne-a promis: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul lumii" (Mt 28,20).

În scrisoarea apostolică Tertio millenio adveniente, Papa Ioan Paul al II-lea spune: "Întrucât Cristos este singura cale de acces la Tatăl, pentru a sublinia prezența lui vie și mântuitoare în Biserică și în lume, se va ține la Roma, cu ocazia marelui Jubileu, Congresul Euharistic Internațional". Anul 2000, continuă Papa, "va fi un an intens euharistic: în sacramentul Euharistiei, Mântuitorul, întrupat în sânul Mariei acum douăzeci de secole, continuă să se ofere omenirii ca izvor de viață dumnezeiască"4.

În bula de declarare a marelui Jubileu al anului 2 000, Incarnationis mysterium, același pontif afirmă:

"De 2000 de ani, Biserica este leagănul în care Maria îl așază pe Isus și-l încredințează spre adorare și contemplare tuturor popoarelor. Fie ca prin umilința Miresei să strălucească încă și mai mult slava și forța Euharistiei, pe care Biserica o celebrează și o păstrează în sânul ei. În speciile consacrate ale Pâinii și Vinului, Cristos Isus, înviat și glorificat, lumina neamurilor (cf. Lc 2,32) își revelează continuitatea Întrupării. El rămâne viu și adevărat în mijlocul nostru pentru a-i hrăni pe credincioși cu Trupul și Sângele său"5.

Iar în scrisoarea pe care o adresează preoților în ziua de Joia Sfântă 2000, Papa spune:

"În acest an jubiliar - 2000 de ani de la nașterea lui Cristos - trebuie să amintim și să medităm în mod cu totul special adevărul pe care l-am putea numi "nașterea euharistică". Cenacolul este tocmai locul acestei "nașteri". Aici a început pentru o lume o prezență nouă a lui Cristos, o prezență care se produce fără încetare oriunde este celebrată Euharistia și un preot îi împrumută lui Cristos propriul glas repetând cuvintele instituirii. Această prezență euharistică a străbătut cei 2000 de ani de istorie a Bisericii și o va însoți până la sfârșitul timpurilor"6.

Anul marelui Jubileu este un an pentru a-l întâlni pe Cristos Domnul, prezent în mijlocul nostru; un an pentru a-I mulțumi pentru marele dar al Euharistiei; un an pentru a trăi împreună cu El Euharistia. El însuși este cel care ne invită să participăm: "Faceți aceasta în amintirea mea" (Lc 22,20).

 

2. Euharistia, prelungirea Întrupării

Euharistia ne permite să înțelegem mai bine semnificația și valoarea misterului Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Cuvântul veșnic, care este Dumnezeu și prin care toate s-au făcut, "s-a făcut trup (carne) și a locuit între noi" (In 1,14; cf. In 1,1-3). Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător pentru păcatele noastre (cf. Rm 8,3; Col 1,13 ș.u.); ca victimă de ispășire pentru noi (cf. Rm 8,32; 1In 4,4); ca lumea să se mântuiască prin El (cf. In 3,16ș.u.; 1In 4,14); ca noi să avem viață (cf. 1In 4,9); ca să devenim copii adoptivi ai lui Dumnezeu (cf. Gal 4,4ș.u.). Gestul prin care Cuvântul care era la Dumnezeu, care este Dumnezeu, a coborât la noi din ceruri pentru a deveni om ca și noi oamenii, este reprodus în Euharistie. Când preotul rostește cuvintele Acesta este Trupul meu, Acesta este Sângele meu, Fiul lui Dumnezeu, în numele căruia sunt rostite aceste cuvinte, devine prezent pe pământ în carnea pe care o primise acum 2000 de ani de la Maica Sa Preasfântă, Fecioara Maria. Euharistia este o actualizare, o prelungire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Legătura strânsă dintre Întrupare și Euharistie apare mai clar îndeosebi în Evanghelia după Sfântul Ioan. Am amintit deja că Prologul acestei Evanghelii ne prezintă Cuvântul, Logosul, care s-a făcut carne și și-a așezat locuința între noi. În continuare, în capitolul al VI-lea, în cadrul cuvântării în care Isus vestește înființarea Euharistiei, evanghelistul reproduce aceste cuvinte ale Mântuitorului: "Pâinea pe care o voi da eu este carnea mea pentru viața lumii" (In 6,51). Folosirea termenului "carne" pentru a desemna Incarnatio și apoi Euharistia este semnificativă. Mai mult ca sigur termenul "carne", termen semitic, a fost cel pe care l-a folosit Isus la Cina cea de Taină, iar ulterior a fost tradus în grecește cu termenul "trup" (soma). Ucenicii l-au auzit pe Isus afirmând: "Aceasta este carnea mea". Termenul "carne" (lat. caro) stă la originea termenului Incarnatio și arată strânsa legătură dintre misterul venirii Fiului lui Dumnezeu în această lume și misterul Euharistiei. Când Logosul a coborât pe pământ făcându-se carne, nu a avut numai intenția să ducă o viață asemenea cu viața noastră, ci și să ofere acea carne pentru viața lumii. Deci, Întruparea își află împlinirea deplină în Euharistie. Euharistia permite trupului (cărnii) lui Isus să se răspândească și să ajungă la toți cei care pe acest pământ sunt chemați să participe la filiația divină și să ducă o viață de adevărați copii ai lui Dumnezeu Tatăl. Legătura dintre Întruparea Fiului lui Dumnezeu și sacramentul Euharistiei este exprimată cât se poate de bine în cântul euharistic Ave verum, în care se spune că acela care s-a întrupat în sânul feciorelnic al Mariei, pentru a fi Dumnezeu cu noi, îl întâlnim realmente astăzi în speciile euharistice: Ave verum corpus natus de Maria virgine.

Cei care s-au născut după moartea și învierea lui Cristos nu au avut fericirea să-L cunoască direct pe Mântuitorul, așa cum au avut-o ucenicii. Însuși Isus le spune acestora: "Fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud" (Mt 13,16). Totuși, proclamarea acestei fericiri de către Isus nu-i exclude câtuși de puțin pe cei care vor trăi după El. Ea e oferită și celor care cred în Fiul lui Dumnezeu venit între noi. Fericirea aceasta este oferită prin revelația evanghelică, revelație care ne face să înțelegem în mod concret Întruparea, dar, mai presus de toate, este oferită prin Euharistie, în care misterul Cuvântului făcut carne se manifestă și se actualizează. Euharistia ne dă fericirea să vedem, cu ochii credinței, sub speciile pâinii și vinului, Trupul și Sângele lui Cristos.

Comentând pericopa din Evanghelia după Matei, în care se relatează că locuitorii din Genesaret și împrejurimi i-au adus la Isus pe toți bolnavii iar aceștia "îi cereau voie să-i atingă poala hainei și toți cei care o atingeau erau vindecați" (Mt 14,34-36), Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Să atingem și noi marginea hainei sale. Ba mai mult, dacă vrem, noi îl avem pe Isus în întregime, căci Trupul său este prezent acum în fața noastră". Și adaugă: "Fiți siguri că și acum există acea masă la care a șezut Isus"7.

 

3. Prezența reală a lui Cristos în Euharistie

Conciliul Vatican II afirmă: "Cristos este mereu prezent în Biserica sa, mai ales în acțiunile liturgice. El este prezent în Jertfa Sfintei Liturghii, atât în persoana preotului, oferindu-se acum prin slujirea acestuia, El care s-a oferit odinioară pe Cruce, cât mai ales sub speciile euharistice" (SC 7).

În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt "conținute cu adevărat, în mod real și substanțial Trupul și Sângele împreună cu sufletul și dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos și deci Cristos întreg"8. "Această prezență o numim "reală", nu cu titlu exclusiv, ca și cum celelalte prezențe nu ar fi "reale", ci prin excelență, pentru că este substanțială și pentru că prin ea Cristos, Dumnezeu și om, se face prezent în întregime"9.

Rezumând credința catolică referitoare la prezența reală a lui Cristos în Preasfânta Euharistie, Conciliul Tridentin afirmă:

Deoarece Cristos, Răscumpărătorul nostru, a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său, a existat în Biserică întotdeauna convingerea, pe care Sfântul Conciliu o declară din nou, că prin consacrarea pâinii și vinului se înfăptuiește preschimbarea întregii substanțe a pâinii în substanța Trupului lui Cristos Domnul și a întregii substanțe a vinului în substanța Sângelui lui; această preschimbare, Biserica Catolică a numit-o în mod just și adecvat "transsubstanțiere"10.

Nu numai Euharistia, ci și celelalte sacramente, fiind acte ale lui Cristos Domnul, conțin prezența sa personală, lucrătoare și mântuitoare, dar atâta timp cât durează celebrarea lor. În schimb, prezența euharistică a lui Cristos este permanentă sau de durată, adică începe în momentul consacrării și durează cât timp durează speciile pâinii și vinului.

 

4. Dezvoltarea cultului prezenței reale

Începând de la Cina cea de Taină, când Cristos le-a poruncit Apostolilor săi, zicându-le: "Faceți aceasta în amintirea mea" sau mai exact "Faceți aceasta ca memorial al meu" (Lc 22,19; 1Cor 11,24-25), celebrarea euharistică s-a dezvoltat considerabil din punct de vedere liturgic, în decursul secolelor. În jurul celor două consacrări - a pâinii și a vinului - au fost create rugăciuni, imnuri și rituri și s-au selectat cele mai frumoase și mai semnificative pericope din Sfânta Scriptură, pentru ca fiecare comunitate creștină să participe cât mai activ posibil la celebrarea euharistică.

În mod special, e important să subliniem dezvoltarea, care a început mult mai târziu, a cultului prezenței reale a lui Cristos în Sacramentul Altarului.

După cum se știe, la început pâinea consacrată era păstrată după Liturghie numai pentru împărtășirea bolnavilor și a credincioșilor care nu puteau participa la celebrare, iar păstorii sufletești îi îndemnau pe credincioși să păstreze cu cea mai mare sfințenie Sfânta Taină pe care o duceau acasă. "Este cu adevărat Trupul lui Cristos pe care credincioșii trebuie să-l mănânce și nu să-l disprețuiască", spunea Sfântul Hipolit11. Origene scrie că credincioșii se considerau vinovați dacă, în timp ce primeau Trupul Domnului, deși îl păstrau cu grijă și venerație, ar fi căzut pe jos vreo firimitură12. Iar Sfântul Ciril din Alexandria considera că e o nebunie opinia acelora care susțin că Euharistia nu slujește câtuși de puțin la sfințirea omului dacă este vorba de vreun rest pentru ziua următoare13. Este cunoscut exemplul Sfântului martir Tarciziu (sec. al III-lea) care a preferat să-și piardă propria viață decât să permită profanarea vieții pe care o purta sub speciile pâinii euharistice. Despre el Papa Damasus I (366-384) a spus: "Tarciziu ducea tainele lui Cristos, când deodată o mână criminală încercă să le profaneze. El a preferat să fie masacrat, decât să înmâneze câinilor înfuriați Trupul Domnului"14.

Abia în evul mediu, în Occident, începe să se dezvolte un cult al prezenței euharistice, punându-se accentul pe adorație. În sec. al XI-lea se introduce ritul ridicării Ostiei consacrate în momentul Prefacerii. Acest rit constituia o chemare la recunoașterea expresă a prezenței lui Cristos și la adorație. Începând din sec. al XIII-lea, adorarea Ostiei are loc și în afara Liturghiei și se înmulțesc procesiunile cu Preasfântul Sacrament.

Sub impulsul Fericitei Iuliana de Mont Cornillon, la Lieges, în Belgia, ia ființă, în 1247, sărbătoarea Preasfântului Sacrament15. Prin bula Transiturus de hoc mundo, din 11 august 1264, Papa Urban al IV-lea (1261-1264) extinde această sărbătoare la Biserica universală16. E sărbătoarea Corpus Domini, instituită pentru a adora, a cinsti, a glorifica, a iubi și a îmbrățișa acest august sacrament.

În sec. al XIV-lea, se introduce ritul expunerii Ostiei în ostensor. Ulterior, în unele regiuni, se introduce expunerea Preasfântului Sacrament în timpul celebrării Liturgiei Orelor. Binecuvântările cu Preasfântul Sacrament iau amploare. La sfârșitul sec. al XV-lea, se afirmă practica așa-ziselor patruzeci de ore în fața Preasfântului Sacrament expus, în amintirea celor patruzeci de ore petrecute de Isus în mormânt.

În timpul Renașterii se introduce tabernacolul pe altarul mare. Vizitele la Preasfântul Sacrament iau și ele amploare mai ales începând din sec. XVIII, sub impulsul Sfântului Alfons Maria de Liguori.

Nu putem să nu recunoaștem acestei dezvoltări a cultului prezenței euharistice o valoare doctrinală: este vorba de o evoluție bazată pe credința în prezența reală a lui Cristos Domnul în Preasfântul Sacrament. Nu e lipsit de importanță faptul că Oficiul din sărbătoarea Corpus Domini a fost întocmit de Sfântul Toma din Aquino, semn că instituirea sărbătorii era în armonie cu reflecția teologică. Pentru a ne convinge de aceasta, e suficient să citim și să medităm imnul Pange lingua, compus de Doctorul Angelic.

 

5. Cultul prezenței reale în timpul și în afara Liturghiei

După Prefacere, Cristos este prezent pe sfântul altar cu adevărat, în mod real și substanțial cu Trupul și Sângele său împreună cu sufletul și dumnezeirea sa, iar atitudinea creștinului nu poate fi alta decât una de adorație. Această adorație ne dispune să primim Trupul și Sângele lui Cristos cu cel mai mare respect, cea mai profundă venerație și cu cea mai fierbinte dragoste. Numai adorația poate face ca Împărtășania să fie cu adevărat un contact intim, de la persoană la persoană, cu Fiul lui Dumnezeu. "În Sfânta Liturghie ne exprimăm credința în prezența reală a lui Cristos sub speciile pâinii și ale vinului, printre altele, plecând genunchii sau închinându-ne profund", spune Catehismul Bisericii Catolice17.

E bine însă să precizăm în ce sens există adorație. Ne-am putea întreba dacă adorația poate fi îndreptată asupra Ostiei. Adorația nu se oprește asupra Ostiei ca atare, care nu este decât un semn sensibil al prezenței Trupului lui Cristos. Prin Ostie, actul de adorație se adresează, în credință, Trupului nevăzut al lui Cristos. Acest Trup poate și trebuie adorat deoarece aparține persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu. De fapt, adorația este adresată numai persoanei, lucru pe care îl scoate foarte bine în evidență imnul Sfântului Toma din Aquino, Adoro Te devote.

În enciclica Mysterium fidei, Papa Paul al VI-lea spune:

Biserica Catolică a dat și continuă să dea acest cult de adorație care se cuvine sacramentului Euharistiei nu numai în timpul Liturghiei, ci și în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate, înfățișându-le credincioșilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-l în procesiune18.

Conciliul Tridentin, în capitolul V despre Euharistie, intitulat De cultu et veneratione huic sanctissimo sacramento exhibenda (Cultul și adorația datorate acestui Preasfânt Sacrament), afirmă:

Nu există așadar nici un motiv de îndoială că toți credincioșii creștini, conform unei uzanțe pe care Biserica a acceptat-o întotdeauna, trebuie să aducă, cinstind Preasfântul Sacrament, cultul de adorație datorat adevăratului Dumnezeu. Într-adevăr, nu înseamnă că dacă Cristos a instituit acest sacrament ca hrană, noi trebuie să-l cinstim mai puțin. Noi credem că în acest sacrament este prezent acel Dumnezeu despre care Tatăl veșnic a spus atunci când l-a introdus în lume: "Să se închine lui toți îngerii lui Dumnezeu (Evr 1,6; Ps 97,7), acel Dumnezeu pe care magii, îngenunchiind, l-au adorat (Mt 2,11); în sfârșit, acel Dumnezeu despre care Scriptura dă mărturie că a fost adorat de Apostoli (cf. Mt 28,17; Lc 24,52)19.

Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic", afirmă Catehismul Bisericii Catolice. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfățișarea sa vizibilă, El a vrut să ne dăruiască prezența sa sacramentală; deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui, el a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit "până la sfârșit" (In 13, 1), până la dăruirea propriei vieți. Într-adevăr, în prezența sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit și s-a dat pentru noi și rămâne sub semnele ce exprimă și comunică această iubire20.

Biserica și lumea au mare nevoie de cultul euharistic, spune Papa Ioan Paul al II-lea, Isus ne așteaptă în acest Sacrament al iubirii. Să nu cruțăm timpul pentru a merge să-l întâlnim în adorație, în contemplarea plină de credință și gata să repare vinovățiile grave și greșelile lumii. Să nu înceteze niciodată adorația noastră.21

 

6. Congresul euharistic internațional

În acest an al marelui Jubileu va fi celebrat la Roma, între 18 și 25 iunie, cel de al XLVII-lea Congres Euharistic Internațional cu tema Isus Cristos, singurul Mântuitor al lumii, pâine pentru viața cea nouă. Orice Congres euharistic este o ocazie favorabilă pentru a mărturisi și preamări că "în Preasfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru și pâinea cea vie, care prin Trupul său însuflețit de Duhul Sfânt și dătător de viață insuflă viață oamenilor" (PO 5).

Congresele euharistice sunt o glorificare socială a Domnului nostru Isus Cristos prezent în Euharistie, Regele regilor și Stăpânul stăpânilor; sunt un prilej de a-L cunoaște și iubi mai profund și de a face ca societatea să înțeleagă mai bine misterul prezenței reale a lui Isus în Preasfânta Euharistie, misterul Sfintei Liturghii și al Sfintei Împărtășanii.

Congresele euharistice sunt: internaționale, naționale, regionale, interdiecezane, diecezane și parohiale. Orice Congres euharistic, indiferent ce grad și ce denumire ar avea, cuprinde în programul său două acțiuni: adunările de studiu (scop cultural) și manifestările religioase (scop cultual).

Congresele euharistice au apărut pentru prima dată în Franța, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, ca reacție spontană și providențială la haosul social și religios al unei societăți atacate de propaganda protestantă, de iansenism și de raționalism. Ințiatoarea acestor Congrese a fost Emilia Maria Tamisier (1834-1910). Înzestrată cu deosebite calități organizatorice și cu o profundă spiritualitate euharistică, ea s-a format în preajma a trei preoți sfinți care au jucat și ei un rol însemnat în ceea ce privește originea Congreselor euharistice: Sfântul Petru Iulina Eymard, apostolul Euharistiei, venerabilul Anton Chévrier, numit și Don Bosco din Lyon, și Mons. Gaston de Ségur, precursorul decretelor pontificale cu privire la Împărtășania deasă.

Două broșuri, inspirate din ideile Emiliei Tamisier, dobândesc un mare ecou în lumea catolică franceză, atrăgând colaborarea generoasă a multor persoane calificate, atât din rândul clericilor, cât și din rândul laicilor. Este vorba de lucrările Mântuirea socială prin Euharistie, scrisă de preotul Bridet și Franța la picioarele Preasfântului Sacrament, scrisă de Mons. Gaston de Ségur.

După această fază pregătitoare, dar fundamentală, au urmat acțiunile organizatorice. Mai întâi au apărut Pelerinajele euharistice care se făceau la sanctuarele devenite celebre datorită minunilor euharistice. Ulterior, paralel cu Pelerinajele, au apărut Congresele operelor euharistice, la care participau diferitele asociații cu caracter euharistic și în care se studiau metodele de dezvoltare a spiritualității euharistice. După Pelerinajele euharistice și reuniunile de studiu ale Congreselor operelor euharistice, au apărut imediat Congresele euharistice.

La 17 iunie 1881, la Paris, în cadrul unei reuniuni prezidate de Mons. Gaston de Ségur, s-a decis ca primul Congres euharistic internațional să aibă loc la Lille între 28 și 30 iunie. Papa Leon al XIII-lea a lăudat din plin inițiativa dând și aprobarea oficială.

Suveranii Pontifi au urmărit cu atenție evoluția Congreselor euharistice internaționale, le-au încurajat întotdeauna și au trimis la fiecare celebrare a lor Legati a latere.

Pentru a sublinia prezența vie și mântuitoare a lui Cristos în Biserică și în lume, Papa Ioan Paul al II-lea a decis ca, oferindu-se ocazia marelui Jubileu, Congresul euharistic internațional să aibă loc la Roma.

Așadar, anul sfânt implică o conștientizare puternică a misterului euharistic, centrul întregii vieți a Bisericii peregrine în timp. Nu sunt două evenimente separate, deoarece unul își găsește deplina semnificație în lumina celuilalt. De fapt, Euharistia este memorial, prezență vie a lui Cristos, același ieri, astăzi și întotdeauna, de la a cărui naștere Biserica celebrează cu recunoștință cei 2000 de ani22.

Euharistia ne arată că Isus este prezent în mijlocul nostru, e cu noi, ne iubește, ne iartă, ne reconciliază cu Tatăl și ne comunică viața dumnezeiască.

Biserica noastră locală va însoți marele Congres euharistic Internațional de la Roma cu un Congres euharistic diecezan care se va desfășura de la Duminica Albă până la solemnitatea Trupul Domnului 2000.

Această celebrare euharistică specială, spune Episcopul Petru Gherghel, acest Congres euharistic diecezan va implica și va angaja toate parohiile, toate casele religioase, toate instituțiile diecezane și pe toți credincioșii noștri. În fiecare parohie se va declara "o zi de adorație euharistică" cu expunerea Sfântului Sacrament și cu participarea diferitelor categorii de credincioși - copii, tineri, adulți, persoane consacrate etc. În fiecare zonă decanală vor fi celebrări euharistice speciale cu participarea comunităților din jur după programul stabilit23.

La 21 iunie 1973, S. Congregație pentru cultul divin a publicat decretul Eucharistiae Sacramentum prin care a introdus riturile privind Împărtășania și cultul misterului euharistic în afara Liturghiei.24 Printre altele, acest decret face și următoarele afirmații și îndemnuri pe care aș vrea să le prezint în încheierea acestei conferințe.

Este foarte recomandată devoțiunea, atât particulară cât și publică, față de Preasfânta Euharistie, chiar și în afara Liturghiei. Într-adevăr, Jertfa euharistică este izvorul și culmea întregii vieți creștine (...). Adorându-L pe Cristos prezent în Sfântul Sacrament, credincioșii să-și aducă aminte că prezența derivă din Jertfă și că duce la Împărtășania atât sacramentală cât și spirituală. Deci, evlavia care îi face pe credincioși să adore Preasfânta Euharistie îi atrage la o participare mai profundă la misterul pascal și îi face să fie mai recunoscători față de darul Aceluia care revarsă fără încetare viața dumnezeiască în membrele trupului său. Stând alături de Cristos Domnul, ei se bucură de familiaritatea sa intimă și își deschid inima atât spre binele lor, cât și spre binele celor dragi ai lor și se roagă pentru pacea și mântuirea lumii. Oferind întreaga lor viață Tatălui ceresc, împreună cu Cristos, în Duhul Sfânt, ei dobândesc din acest minunat schimb creșterea în credință, în speranță și în dragoste și totodată își intensifică dispozițiile pentru a celebra cu evlavia necesară memorialul Domnului și pentru a primi des acea pâine care ne este oferită de către Tatăl. Să se străduiască, așadar, credincioșii ca fiecare, conform stării sale de viață, să-L cinstească pe Cristos Domnul în Preasfântul Sacrament, iar Păstorii să-i îndemne cu cuvântul și să-i călăuzească cu propriul exemplu25.

 

Note


1 Ioan Paul II, Bula Incarnationis mysterium (29.11.1998), 1; trad. română, Presa Bună, Iași 1999, 3.

2 Ioan Paul II, Incarnationis mysterium, 2.

3 Ioan paul ii, Scrisoarea apostolică Tertio millenio adveniente (10 noiembrie 1994), nr. 16; trad. română, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București 1995, 10.

4 Ioan Paul II, Tertio millenio adveniente, 55.

5 Ioan Paul II, Incarnationis mysterium, 11.

6 Ioan Paul II, Scrisoarea Vă scriu din Cenacol, 23 martie 2000, nr. 13.

7 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia lui Matei 50, 2, PG 58, 507.

8 Conciliul Tridentin, Sesiunea XXII, Canones de ss. Eucharistiae sacramento, can. 1; DS 1651.

9 Paul VI, Enciclica Mysterium fidei (3 septembrie 1965); EnchVat, II, nr. 424.

10 Conciliul Tridentin, Sesiunea XXII, 17 septembrie 1562, Doctrina de ss. Missae sacrificio, cap. IV; DS 1642.

11 Sf. Hipolit, Traditio apostolica, în ed. Botte, La tradition apostolique de St. Hipolyte, Münster, 84.

12 Origene, In Exod. fragm., PG 12, 391.

13 Sf. Ciril din Alexandria, Epist. ad Calosyrium, PG 76, 1075.

14 P. Berchellini, Mille Santi al giorno, Vallecchi, Firenze 1977, 455.

15 Cf. Paul vi, Mysterium fidei; EnchVat, II, nr. 435.

16 A.E. Friedberg , Corpus Juris Canonici, II. Decretalium Collectiones, Leipzig 1881, 1174-1177.

17 CBC 1378.

18 Paul VI, Mysterium fidei; EnchVat, II, nr. 433.

19 DS 1643.

20 CBC 1381.

21 Ioan Paul II, Scrisoarea Dominicae cenae (14 februarie 1980), nr. 3; EnchVat, VII, nr. 164.

22 Comitetul Local al Diecezei de Roma, Al XLVII-lea Congres Euharistic Internațional. Textul de bază, nr. 2, traducere română "Presa Bună", Iași 1999, 4.

23 Episcop P. Gherghel, "Îndemn de preamărire a Dumnezeului nostru", în Eu sunt pâinea vieții. Celebrări și rugăciuni pentru Congresul Euharistic din Dieceza de Iași (30 aprilie - 22 iunie 2000), Presa Bună, Iași 2000, 10.

24 EnchVat, IV, nr. 2509-2563.

25 EnchVat, IV, nr. 2538-2539.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire