SACRAMENTE

PRESBYTERORUM ORDINIS: PREOTUL ŞI EUHARISTIA

Ştefan LUPU

Introducere

În cadrul acestui colocviu teologic, mie mi-a fost încredinţată tema "Preotul şi Euharistia" în decretul Presbyterorum Ordinis, decret promulgat de Conciliul Vatican al II-lea pe data de 7 decembrie 1965 şi care se referă la viaţa şi slujirea preoţească. Desigur, această temă nu reprezintă o noutate absolută pentru noi, pentru că ea revine deseori în centrul atenţiei noastre, ori de câte ori reflectăm asupra sensului slujirii noastre preoţeşti, slujire care, pentru a folosi cuvintele decretului,

este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul Mijlocitor, oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie, până când va veni însuşi Domnul. La aceasta tinde slujirea lor şi în aceasta se împlineşte: începând cu vestirea Evangheliei, ea îşi trage puterea şi tăria din Jertfa lui Cristos şi are drept ţintă ca "întreaga Cetate răscumpărată, adică adunarea şi comunitatea sfinţilor, să-i fie oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală prin Marele Preot care s-a oferit el însuşi pe sine pentru noi în patima sa, ca să fim trupul unui cap atât de nobil"¹ (PO 2).

În expunerea care urmează nu intenţionez să fac o prezentare exhaustivă a tot ceea ce Conciliul a spus despre raportul dintre slujirea preoţească şi Euharistie, ci să surprind doar unele aspecte care mi se par mai importante şi care ar putea constitui apoi obiectul discuţiilor noastre şi, de ce nu, al unui serios examen de conştiinţă, acum în acest an jubiliar. Urmând spiritul în care Conciliul Vatican al II-lea a elaborat decretul Presbyterorum Ordinis şi considerând că Euharistia reprezintă "izvorul şi culmea" întregii slujiri preoţeşti, pentru că "toate sacramentele precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi orânduite în vederea ei, căci în Euharistie este cuprins "tot binele spiritual al Bisericii" (PO 5), după o prezentare sintetică a istoriei elaborării acestui decret, mă voi opri mai întâi asupra noii definiţii pe care Conciliul o dă slujirii preoţeşti, după care voi încerca să rezum în două puncte afirmaţiile documentului referitoare la rolul preotului în misiunea lui Cristos şi a Bisericii şi la poziţia preotului în comuniunea eclezială. Voi încheia această expunere cu o prezentare a perspectivelor care se deschid slujirii preoţeşti în condiţiile societăţii de astăzi.

1. Când un Conciliu discută despre viaţa şi slujirea preoţilor

Istoria decretului Presbyterorum Ordinis, despre slujirea şi viaţa preoţească, poate fi urmărită îndeaproape², pornind de la consultarea generală pe care Papa Ioan al XXIII-lea a propus-o, îndată după ce a anunţat, pe 25 ianuarie 1959, convocarea unui Conciliu ecumenic. Răspunsurile expediate de episcopatul catolic şi adunate în 15 volume consistente conţineau multe propuneri relative la slujirea şi la viaţa preoţilor. Cele mai multe dintre aceste propuneri au fost adunate într-un supliment adăugat la volumul al doilea, având titlul Disciplina Cleri³. Dar mai ales în primul capitol din acest supliment, intitulat "De clericis in genere" sunt cuprinse cele mai importante puncte care vor face obiectul discuţiilor ulterioare. În general, putem spune că perspectivele prezentate aici se deosebesc esenţial de cele care vor fi adoptate mai târziu de Conciliu. Ele sunt pătrunse mai mult de un spirit juridic decât de unul pastoral, însă ceea ce se remarcă mai mult este insistenţa unui mare număr de episcopi asupra obligaţiilor clericilor, mai ales cât priveşte disciplina, exerciţiile de pietate şi aspectul comunitar al vieţii lor. Ele exprimă însă şi preocuparea comună a Păstorilor faţă de viaţa şi eficienţa slujirii preoţeşti.

Prin decretul Superno Dei nutu (5 iunie 1960), Papa a instituit comisiile care trebuiau să pregătească Conciliul. A treia dintre acestea a fost denumită "Commissio de Disciplina Cleri et Populi Christiani"⁴. Preşedintele ei era cardinalul P. Ciriaci, iar secretar - P.C. Berutti. Comisia era formată din 32 de membri, dintre care 10 episcopi şi arhiepiscopi, la care se adăugau alţi 34 de consultori. Prima întâlnire a acestei comisii a avut loc pe 16 noiembrie 1960, ultima pe 7 aprilie 1962. În total, această comisie a avut 51 de adunări plenare, cu aproximativ 170 de ore de muncă. Lucrările adunării generale erau pregătite de 20 de subcomisii, care se ocupau fiecare de câte o temă specială. Rezultatele acestei munci pregătitoare s-au concretizat în numeroase schemata, multe dintre care au servit apoi ca punct de plecare pentru elaborarea decretului despre preoţi.

Prima sesiune a Conciliului s-a deschis pe data de 11 octombrie 1962, mai înainte ca rezultatele comisiei pregătitoare să fie tipărite şi distribuite părinţilor conciliari. Întreaga muncă a fost apoi preluată de comisia conciliară. Conciliul stabilise deja din data de 16 octombrie un număr de 16 membri pentru comisia "De Disciplina Cleri et Populi Christiani"; la aceştia s-au adăugat încă 9 membri numiţi de Papa. Preşedintele acestei comisii a rămas cardinalul Ciriaci. Din comisie făceau parte 2 cardinali, 9 arhiepiscopi şi 14 episcopi. Prima sedinţă a acestei comisii a avut loc pe data de 3 decembrie 1962, când s-a stabilit activitatea ce aveau să o desfăşoare împreună, precum şi regulile generale pentru revizuirea schemelor propuse de comisia pregătitoare. Trei dintre aceste scheme trebuiau să fie sintetizate şi propuse ca schemă conciliară "De clericis". Era vorba de "De Clericorum vitae sanctitate"; "De Officiis et Beneficiis Clericorum"; "De distributione Cleri". Conform directivelor date de Ioan al XXIII-lea pe 5 decembrie, aceste scheme trebuiau supuse analizei părinţilor conciliari, care, la rândul lor, trebuiau să trimită în scris observaţiile lor. Aceste "animadversiones" trebuiau apoi să fie adunate şi folosite ca punct de plecare pentru o nouă elaborare a textului. Acest lucru s-a întâmplat şi cu schemele în discuţie, care au primit numeroase observaţii.

Între timp, însă, a avut loc un eveniment care a influenţat foarte mult evoluţia ulterioară a activităţii comisiei. Pe data de 17 decembrie 1962, Papa Ioan al XXIII a instituit o nouă comisie de cardinali care să se ocupe de coordonarea Conciliului, în fruntea căreia se afla cardinalul A.G. Cicognani, noul secretar de stat al Vaticanului. Această comisie a însărcinat comisia "De Disciplina Cleri et Populi Christiani" cu elaborarea unui decret De Clericis, care trebuia să consiste din trei capitole: 1) De vitae sacerdotalis perfectione; 2) De studio et scientia pastorali; 3) De recto usu bonorum ecclesiasticorum. Schema preconciliară De distributione Cleri mai trebuia să fie prelucrată şi apoi aşezată ca şi concluzie la decretul De Clericis. Pe baza acestei dispoziţii, între 12 şi 23 februarie 1963, comisia s-a întrunit la Roma şi a împărţit aceste teme la patru subcomisii. Schema care a rezultat de aici a fost predată pe 9 martie Secretariatului general al Conciliului, care a acceptat-o pe 25 martie, propunând totuşi unele mici modificări. Primind textul în cursul unei audienţe din 22 aprilie, Papa a hotărât ca el să fie tipărit şi trimis părinţilor conciliari, cu rugămintea ca aceştia să expedieze observaţiile lor pe adresa Secretariatului general.

Ţinând cont de toate "animadversiones" făcute de părinţii conciliari, comisia, întrunită în şedinţă plenară între 18 şi 27 noiembrie 1963, a redactat o nouă schemă, care de această dată a fost intitulată Schema de Sacerdotibus. Însă abia fusese terminată redactarea noii scheme, când comisia de coordonare a luat o hotărâre importantă. În două şedinţe, din 28 decembrie 1963 şi 15 ianuarie 1964, s-a stabilit ca decretul De Sacerdotibus să fie redus la nişte simple propoziţii principale, care apoi să fie supuse aprobării părinţilor conciliari. Imediat după aceea a fost numită o subcomisie care, întrunită la Roma între 28 şi 30 ianuarie 1964, a compus un text format din zece propoziţii, în care erau sintetizate principalele învăţături cuprinse în schema De Sacerdotibus⁵. Aceste zece propoziţii, după ce au fost aprobate de comisia de coordonare şi de Papa Paul al VI-lea pe data de 17 aprilie, au fost expediate părinţilor conciliari în cursul aceleiaşi luni.

Părinţii conciliari au răspuns la acest material, chiar mai înainte de începerea celei de a treia sesiuni a Conciliului (14.09.1964), cu o serie de observaţii, prin care se propuneau numeroase modificări. Ţinând cont de aceste "animadversiones", comisia a ajuns la un text format din 12 propoziţii. Acest text, intitulat De Vita et Ministerio Sacerdotali, a fost împărţit, pe 2 octombrie 1964, părinţilor conciliari. Însă ceea ce i-a îndurerat foarte mult pe mulţi părinţii conciliari a fost reducerea schemei De Sacerdotibus la nişte simple propoziţii. Ei aveau impresia că preotul fusese neglijat de către Conciliu, în timp ce s-a dat o atât de mare atenţie episcopilor şi laicilor. Această nemulţumire şi-a găsit un profund ecou în rândul comisiei "De Disciplina Cleri et Populi Christiani" care, pe 29 septembrie, a luat hotărârea să îi roage pe moderatorii Conciliului să întocmească un fel de mesaj al Conciliului către toţi preoţii lumii. După ce o primă redactare a acestui mesaj nu a fost găsită mulţumitoare, s-a cerut o alta, însă cursul evenimentelor au făcut ca acest mesaj să nu mai fie necesar.

Într-adevăr, pe 13 octombrie 1964 s-a început în aula conciliară discutarea celor 12 propoziţii De Vita et Ministerio Sacerdotali. În faţa nemulţumirilor exprimate de părinţii conciliari referitoare la forma şi conţinutul acestui document, comisia a cerut de la moderatorii Conciliului aprobarea de a renunţa la forma celor 12 propoziţii. Aprobarea a venit pe 27 octombrie. Timpul însă presa, pentru că cea de a treia sesiune se apropia de sfârşit, iar comisia voia să înmâneze părinţilor conciliari, mai înainte de plecarea lor, un nou text. Acest nou text a fost redactat în doar 14 zile şi apoi, pe 20 noiembrie, distribuit părinţilor conciliari, cu rugămintea de a expedia în scris observaţiile lor până la sfârşitul lunii ianuarie 1965. Schema avea următoarea structură: Introducere; partea I: De presbyterorum ministerio; partea II: De presbiterorum vita; Concluzie. Avem aici un text cu totul nou, nu numai cât priveşte conţinutul, ci şi tonul şi stilul.

Până la sfârşitul lunii ianuarie, 157 de părinţi conciliari au trimis în scris observaţiile lor la textul pe care îl primiseră mai înainte de sfârşitul celei de a treia sesiuni. Aceste observaţii au fost adunate şi ordonate într-un volum de 165 de pagini, care a fost apoi trimis tuturor membrilor comisiilor competente. O subcomisie de experţi s-a întrunit pe 23 martie şi, ţinând cont de observaţiile făcute de părinţii conciliari, a elaborat un nou text, care a fost apoi aprobat de comisie pe 1 aprilie. Acest text a fost expediat părinţilor conciliari la sfârşitul lunii mai.

A patra sesiune a Conciliului s-a deschis pe 14 septembrie 1965, însă schema despre slujirea şi viaţa preoţilor a intrat în dezbatere abia pe 14 octombrie. Între timp însă, în şedinţa din 11 octombrie, s-a întâmplat ceva important. Cardinalul Tisserant, preşedintele Consiliului general, a citit o scrisoare pe care abia o primise de la Papa Paul al VI-lea. Paul al VI-lea aflase că unii părinţi conciliari aveau intenţia de a supune dezbaterii legea celibatului în Biserica latină. Evident, el şi-a exprimat dorinţa sa personală, şi anume că "nu este oportun ca această temă să fie tratată public, pentru că presupune multă prudenţă şi că este de o mare însemnătate". Papa i-a rugat pe acei părinţi care considerau importantă această dezbatere publică, să-şi exprime în scris opiniile lor relative la această temă şi să le trimită Consiliului general, care apoi le va înmâna Papei.

Aşadar, pe 14 octombrie a început discutarea schemei despre slujirea şi viaţa preoţilor. Părinţii care au intervenit s-au pronunţat în favoarea acestei scheme, cerând însă şi unele modificări. În urma acestor observaţii, comisia a trecut din nou la lucru. Mai întâi s-a stabilit ca schema să fie împărţită în trei capitole, dintre care al doilea şi al treilea să fie subdivizate în trei secţiuni. Iată noua structură a documentului:

               Proemium (nr. 1)
               Caput I: Presbyteratus in missione Ecclesiae (nr. 2-3)
               Caput II: Presbyterorum ministerium:
               1. Presbyterorum munera (nr. 4-6)
               2. Presbyterorum habitudo ad alios (nr. 7-9)
               3. Presbyterorum distributio et vocationes sacerdotales (nr. 10-11)
               Caput III: Presbyterorum vita:
               1. Presbyterorum ad perfectionem vocatio (nr. 12-14)
               2. Peculiares exigentiae spirituales in vita Presbyterorum (nr. 15-17)
               3. Subsidia pro Presbyterorum vita (nr. 18-21)
               Conclusio et Exhortatio.

Schema a fost supusă adunării conciliare spre votare, pe data de 12 şi 13 noiembrie 1965, obţinându-se următorul rezultat:

- introducere şi capitolul întâi: 2154 votanţi, 1772 placet, 16 non placet, 361 placet iuxta modum, 5 nule;
- capitolul al II-lea: 2129 votanţi, 1548 placet, 9 non placet, 568 placet iuxta modum, 4 nule;
- capitolul al III-lea:
articolul 1: 2134 votanţi, 2037 placet, 2 non placet, 95 placet iuxta modum;
articolul 2: 2076 votanţi, 1434 placet, 11 non placet, 630 placet iuxta modum; 1 nul;
articolul 3 şi concluzie: 2058 votanţi, 1510 placet, 4 non placet, 544 placet iuxta modum.

Întrucât însă Conciliul trebuia să se încheie pe 8 decembrie, comisiei îi rămânea puţin timp la dispoziţie să examineze observaţiile făcute de părinţii conciliari şi să dea un răspuns satisfăcător. De aceea, munca ei din acest timp a fost deosebit de intensă. Oricum, pe 2 decembrie 1965, textul îmbunătăţit a fost din nou supus votului părinţilor şi a obţinut următorul rezultat:

- introducere şi capitolul I: 2298 votanţi, 2291 placet, 5 non placet, 2 nule;
- capitolul II: 2301 votanţi, 2262 placet, 38 non placet, 1 nul;
- capitolul III:
articolul 1: 2278 votanţi, 2261 placet, 15 non placet, 2 nule;
articolul 2: 2271 votanţi, 2243 placet, 27 non placet, 1 nul;
articolul 3 şi concluzie: 2268 votanţi, 2254 placet, 11 non placet.

Votul despre întreaga schemă: 2257 votanţi, 2243 placet, 11 non placet, 3 nule.

Astfel, decretul era gata pentru aprobare şi promulgare. El a fost tipărit în forma finală şi, în timpul şedinţei din 7 decembrie, adunarea conciliară a fost invitată să-şi dea votul final. Rezultatul obţinut a fost următorul: 2394 votanţi, 2390 placet, 4 non placet. Papa Paul al VI-lea l-a promulgat apoi în forma solemnă⁶.

2. O nouă definiţie a slujirii preoţeşti

Schimbarea repetată a titlului - De Clericis, De Sacerdotibus, De Vita et Ministerio Sacerdotali, De Presbyterorum Ministerio et Vita - aruncă o primă lumină asupra direcţiei pe care a primit-o decretul Presbyterorum Ordinis în cursul elaborării sale. Mai întâi se vorbea în general despre clerici, însă, apoi, s-a precizat, deja în prima schemă, că este vorba despre clerul angajat în viaţa pastorală. Ulterior, a fost introdus termenul de "preoţi" (sacerdotes) şi, la sfârşit, cel de "prezbiteri", ca reprezentanţi ai celui de-al "doilea grad" al preoţiei. Astfel, s-a ajuns la o conformare a limbajului eclezial cu cel folosit de Biserica primară care, după mărturia Scrisorilor pastorale pauline şi a Scrisorilor sfântului Ignaţiu, cunoştea o triplă împărţire a structurii ierarhice a Bisericii: episcopi, prezbiteri şi diaconi. Prin urmare, titlul decretului ne oferă o indicaţie deosebit de importantă pentru înţelegerea semnificaţiei ministerului presbiteral, nu numai cât priveşte limbajul, ci şi conţinutul.

Conform stilului tipic al creştinismului primar, vocabularul folosit pentru a indica realităţile creştine era luat de preferinţă de la instituţiile civile ale imperiului roman, care nu evocau mediul religios păgân şi lăsau intactă originalitatea instituţiilor ecleziale, chiar şi cât priveşte preoţia veterotestamentară. Termenul ordo⁷ avea în mediul roman o semnificaţie precisă: alături de plebs, ordo senatorialis şi ordo equestris indicau două clase de cetăţeni care aveau misiunea de a garanta conducerea şi pacea cetăţii. Această terminologie, primită prin analogie în Biserică, desemnează cu termenul ordo clerul în întregimea lui, precum şi cele trei grade ierarhice, împărţite în ordo diaconorum, ordo presbyterorum şi ordo episcoporum. Aceste expresii indică, aşadar, o distincţie în cadrul Bisericii, dar, în acelaşi timp, lasă să se întrevadă şi principiul comuniunii în aspectul colegial al ministerului de prezidenţă. În mod analog, termenii ordinatio şi ordinare, care în Roma imperială însemnau numirea funcţionarilor, în Biserică au dobândit treptat dubla semnificaţie de alegere pentru o slujire eclezială şi de rit de consacrare. Acelaşi lucru se poate observa şi în limbajul grecesc corespunzător: καθÂσταται (a fi pus în funcţie) şi χειροτονειται (a fi desemnat). Hipolit vede în aceste două verbe distincţia fundamentală între cei care sunt hirotoniţi prin impunerea mâinilor (χειροτονια) şi cei care au fost numai instituiţi sau numiţi. Astăzi, am spune distincţia dintre consacrarea sacramentală şi ministerele laicale.

Cuvântul presbyter îşi trage originea din limbajul folosit de creştinismul antic. Preluat de la iudaismul elenist, unde îi desemna pe bătrânii comunităţii, acest termen este întâlnit în Noul Testament alături de numele de episcop pentru a indica oficiul de prezidenţă⁸. Pentru această slujire, ca şi pentru celelalte slujiri comunitare, a fost evitat în mod conştient cuvântul sacerdos. Se vorbeşte despre învăţători, evanghelişti, păstori, diaconi, sau simplu despre "cei ce se ostenesc", "cei care sunt mai marii voştri" (1Tes 5,12) şi despre "cei care conduc" (Lc 22,26; Fap 15,22), însă niciodată despre sacerdotes. Abia pe la sfârşitul primului secol, în Scrisoarea Papei Clement către comunitatea din Corint (93/97), termenul este atribuit celui care prezida celebrarea creştină euharistică. În analogie cu ierarhia sacerdotală veterotestamentară, marele preot (episcopul), preoţii şi leviţii sunt deosebiţi de grupul laicilor ⁹. Introducerea termenului latin "sacerdos" poate fi dovedită abia pe la sfârşitul sec. al II-lea, la Tertulian.

Cum se explică această reţinere, dacă avem în vedere că preşedintele comunităţii creştine primare îndeplinea, probabil, încă de la început şi funcţia de conducător al serviciului liturgic, în special al Cinei Domnului? Un prim răspuns ar fi acela că primii creştini nu aveau conştiinţa de a fi membrii unei noi "religii" sau că ei săvârşeau ceva în timpul adunării lor care putea fi asemănat cu cultele păgâne, ori cu cultul israelitic de la Templu. Ei nu aveau templu¹⁰, nici rituri sau ceremonii, şi nici jertfe. Conducătorii lor nu purtau haine sau semne distinctive, nici nu erau consideraţi ca persoane sacre, ca singurii care se puteau apropia de sfera sacrului şi a divinului (să intre în Sfânta Sfintelor). Lipsea, pur şi simplu, motivul care să-i ducă cu mintea la gândul că trebuiau să aibe şi ei preoţi în sens cultual, sacerdotes, aşa cum erau în iudaism şi în religiile păgâne.

În tradiţia iniţială nici Cristos nu a fost văzut ca sacerdos, şi nici el nu a ridicat pretenţia de a fi "preot", iar cei care l-au cunoscut în timpul vieţii sale pământeşti nu au văzut în el un "preot", ci un mare "profet" (Mt 13,57; 21,11; Lc 1,76; 7,16; In 4,19; 6,14; 9,17; Fap 2,30), pentru că nu exista vreo asemănare vizibilă între ceea ce el a făcut şi preoţia veterotestamentară. Kyrios, Domnul, l-au numit primii creştini pe Isus după învierea sa. Abia în urma unei reflecţii ulterioare ei au înţeles întreaga lărgime şi adâncime a trimiterii sale. El nu a venit numai ca profet trimis de Dumnezeu să anunţe vestea mântuirii, ci şi ca să o împlinească. De aceea, s-a oferit pe sine pentru oameni, fraţii săi, ca "prinos şi jertfă lui Dumnezeu, în miros cu bună mireasmă" (Ef 5,2; Gal 2,20), "ca jertfă de ispăşire", pentru ca astfel să-i reconcilieze cu Dumnezeu (Rm 3,25; 5,18; 1In 2,2; 4,10). Este vorba de o lucrare sacerdotală în cel mai înalt sens, o depăşire a tuturor preoţiilor cunoscute de religii şi de istoria mântuirii. În această perspectivă, nu a mai trebuit mult ca Cristos să fie numit şi "preot".

Acest lucru l-a făcut autorul Scrisorii către Evrei, scrisă în jurul anilor 80-90, aşadar, destul de târziu¹¹. Totodată se afirmă, însă, că preoţia lui Cristos se deosebeşte de preoţia veterotestamentară, aşa cum realitatea se deosebeşte de umbra sa (Evr 8,5; 10,1), sau împlinirea de promisiune (Evr 9,15). De la moartea pe cruce şi datorită ei, Cristos este singurul preot adevărat, marele preot, mijlocitorul noului şi veşnicului legământ (Evr 8,6; 9,15; 12,24). Cu o singură jertfă (Evr 9,26-28) el i-a reconciliat "o dată pentru totdeauna" pe oameni cu Dumnezeu (Evr 7,27; 10,10). Prin puterea acestei jertfe, el a intrat "o dată pentru totdeauna" în Sfânta Sfintelor, în spaţiul rezervat numai lui Dumnezeu, pentru ca şi cei care cred în el şi îl urmează să aibă acces la Tatăl. Astfel, o dată cu el şi cu opera sa mântuitoare, au luat sfârşit preoţiile precedente. Dacă în Biserică mai există totuşi o preoţie, atunci aceasta trebuie să se deosebească esenţial de toate celelalte care existau mai înainte sau există încă în afara lui Cristos.

În virtutea poruncii lăsate de Domnul însuşi, comunitatea primară a celebrat mereu evenimentul morţii jertfelnice a lui Cristos pe cruce. Aşa s-a ajuns să se vadă în celebrarea euharistică o acţiune de jertfă cultuală, iar în memorialul liturgic un ospăţ de jertfă. Că acest lucru a început deja din Noul Testament, este confirmat de prezenţa unor informaţii liturgice stilizate, care amintesc de încheierea legâmântului de pe Sinai, pecetluit cu o jertfă, precum şi de jertfa Slujitorului lui JHWH din Isaia (cap. 53), care s-a oferit pe sine în locul "celor mulţi"¹². Pornind de la această înţelegere a Euharistiei, nu a mai lipsit mult ca cei care prezidau Cina Domnului să fie numiţi sacerdotes, nu fără să se explice că ceea ce ei fac este săvârşit de Cristos însuşi, că ei acţionează în persoana lui Cristos, şi nici fără riscul de a cădea în marele pericol al unei răstălmăciri, şi anume de a se apropia prea mult de preoţia veterotestamentară deja depăşită şi astfel să întunece originalitatea şi unicitatea preoţiei neotestamentare¹³.

Faptul că nu era doar un pericol, este atestat de istoria Bisericii. Îndată ce s-a stabilit că dimensiunea sacerdotală a oficiului episcopal şi prezbiteral are o funcţie cultuală, ea a devenit partea proprie şi deosebită a oficiului, în timp ce celelalte dimensiuni, în special vestirea, au fost lăsate deoparte¹⁴. În plus, sublinierea insistentă a caracterului sfinţitor al sacramentului Ordinului a făcut ca deţinătorii oficiului spiritual să treacă drept persoane sacre, separate de lucrurile profane (nesfinte) şi să primească o poziţie aproape exclusivă în cadrul Bisericii.

La formarea acestei mentalităţi a contribuit şi schimbarea constantiniană¹⁵: privilegiile civile acordate episcopilor, echivalaţi senatorilor chiar şi cât priveşte însemnele exterioare (paliul, stola, sandalele etc.), au făcut din Biserică o putere în viaţa publică şi au dus la accentuarea, în interiorul comunităţii, a unui un cerc restrâns, clerul, care a făcut din slujirea ministerială o stare de viaţă, juridic definită şi privilegiată. O anumită osmoză cu mediul religios păgân, şi, mai ales, recurgerea frecventă la Vechiul Testament, a dus la o progresivă sacralizare a slujirilor noului legământ, a căror originalitate se pierde încetul cu încetul, în paralel cu slăbirea conştiinţei preoţiei comune a credincioşilor şi a participării active a comunităţii liturgice locale.

Această viziune exclusiv sacramentală şi sacrală a primit o primă lovitură din partea Reformei protestante. Reacţionând violent împotriva identificării ministerului cu un anumit stil clerical de viaţă, reformatorii au revendicat şi celelalte funcţii pastorale ale ministerului. Negând aspectul de jertfă al Sfintei Liturghii, ei au negat şi aspectul "sacerdotal" al ministerului, voind prin aceasta să recupereze preoţia comună a credincioşilor.

La Conciliul din Trento, părinţii conciliari au schiţat diferite scheme pregătitoare care să înglobeze aspectele subliniate de Reformă, cum ar fi preoţia comună a credincioşilor, slujirea cuvântului şi celelalte oficii ale preoţiei ministeriale. Însă contextul polemic în care s-a desfăşurat acest Conciliu nu a permis deschiderea unor perspective mai largi. Pentru părinţii tridentini, Preoţia nu este officium tantum et nudum ministerium praedicandi Evangelii. Rămâne fundamentală perspectiva sacramentală euharistică pentru a afirma o preoţie vizibilă, specificată de puterea sacrificială şi absolutorie. Hirotonirea este de aceea un adevărat sacrament, a cărui validitate nu depinde de acordul sau alegerea comunităţii, ori a puterii temporale. Perspectiva ontologică a caracterului nu permite reîntoarcerea la starea laicală a preotului hirotonit. Structura sacramentului Preoţiei este organică şi se articulează în episcopi, preoţi şi diaconi.

După Conciliul din Trento, într-un cadru teologic foarte sărac, manualele pentru seminarii au subliniat cele două puteri ale preotului relative la consacrarea euharistică şi la iertarea păcatelor, uitând astfel toată bogăţia discuţiilor conciliare: predica devine obiect de discuţie pentru canonişti (missio praedicandi) sau pentru apologeţi; misiunea pastorală riscă să coincidă cu puterea de jurisdicţie, în timp ce o excesivă mistică a ascultării a umbrit şi mai mult dimensiunea diaconală şi carismatico-transcendentă în favoarea aspectului "ierarhic" al ministerului. Nemaivorbindu-se despre preoţia comună a credincioşilor, laicii au fost reduşi la o totală pasivitate în Biserica catolică, iar preotul a fost venerat ca o fiinţă extraordinară, mijlocitor între cer şi pământ, în cadrul unei ontologii religioase a consacrării care deseori uita referinţa esenţială la misiune.

În faţa unei teologii imobile şi esenţialiste, prin contribuţia şcolii franceze din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, s-a dezvoltat o anumită spiritualitate sacerdotală, care prezenta preotul ca pe "consacratul lui Dumnezeu". În virtutea consacrării sale, preotul participă la starea sacerdotală a lui Cristos, Cuvântul Întrupat, care se lasă jertfit de preot în Euharistie. De aceea, adoraţia şi cultul sunt principalul său oficiu. Din fericire, unii sfinţi ieşiţi din aceeaşi şcoală, precum Vincenţiu de Paul şi Ioan Eudes, au valorificat şi aspectul misionar, înţelegând prin aceasta apostolatul în sens integral, ca împărtăşire a vieţii divine. Până la Conciliul Vatican al II-lea, s-a menţinut o anumită bipolaritate între clerul de liturgi şi clerul de apostoli, însoţită de o literatură mistică sentimentală exagerată, care sublinia preeminenţa primilor printr-o stranie comparaţie cu puterile îngerilor şi ale Fecioarei Maria, care sunt incapabili, spre deosebire de preot, să-l aducă pe Cristos pe altar.

Intenţia Conciliul Vatican al II-lea de a corecta această evoluţie se vede deja din titlu, unde nu a voit să folosească termenul de "clerici" sau "preoţi" (sacerdotes), ci a revenit la cel neotestamentar de "prezbiteri". Aceasta şi pentru un alt motiv, şi anume că el include un element colegial, frăţesc, care se exprimă în conceptul de prezbiteriu. O dată cu titlul s-a operat o schimbare şi cât priveşte conţinutul decretului. La început, se vorbea mai ales de viaţa spirituală, de sfinţenia preoţilor, rezumând astfel diferitele exortaţii şi enciclici ale ultimilor Papi. Fără să aibă vreo legătură cu acestea, au fost introduse încă două capitole: "Despre împărţirea clerului" (în decretul actual, nr. 10) şi "Despre oficii şi beneficii" (actualmente nr. 20 şi 21). Deja la începutul primelor şedinţe, spre sfârşitul primelor sesiuni ale Conciliului, cardinalul Urbani a cerut comisiei de coordonare, instituită în ianuarie 1963, să introducă în decret încă un capitol "Despre studiu şi despre ştiinţa pastorală" (acum nr. 19). Stabilirea titlului în forma actuală s-a făcut abia după ce schema scurtă a fost respinsă de plenul părinţilor conciliari (octombrie 1964) şi s-a cerut un decret complet, în care să se vorbească mai întâi despre "viaţa" şi apoi despre "slujirea" preoţilor. Schimbarea este semnificativă; ea arată intenţia celor care elaborau textul: slujirea preoţească trebuie văzută, în primul rând, din perspectiva funcţiei sale şi nu a stării, pentru că ea are o natură dinamică şi nu statică.

Liniile fundamentale care circumscriu imaginea preotului în decretul Presbyterorum Ordinis se pot vedea deja din primul articol, unde este confirmată tendinţa exprimată în titlu: se dă atenţie nu consacrării şi sfinţeniei preotului, ci slujirii şi misiunii sale în cadrul Bisericii.

Sfântul Conciliu a amintit tuturor de mai multe ori măreţia stării preoţeşti în Biserică. Dar, cum preoţii au un rol esenţial şi tot mai dificil în reînnoirea Bisericii lui Cristos, el a considerat foarte util să trateze mai pe larg şi mai aprofundat despre ei; cele spuse aici se aplică tuturor preoţilor, în mod deosebil celor care exercită o slujire pastorală (PO 1).

În partea a doua a articolului este prezentată o primă descriere esenţială a slujirii preoţeşti: aceasta este transmisă prin sfinţirea şi prin misiunea primită de la episcop; el se află în slujba lui Cristos Învăţător, Preot şi Împărat, este o participare la slujirea acestuia:

Preoţii, prin hirotonire şi misiunea pe care o primesc de la episcopi, sunt ridicaţi la servirea lui Cristos Învăţător, Preot şi Împărat, participând la slujirea, prin care Biserica este necontenit edificată aici pe pământ ca popor al lui Dumnezeu, Trup al lui Cristos şi Templu al Duhului Sfânt (PO 1).

Aici ar fi unele întrebări de pus: în ce relaţie se află aici "sfinţirea" şi "trimiterea"? Se referă oare aici misiunea la acea missio canonica, care este un act juridic, ori este înţeleasă fundamental, ca şi în cazul ministerului episcopal, împreună cu sfinţirea ca elemente constitutive ale oficiului (independent de exerciţiul lui concret), ca participare nemijlocită la misiunea lui Cristos, astfel că ea este dată deja cu transmiterea sacramentală a ministerului? Textul ca atare lasă deschise ambele posibilităţi. Făcând o comparaţie cu alte texte conciliare, din punct de vedere teologic rezultă că între ministerul episcopal şi cel prezbiteral nu există în fond o deosebire esenţială. Şi despre preoţi se spune, ca şi despre episcopi, că ei "sunt consacraţi prin ungerea Duhului Sfânt şi trimişi de Duhul Sfânt" (PO 12), însă este subliniat de asemenea că preoţii "împreună cu episcopii participă în aşa fel la aceeaşi unică preoţie şi slujire a lui Cristos încât însăşi unitatea de consacrare şi de misiune cere comuniunea ierarhică a preoţilor cu episcopatul" (PO 7). Această unitate a preoţilor cu episcopatul este accentuată mai mult şi mai exact în continuare (cf. PO 2,5; 7).

Participarea la "misiunea" lui Cristos este acelaşi lucru cu participarea la slujirea (ministerium) acestuia. Această slujire cuprinde, conform textului conciliar, cele trei oficii: magisterial (oficiul profetic), sacerdotal (oficiul de sfinţire) şi regal (oficiul pastoral). Atestate deja de Sf. Scriptură şi de Părinţii Bisericii, aceste trei oficii au cunoscut o primă sistematizare din partea lui Calvin. În drum spre teologia luterană, ele au fost preluate într-o formă stabilă de către teologia catolică pe la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea şi apoi de către declaraţiile papale. Conciliul Vatican al II-lea şi-a construit pe ele doctrina despre preoţie.

Articolul introductiv al decretului Presbyterorum Ordinis mai subliniază însă şi un alt lucru important referitor la preoţia neotestamentară:  participarea la misiunea şi la slujirea lui Cristos este atât de profundă şi de reală încât preotul, în calitate de slujitor al lui Cristos, Învăţător, Preot şi Împărat, contribuie cu activitatea sa la edificarea aici pe pământ a poporului lui Dumnezeu, a trupului lui Cristos şi a templului Duhului Sfânt. Acest "împreună cu Cristos", această unire cu el şi cu mulţimea fraţilor în comuniunea unui singur trup, Biserica, dobândeşte prin slujirea orânduită de Domnul însuşi o vizibilitate sacramentală. La urma urmei, este acelaşi Cristos care acţionează şi mântuieşte prin slujitorii săi, însă în ei şi prin ei, astfel că oficiul şi lucrarea lor în Biserică nu poate fi înlocuită.

3. Preoţii în misiunea lui Cristos şi a Bisericii

Pornind de la această nouă definiţie a slujirii preoţeşti, decretul Presbyterorum Ordinis trece, în capitolul întâi, la precizarea poziţiei preoţilor în cadrul misiunii Bisericii. Deja titlul acestui capitol este semnificativ. El pune preoţia în legătură cu misiunea, aşadar cu dimensiunea misionară a Bisericii. Aceasta înseamnă că şi preoţia are, în primul rând, un caracter misionar. Articolul 2 începe cu o declaraţie referitoare la preoţia unică a lui Cristos. După o expresie luată din Evanghelia lui Ioan, se spune că şi Cristos este desemnat de doi factori: de "sfinţire" şi de "trimitere". Aici îşi află izvorul şi modelul "sfinţirea" şi "trimiterea"  preoţiei Bisericii.

Însă care este conţinutul şi care este relaţia dintre ele? Conceptul fundamental este fără îndoială "misiunea", numai că aceasta nu trebuie înţeleasă ca un act juridic, care nu afectează deloc persoana, ci ca un fapt personal, care uneşte într-o relaţie reciprocă pe cel care trimite şi pe cel trimis. Cine este trimis de Dumnezeu, acţionează cu autoritatea şi cu puterea lui Dumnezeu. El este făcut capabil să ducă la împlinire ceea ce i s-a încredinţat. Acest lucru este valabil, în primul rând, pentru Cristos, trimisul lui Dumnezeu, care se află într-o comuniune intimă de viaţă cu Tatăl. Cristos, apoi, "face întregul său trup mistic părtaş de acea ungere a Duhului pe care a primit-o el însuşi; în el, toţi credincioşii formează o preoţie sfântă şi împărătească" (PO 2). Acest eveniment a avut loc în ziua de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât asupra apostolilor şi asupra credincioşilor uniţi cu ei, pentru a le da puterea să dea mărturie despre Cristos. Preoţia Bisericii are, prin urmare, un caracter profetic: principala misiune este vestirea operei mântuitoare a lui Cristos.

După această precizare, decretul vorbeşte despre preoţia ministerială a Bisericii. Dintre numeroasele aspecte prezentate de Presbyterorum Ordinis, am ales trei care mi se par mai importante. Este vorba de misiunea preoţilor, despre activităţile profane şi politice şi despre spiritualitatea preotului.

Să vedem mai întâi misiunea preoţilor. "Prin chemare şi hirotonire, preoţii Noului Testament sunt, într-un fel, puşi deoparte în sânul poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a fi despărţiţi de el sau de vreun om, ci pentru a se consacra total lucrării la care îi cheamă Dumnezeu" (PO 3). Prin urmare, preoţii îşi descoperă propria identitate atunci când trăiesc pe deplin misiunea Bisericii şi o exercită, în moduri diferite şi în comuniune cu întregul popor al lui Dumnezeu, ca păstori şi slujitori ai Domnului, în Spirit, pentru a contribui cu lucrarea lor la realizarea planului de mântuire în istorie.

Preoţii sunt trimişi la toţi oamenii şi misiunea lor trebuie să înceapă de la predicarea cuvântului lui Dumnezeu. "Preoţii... au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu... Căci prin cuvântul mântuitor este trezită credinţa în inimile celor necredincioşi şi este hrănită în inimile celor credincioşi" (PO 4). Evanghelizarea are scopul de a face ca "toţi, deveniţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţă şi botez, să se adune laolaltă, să-l laude pe Dumnezeu în Biserică, să participe la jertfă şi să se hrănească la Cina Domnului" (SC 10). Slujirea cuvântului, dacă este corect înţeleasă, conduce la sacramente şi la viaţa creştină, care este trăită practic în comunitatea vizibilă a Bisericii şi în lume. Însă evanghelizarea permanentă şi viaţa sacramentală ordonată a comunităţii presupun, prin natura lor, diaconia autorităţii, adică serviciul unităţii şi prezidenţa comunităţii în caritate. Astfel, apare evident raportul reciproc care leagă între ele evanghelizarea şi celebrarea sacramentelor. Separarea lor ar produce o diviziune chiar în inima Bisericii, până acolo încât ar pune în pericol credinţa. Procedând astfel, preotul introduce o deviere gravă în ministerul său.

Deşi pedagogia credinţei cere ca omul să fie introdus treptat în viaţa de credinţă, totuşi evanghelia trebuie să fie vestită lumii totdeauna integral de către Biserică. Prin urmare, fiecare preot are o responsabilitate deosebită cât priveşte predicarea întregului cuvânt al lui Dumnzeu şi  interpretarea sa conform credinţei Bisericii. Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, care înseamnă vestirea, prin puterea Duhului Sfânt, a minunăţiilor lui Dumnezeu, precum şi  chemarea oamenilor să participe la misterul pascal şi la introducerea lui, ca un ferment, în istoria concretă a oamenilor, este acţiunea lui Dumnezeu. Slujitorul cuvântului, prin evanghelizare, pregăteşte căile Domnului, cu multă răbdare şi credinţă, adaptându-se la condiţiile de viaţă ale oamenilor.

Mântuirea, care se obţine prin sacramente, nu vine de la noi, ci coboară de la Dumnezeu, şi aceasta arată primatul acţiunii lui Cristos, unicul preot şi mijlocitor, în trupul său, care este Biserica. Întrucât sacramentele sunt, de fapt, sacramente ale credinţei, ele cer o participare conştientă şi liberă din partea fiecărui creştin, care a ajuns la vârsta priceperii. De aici, rezultă importanţa pregătirii şi dispunerii la credinţă a aceluia care primeşte sacramentele. În acest sens, se înţelege şi necesitatea mărturiei de credinţă a preotului în toată viaţa sa, dar mai ales în modul de a considera şi celebra sacramentele. Prin urmare, preoţii, conştienţi de misiunea lor de a-i împăca pe oameni cu Cristos, şi fiind atenţi la pericolul sciziunilor, trebuie să se străduiască, cu multă prudenţă şi caritate, să formeze comunităţi animate de zel apostolic, care să manifeste astfel dimensiunea misionară a Bisericii.

În al doilea rând, vom vedea ce spune Presbyterorum ordinis despre participarea preoţilor la activităţile profane şi politice. Slujirea preoţească, când este comparată cu alte activităţi, trebuie să fie considerată nu numai ca o activitate umană pe deplin validă, ci ca activitatea cea mai nobilă, deşi această valoare poate fi înţeleasă pe deplin numai în lumina credinţei. Ca normă obişnuită, slujirii preoţeşti trebuie să i se acorde întregul timp. De fapt, nu trebuie să se considere că scopul său principal este participarea la activităţile lumeşti, dar nici nu este suficient pentru a exprima responsabilitatea specifică a preoţilor. Aceştia, deşi nu aparţin lumii, trebuie să trăiască totuşi în lume, ca martori şi împărţitori ai unei alte vieţi.

Prin chemare şi hirotonire, preoţii Noului Testament sunt, într-un fel, puşi deoparte în sânul poporului lui Dumnezeu, dar nu pentru a fi despărţiţi de el sau de vreun om, ci pentru a se consacra total lucrării la care îi cheamă Dumnezeu. Ei nu ar putea fi slujitorii lui Cristos dacă nu ar fi martorii şi împărţitorii unei vieţi diferite de cea pământească, dar nici nu ar putea sluji oamenilor dacă ar rămâne străini de ei şi de condiţiile lor de viaţă. Însăşi slujirea lor pretinde cu titlu special ca ei să nu se modeleze după lumea aceasta, dar în acelaşi timp cere ca ei să trăiască în această lume printre oameni (PO 3).

Pentru a stabili concret care dintre activităţile profane ar fi compatibile cu slujirea preoţească, trebuie să ne întrebăm dacă şi în ce mod acele activităţi servesc fie misiunii Bisericii, fie oamenilor neevanghelizaţi încă, fie comunităţii creştine. Aceste activităţi, care în mod obişnuit aparţin laicilor, trebuie să fie cerute de aceeaşi misiune evanghelizatoare a preotului, trebuie să fie puse în armonie cu alte activităţi ale ministerului său, din moment ce pot fi considerate, în acele circumstanţe, ca modalităţi ale unei adevărate slujiri.

Căci toţi preoţii sunt trimişi să colaboreze la aceeaşi lucrare, fie că îndeplinesc o slujire parohială sau supraparohială, fie că se dedică cercetării ştiinţifice sau învăţământului, fie că exercită o muncă manuală împărtăşind viaţa muncitorilor - acolo unde o astfel de activitate e socotită oportună şi e aprobată de autoritatea competentă - fie, în sfârşit, că împlinesc alte activităţi apostolice sau în vederea apostolatului. Toţi au în fond aceeaşi ţintă, şi anume edificarea Trupului lui Cristos (PO 8).

Preoţii, în unire cu întreaga Biserică, sunt ţinuţi să aleagă o linie comună de acţiune, atunci când este vorba de apărarea drepturilor fundamentale ale omului, de creşterea integrală a persoanelor, de favorizarea păcii şi a dreptăţii, bineînţeles, cu mijloacele care sunt în sintonie cu evanghelia. Toate acestea sunt valabile nu numai în sfera individuală, ci şi în cea socială. Prin urmare, preoţii trebuie să-i ajute pe laici în efortul de a-şi forma în mod corect conştiinţa lor.

În acele circumstanţe, în care diferitele alegeri politice, sociale sau economice sunt legitime, preoţii, ca toţi cetăţenii, au dreptul să-şi exprime propriile alegeri. Însă, datorită faptului că alegerile politice, în sine, sunt contingente şi nu interpretează niciodată în mod adecvat evanghelia, preotul, care este martorul realităţilor viitoare, trebuie să păstreze o anumită distanţă faţă de orice sarcină sau pasiune politică. Pentru a rămâne un semn valid de unitate şi pentru a fi în măsură să vestească evanghelia în plinătatea sa, preotul poate fi uneori obligat să se abţină în acest domeniu de la exercitarea propriului drept. În plus, alegerea sa trebuie astfel prezentată încât să nu apară creştinilor ca singura legitimă şi nici să nu devină motiv de diviziune între credincioşi. Aşadar, trebuie avută mereu în consideraţie prioritatea misiunii specifice, care angajează întreaga existenţă a preoţilor, astfel ca ei, făcând mereu experienţa lucrărilor lui Dumnezeu, să le poată vesti cu bucurie şi în mod eficient oamenilor.

Cât priveşte, în sfârşit, viaţa spirituală a preoţilor, decretul conciliar subliniază că fiecare preot va descoperi în propria vocaţie şi în propriul minister motivul profund pentru a-şi trăi viaţa în unitatea şi în puterea Spiritului. De fapt, fiind chemat, ca şi ceilalţi botezaţi, la o existenţă conformă cu Cristos (cf. Rm 8,29), preotul participă în plus, într-un mod special, asemenea celor Doisprezece, la o viaţă de intimitate cu Cristos şi la misiunea lui de păstor suprem. De aceea, în viaţa preoţească nu poate exista o ruptură între iubirea lui Cristos şi zelul faţă de suflete. "Prin sacramentul Preoţiei, preoţii sunt făcuţi asemenea lui Cristos Preotul ca slujitori ai Capului, pentru a face să crească şi a zidi întreg Trupul lui care este Biserica, în calitate de colaboratori ai episcopatului" (PO 12).

Aşa cum Cristos, uns de Duhul Sfânt, şi din iubire de Tatăl, şi-a dat viaţa pentru oameni, tot astfel şi preotul, consacrat de Duhul Sfânt şi asemeni în mod corespunzător cu Marele Preot-Cristos, trebuie să-şi dedice în întregime viaţa lucrării Tatălui, împlinită prin Fiul. Prin urmare, norma vieţii preoţeşti este exprimată, în sinteză, de cuvintele lui Isus: "pentru ei eu mă consacru pe mine însumi, ca şi ei să fie consacraţi în adevăr" (In 17,19).

După exemplul lui Cristos, care era mereu în rugăciune, şi sub imboldul Duhului Sfânt, prin care strigă "Abba, Tată", preoţii trebuie să se dedice contemplării cuvântului lui Dumnezeu, pentru a putea judeca zi de zi evenimentele vieţii la lumina evangheliei şi pentru a fi miniştri credibili ai cuvântului; de asemenea, ei trebuie să fie sârguincioşi în rugăciunea personală, în celebrarea liturgiei orelor, a se spovedi des şi, mai ales, în devoţiunea faţă de Euharistie. Celebrarea euharistică trebuie să fie centrul vieţii întregii Biserici şi inima existenţei sacerdotale. Cu mintea îndreptată spre realităţile cereşti şi părtaşi la comuniunea sfinţilor, preoţii trebuie să privească deseori la Maria, Maica lui Dumnezeu, care l-a primit pe Cuvântul lui Dumnezeu cu o credinţă perfectă, şi să o invoce zilnic pentru a dobândi harul de a se conforma Fiului ei (cf. PO 13; 18).

Activităţile apostolice, la rândul lor, oferă un aliment indispensabil pentru hrana vieţii spirituale a preotului. "Reprezentându-l pe bunul Păstor, vor găsi în însăşi exercitarea iubirii pastorale legătura desăvârşirii preoţeşti care va realiza unitatea în viaţa şi acţiunea lor" (PO 14). Preotul de fapt, în exercitarea ministerului său, este iluminat şi întărit de acţiunea Bisericii şi de exemplul credincioşilor. Renunţările, impuse de însăşi viaţa pastorală, îl ajută totdeauna să dobândească o mai mare participare la crucea lui Cristos şi, prin urmare, o caritate pastorală tot mai înaltă.

Aceeaşi caritate pastorală a preoţilor îi va ajuta să-şi adapteze viaţa lor spirituală, după modurile şi formele de sfinţire, care sunt mai adaptate şi mai corespunzătoare oamenilor din timpul lor şi din cultura lor. Preotul, dorind "să se facă tuturor toate, pentru a-i salva pe toţi" (cf. 1Cor 9,22), trebuie să fie atent, în zilele noastre, la inspiraţia Duhului Sfânt. Astfel, nu numai că va vesti evanghelia prin efortul său uman, ci va fi folosit ca instrument valid de Cuvântul însuşi, al cărui cuvânt "este mai eficace şi mai pătrunzător decât orice sabie cu două tăişuri" (Evr 4,12).

4. Preoţii în comuniunea eclezială

După ce am văzut rolul preotului în misiunea lui Cristos şi a Bisericii, dorim să trecem acum la cel de-al doilea punct, în care ne-am propus să concentrăm doctrina decretului conciliar despre identitatea şi slujirea preoţească, şi anume la rolul preoţilor în comuniunea eclezială. După Presbyterorum ordinis, preoţii vor fi cu atât mai ataşaţi de misiunea lor, cu cât mai mult cunosc şi se arată credincioşi comuniunii ecleziale. Astfel, ministerul pastoral, care este exercitat de episcopi, de preoţi şi de diaconi, devine un semn eminent al acestei comuniuni ecleziale, întrucât ei au primit mandatul special de a fi în slujba acestei comuniuni. Însă, pentru ca acest minister să fie cu adevărat un semn de comuniune, trebuie să fie considerate ca foarte importante condiţiile concrete în care el se exercită.

Principiul director, exprimat de Conciliul Vatican al II-lea în decretul Presbyterorum Ordinis, şi anume că unitatea însăşi a consacrării şi a misiunii cere comuniunea ierarhică a preoţilor cu ordinul episcopilor, este considerat fundamental pentru restaurarea sau reînnoirea relaţiei reciproce dintre episcop şi prezbiteriul său. Serviciul autorităţii, pe de o parte, şi exerciţiul ascultării, pe de alta, trebuie să se desfăşoare într-un spirit de credinţă, de iubire reciprocă şi încredere prietenească, într-un dialog continuu şi răbdător, pentru ca şi colaborarea dintre preoţi şi episcopi să fie, în acelaşi timp, sinceră, umană şi supranaturală (cf. PO 7). Însă libertatea personală, care corespunde propriei vocaţii şi carismelor primite de la Dumnezeu, şi solidaritatea comună, orânduită pentru slujirea comunităţii şi pentru binele misiunii, sunt cele două condiţii care trebuie să configureze modul caracteristic al acţiunii pastorale a Bisericii (cf. PO 7). Garantul acestor condiţii este autoritatea episcopului, care trebuie exercitată într-un spirit de slujire.

Consiliul prezbiteral, care este prin natura sa diecezan, este o formă de manifestare instituţionalizată a fraternităţii existente între preoţi, fondată pe sacramentul Ordinului. Activitatea acestui consiliu nu poate fi stabilită pe deplin de lege; eficienţa lui depinde mai ales de efortul repetat de a asculta părerile tuturor, pentru a ajunge la un consens cu episcopul, căruia îi revine datoria de a lua hotărârea finală. Consiliul prezbiteral este o instituţie prin care preoţii, dată fiind continua creştere a varietăţii în exercitarea slujirilor, reuşesc să se integreze reciproc în slujirea unicei misiuni a Bisericii. Consiliului prezbiteral îi revine, între altele, şi misiunea de a căuta obiective clare şi distincte, de a propune metode, de a sprijini tot ceea ce Spiritul trezeşte în rândul indivizilor şi al grupurilor şi de a favoriza viaţa spirituală, pentru a ajunge mai uşor la unitatea necesară.

În ce priveşte relaţia preoţilor între ei, decretul subliniază că aceştia, "constituiţi prin hirotonire în starea preoţească, sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală, dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei servire sunt numiţi, sub ascultarea episcopului propriu" (PO 8). Deşi desfăşoară diferite activităţi în dieceză, ei colaborează la aceeaşi lucrare, şi anume la edificarea Trupului mistic al lui Cristos. "Fiecare preot este aşadar unit cu confraţii săi prin legătura iubirii, a rugăciunii şi a colaborării de tot felul şi astfel este manifestată unitatea prin care Cristos a voit ca ai săi să fie în mod desăvârşit una, pentru ca lumea să ştie că Fiul a fost trimis de Tatăl" (PO 8). De aceea, părinţii conciliari recomandă ca între preoţi să domnească legături de dragoste apostolică:

preoţii mai în vârstă să-i primească pe cei tineri într-adevăr ca pe nişte fraţi şi să-i ajute în primele activităţi şi greutăţi ale slujirii lor şi în acelaşi timp să se străduiască să le înţeleagă mentalitatea, oricât ar fi de diferită de a lor, şi să le privească iniţiativele cu bunăvoinţă. Tinerii, la rândul lor, să respecte vârsta şi experienţa celor mai bătrâni, să discute cu ei probleme pastorale şi să colaboreze cu ei cu dragă inimă (PO 8).

Părinţii conciliari îi îndeamnă apoi pe preoţi ca, animaţi de un spirit frăţesc, să cultive ospitalitatea şi mai ales grija faţă de confraţii aflaţi în dificultăţi spirituale, materiale şi fizice. Pe lîngă aceasta, se recomandă ca preoţii, tocmai pentru ca "să se poată ajuta unii pe alţii în viaţa spirituală şi intelectuală, pentru a putea colabora mai rodnic în slujire şi a evita primejdiile ce pot izvorî din izolare" să promoveze între ei "o anumită viaţă comună sau o formă de comunitate de viaţă care poate îmbrăca diferite aspecte în funcţie de diferitele necesităţi personale sau pastorale".  Sunt încurajate, de asemenea, acele asociaţii preoţeşti, care, în spiritul comuniunii ecleziale, încearcă să promoveze scopuri proprii funcţiei lor, precum şi sfinţenia în exercitarea slujirii (cf. PO 8).

Trecând la relaţia preoţilor cu laicii, decretul Presbyterorum ordinis spune că preoţii

trebuie să recunoască şi să promoveze sincer demnitatea laicilor şi rolul specific pe care laicii îl au în misiunea Bisericii. Ei trebuie să respecte cum se cuvine dreapta libertate ce le revine tuturor în cetatea pământească [...] De asemenea să le dea cu încredere laicilor răspunderi în slujba Bisericii, lăsându-le libertate şi spaţiu de acţiune şi chiar invitându-i, când e cazul, să întreprindă activităţi din proprie iniţiativă (PO 9).

La rândul lor, laicii "să fie conştienţi de îndatoririle pe care le au faţă de preoţii lor şi să se poarte faţă de ei cu iubire filială, considerându-i păstori şi părinţi; de asemenea, participând la grijile lor, să-i ajute pe cât se poate, prin rugăciune şi faptă, pentru ca aceştia să depăşească mai lesne greutăţile şi să-şi poată îndeplini cu mai mult rod îndatoririle" (PO 9). Preoţii trebuie să aibă totdeauna prezent caracterul propriu al comuniunii ecleziale, pentru a acorda cum se cuvine libertatea personală, conformă cu oficiile şi carismele fiecăruia, atât unitatea de viaţă cât şi acţiunea poporului lui Dumnezeu. Consiliul pastoral, la care iau parte clerici, călugări şi laici aleşi cu grijă, poate oferi elementele necesare pentru ca comunitatea diecezană să poată stabili în mod organic munca pastorală şi să-o împlinească în mod eficace.

În încheierea acestui punct, aş dori să mai adaug un aspect, care mi se pare important şi care se referă la responsabilitatea preotului faţă de vocaţiile la viaţa preoţească. Decretul conciliar spune că le revine preoţilor răspunderea de a pune suficienţi tineri la dispoziţia slujirii preoţeşti. "Această îndatorire decurge din însăşi misiunea preoţească, în virtutea căreia preotul devine părtaş la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe pământ să lipsească vreodată lucrători" (PO 11). Totuşi, preoţii se pot achita de această îndatorire numai atunci când au întregul sprijin al comunităţilor lor: "întreg poporul lui Dumnezeu trebuie învăţat că este îndatorirea lui să colaboreze în diferite chipuri - prin rugăciune stăruitoare, precum şi prin alte mijloace care îi stau la îndemână - pentru ca Biserica să aibă întotdeauna preoţii care îi sunt necesari pentru a-şi împlini misiunea divină" (PO 11). Textul corespunzător din Optatam totius, îndeamnă la acest punct, fără deosebire, familiile, comunităţile parohiale, învăţătorii, preoţii şi episcopii, să desfăşoare o intensă activitate pentru promovarea vocaţiilor preoţeşti. În ceea ce îi priveşte pe preoţi, din context reiese că munca preoţilor rămâne fără rod, dacă este lipsită de "slujirea cuvântului" şi de "mărturia propriei vieţi". Intenţia decretului aici nu este să vorbească despre "natura chemării", ci despre semnele pe care le pot da preoţii, părinţii şi profesorii. Între aceste semne se numără înclinaţia şi bucuria în slujirea preoţească, precum şi generozitatea în a răspunde la chemarea lui Dumnezeu. După ce a recomandat crearea unor centre diecezane şi naţionale pentru a promova chemările la preoţie, precum şi răspândirea ideii necesităţii şi importanţei ministerului preoţesc prin omilii, cateheze şi publicaţii, la sfârşitul articolului este adăugat un ultim gând luat din literatura patristică, şi anume că lui Cristos "i de poate da cea mai înaltă mărturie de iubire".

5. Perspectivele slujirii preoţeşti în condiţiile societăţii de astăzi

Graţie puterii Duhului Sfânt, Biserica catolică a cunoscut în ultimii ani, dar mai ales după Conciliul Vatican al II-lea, o perioadă de profundă reînnoire. Orice reînnoire, dacă este autentică, aduce cu sine mari beneficii Bisericii. În ce priveşte tema noastră, putem spune că, după celebrarea Conciliului, preoţii s-au simţit însufleţiţi de un nou zel, şi, prin munca lor zilnică, au adus o contribuţie importantă la realizarea acestei reînnoiri. Nu putem nega însă că înnoirea a adus cu sine nu puţine dificultăţi pe care mulţi preoţi le-au simt într-un mod deosebit. Sinodul episcopilor din 1971, tratând despre preoţia ministerială¹⁶, a subliniat în special dificultăţile ce derivă din procesul de secularizare a societăţii, din diminuarea semnificaţiei slujirii sacramentale şi cultuale, din relaţia dintre preoţi şi episcopi, din criza încrederii în Biserică.

Totuşi - după cum este uşor de înţeles - s-au ivit şi dificultăţi: unii preoţi se simt ca străini în faţa curentelor care cuprind diferitele grupări umane, şi, totodată, se simt incapabili să rezolve problemele cu care se confruntă oamenii. Adesea problemele şi tulburările preoţilor derivă şi din faptul că, în grija lor pastorală şi misionară, trebuie să facă faţă mentalităţii moderne folosindu-se de metode care astăzi sunt depăşite. Apar atunci probleme grave şi se ridică numeroase întrebări, provocate mai ales de dificultăţile reale pe care preoţii le experimentează în exerciţiul misiunii lor, şi nu de un spirit de contestare sau de un interes egoist personal, chiar dacă în unele cazuri aceasta este adevărat. E posibil oare să-i stimulezi pe laici, ca să spunem aşa, din afară? Este sau nu este Biserica suficient de prezentă în unele mişcări fără prezenţa activă a preotului? Dacă apoi starea proprie a preotului este aceea de a fi separat de viaţa seculară, nu este de preferat atunci starea laicală? Ce trebuie să credem despre celibatul preoţesc al Bisericii latine în circumstanţele actuale, sau despre viaţa spirituală, proprie preotului, care este implicat în lume?¹⁷

Datorită fenomenul secularizării, înainte şi mai ales după Conciliu, nu puţini preoţi au simţit reflectându-se în ei contestările declanşate de acest fenomen şi, în acelaşi timp, nevoia de a sfinţi activităţile profane, introducând în ele seva Evangheliei. A crescut, de asemenea, dorinţa de a colabora la iniţiativele colective ale omenirii, pentru a construi o societate mai dreaptă şi mai frăţească.

Concepţiile moderne despre fenomentul religios apoi, au alimentat în conştiinţa multor preoţi dubii referitoare la semnificaţia slujirii lor sacramentale şi cultuale. Mulţi dintre ei, chiar dacă nu au suferit vreo criză de identitate, şi-au pus însă întrebarea: ce mijloace să  folosească în mod concret, pentru ca activitatea sacramentală să fie expresia unei credinţe care să pătrundă într-adevăr întreaga viaţă personală şi socială, aşa încât cultul creştin să nu fie redus la un simplu ritualism exterior?

Pornind de la acea imagine pe care Biserica a oferit-o despre sine lumii şi având o conştiinţă puternică despre demnitate unică a persoanei umane, mulţi preoţi au voit să introducă şi în  Biserică o schimbare a relaţiilor dintre persoane, dintre acestea şi instituţii, precum şi în structurile înseşi ale autorităţii. În acest sens, chiar şi relaţiile dintre episcopi şi preoţi şi cele dintre preoţi între ei, au devenit cu atât mai dificile cu cât s-a diversificat mai mult exerciţiul slujirii lor. Într-adevăr, societatea modernă se articulează în grupări, care se bazează pe discipline diferite şi care presupun o diversitate în ce priveşte competenţele şi formele de apostolat. De aici, s-au născut problemele referitoare la viaţa fraternă, la colaborarea reciprocă şi la coerenţa în slujirea sacerdotală.

Unul dintre meritele Conciliului Vatican al II-lea a fost şi acela de a fi repus preoţia comună a credincioşilor în justa ei lumină (cf. LG 10). Însă şi de aici au apărut unele probleme - întrucât se avea impresia că preoţia comună a credincioşilor ar duce la o umbrire a preoţiei ministeriale în Biserică - care au tulburat profund inima multor preoţi şi credincioşi. Multe dintre activităţile, care pentru mult timp erau rezervate preoţilor, cum ar fi activitatea catehetică, cea administrativă şi cea liturgică, au început să fie exercitate şi de laici, în timp ce mulţi preoţi, dimpotrivă, au încercat să se insereze în viaţa laicală. Şi de aici au derivat numeroase întrebări: există sau nu un element specific al ministerului preoţesc? Ce înseamnă să fii preot astăzi? Nu ar fi posibil ca, pentru serviciul comunităţilor creştine, să fie desemnate unele persoane care nu au consacrarea sacramentală şi care să-şi exercite oficiul lor pentru un timp determinat?

Toate aceste probleme enumerate mai sus - care au fost trăite cu mai multă intensitate în Occident decât în Biserica noastră locală, în parte şi datorită închiderii pe care am suferit-o din cauza regimului comunist, dar care după "căderea zidurilor" încep să-şi facă simţită prezenţa şi la noi - nu pot fi înţelese în afara contextului global al culturii moderne. Noile cuceriri ale tehnicii au trezit speranţe entuziaste, dar şi nelinişti profunde. Mulţi s-au întrebat şi se întreabă, pe bună dreptate, dacă omul va fi capabil să stăpânească lucrarea sa şi să o îndrepte spre un adevărat progres.

Unii, mai ales cei tineri, au o concepţie pesimistă despre semnificaţia acestei lumi şi caută mântuirea în sisteme pur meditative, sau în paradisul artificial al alcoolului, al drogurilor şi al sexului, înstrăinându-se astfel de ceea ce reprezintă efortul comun al omenirii. Alţii, animaţi de o speranţă utopică, fără nici o referinţă la Dumnezeu, vor să ajungă la o stare de eliberare totală, transferând din prezent în viitor semnificaţia întregii lor existenţe. De aici, rezultă separarea profundă dintre acţiune şi contemplaţie, dintre muncă şi destindere, dintre cultură şi religie, dintre aspectul imanent şi cel transcendent al vieţii umane.

Cu toate acestea, lumea aşteaptă o soluţie la această dilemă, pregătind astfel calea pe care Biserica poate merge ca să vestească Evanghelia. Fără îndoială, mântuirea unică şi integrală a oamenilor vine de la Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi fiul omului, care se face prezent în istorie prin intermediul Bisericii. Într-adevăr, el este cel care leagă în mod indisolubil iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu şi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. În Cristos, şi numai în el, toate aceste elemente se adună ca într-o sinteză, revelând cu claritate semnificaţia vieţii umane, atât individuale cât şi sociale. De aceea, misiunea Bisericii, care este trupul lui Cristos, nu este depăşită, ci apare ca fiind de o extremă actualitate pentru timpul prezent şi pentru cel viitor. Întreaga Biserică stă ca mărturie şi ca semn eficicient al acestei uniri, în special prin slujirea preoţească. De fapt, în inima Bisericii, funcţia proprie a preotului este aceea de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni în Cristos prin cuvânt şi sacrament, şi, totodată, să stimuleze iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu şi între ei. Evident, toate acestea cer de la el angajamentul de a se reînnoi zi de zi conform Evangheliei.

Ca o concluzie practică la tot ce am spus până acum despre noua identitate a preotului şi a slujirii sale preoţeşti în lumina decretului conciliar Presbyterorum ordinis, aş dori să introduc cele zece teze despre stilul vieţii preoţeşti, teze prezentate de profesorul W. Breuning şi de episcopul K. Hemmerle la o întâlnire a Conferinţei episcopale germane, în toamna anului 1981:

1) Mai important este modul în care trăiesc ca preot, decât activitatea pe care o desfăşor ca preot.
2) Mai important este ceea ce Cristos face în mine, decât ceea ce fac eu.
3) Mai important este ca eu să trăiesc în unire cu toţi preoţii, decât să împlinesc singur lucrările mele.
4) Mai importantă este slujirea rugăciunii şi a cuvântului, decât slujirea mesei.
5) Mai important este să colaborez spiritual cu ceilalţi, decât să fac totul de unul singur.
6) Mai important este să mă limitez la câteva puncte clare, decât să fac totul în grabă şi  pe jumătate.
7) Mai important este să acţionez în unitate, decât să lucrez, chiar dacă foarte bine, în izolare. Aşadar, mai importantă este colaborarea şi nu munca, communio şi nu actio.
8) Mai importantă este crucea (pentru că este mai rodnică) şi mai puţin realizările noastre practice.
9) Mai importantă este deschiderea faţă de toţi (comunitatea locală, dieceză, Biserica universală) şi mai puţin interesele particulare, oricât de relevante ar fi.
10) Mai important este să mărturisim tuturor credinţa noastră, decât să ne vedem constrânşi să satisfacem cerinţele care, din când în când, ni se prezintă¹⁸.

Note