SACRAMENTE

UNITATIS REDINTEGRATIO: UNITATEA RECONCILIATĂ A BISERICII

Wilhelm DANCĂ

Sunt mai multe motive pentru care am ales ecumenismul ca temă pentru conferinţa de faţă. Unul dintre acestea este intenţia Sfântului Părinte de a conferi "o dimensiune clar ecumenică celebrării Bisericii Catolice din Anul Jubiliar 2000"¹, intenţie exprimată atât la ultima întâlnire cu patriarhul grec-ortodox al Ierusalimului, cât şi în enciclica Tertio Millennio Adveniente².

Am structurat textul comunicării mele după cum urmează: 1) începuturile mişcării ecumenice, 2) conţinutul decretului despre ecumenism, 3) dialogul dintre catolici şi ortodocşi la nivel universal, 4) dialogul dintre catolici şi ortodocşi la nivel local, 5) un nou optimism ecumenic.

1. Începuturile mişcării ecumenice

Fenomenul care poate fi numit în mod generic trezirea ecumenică a luat amploare în secolul al XIX-lea, când misionarii protestanţi şi-au dat seama că mărturia lor în afara Europei era contrazisă de scandalul dezbinării între creştini. Problema destinatarilor Evangheliei era alegerea unei forme din cele multe sub care se prezenta creştinismul. Evident, în faţa mai multor Biserici, unii îl urmau pe Isus făcând abstracţie de Biserică, conform sloganului: "Isus da, Biserica nu".

Pentru a da un răspuns la aceste provocări, misionarii protestanţi au întemeiat la Paris în 1855 Young Men's Christian Association şi au organizat prima conferinţă misionară mondială în 1910 la Edinburgh, în Scoţia. Au avut loc alte inţiative asemănătoare până în 1948, când s-a constituit Consiliul ecumenic al Bisericilor la Amsterdam, cu finalitatea de a găsi modalităţile necesare pentru a depăşi diviziunile între creştini³. La adunarea inaugurală din 22 august 1948, 147 de Biserici din 44 de ţări erau dispuse să intre în KEK, printre acestea aflându-se şi Biserica Ortodoxă din România. În schimb, Biserica Romano-Catolică nu a intrat în acest Consiliu şi până în ziua de azi are statutul de observator, deşi din 1968 face parte cu drepturi şi obligaţii depline din comisia Constituţie şi Credinţă a aceluiaşi Consiliu ecumenic.

În perioada respectivă, Biserica catolică privea cu scepticism aceste eforturi ecumenice datorită convingerii sale că refacerea unităţii creştinilor trebuia să se facă prin "revenirea fraţilor noştri separaţi la Biserica adevărată a lui Cristos ..., de care ei din nefericire cândva s-au despărţit". Această expresie o găsim în enciclica Papei Pius al XI-lea, Mortalium animos (1928), fiind specifică ecleziologiei catolice din timpul şi după Conciliul Vatican I (1869-1870).

Totuşi, în timpul celor 90 de ani care s-au scurs până la Conciliul Vatican II (1962-1965), au avut loc mai multe schimbări: în experienţele individuale şi comunitare, în domeniul social, cultural şi ştiinţific, economic şi politic, intelectual şi psihologic. Ca răspuns la aceste schimbări, în Biserica romano-catolică au apărut felurite mişcări de reînnoire biblică, liturgică, misionară şi eclezială, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial. Deşi Papa Pius al XII-lea (1939-1958) încurajase aceste mişcări prin scrisorile sale enciclice, găsirea unei forme care să le integreze în mod pozitiv se făcea tot mai simţită.

Astfel, la trei luni după alegerea ca Papă (28 octombrie 1958) a lui Ioan al XXIII-lea, acesta, la sfârşitul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştină (25 ianuarie 1959), a dat de ştire tuturor că intenţionează că convoace un conciliu ecumenic al Bisericii universale. Unul din secretariatele care trebuia să redacteze documentele pregătitoare a fost secretariatul pentru unitatea creştinilor. O altă misiune a acestui secretariat era aceea de a trata cu celelalte Biserici trimiterea observatorilor delegaţi la întâlnirile conciliare. Din partea patriarhatului constantinopolitan, delegat observator a fost călugărul român, Andrei Scrima⁴.

Sesiunile plenare ale Conciliului Vatican II au început în octombrie 1962 şi au ţinut cu întreruperi până în decembrie 1965. În total, au fost patru sesiuni. La prima sesiune, delegaţii observatori care reprezentau familiile confesionale din lumea întreagă au fost doar 38. La sfârşitul conciliului, numărul lor a crescut la 186. Prezenţa lor activă şi sugestiile prezentate au influenţat conţinutul şi spiritul decretului despre ecumenism, Unitatis redintegratio, pe care Conciliul Vatican II l-a promulgat odată cu constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, în ziua de 21 noiembrie 1964. Acest fapt nu este întâmplător, pentru că ecumenismul presupune o anumită concepţie ecleziologică, mai exact, "invită la depăşirea Ťlimitelor vizibile ale Bisericii catoliceť, prea adesea considerată odinioară ca o frontieră de netrecut, dincolo de care începea numaidecât imperiul tenebrelor exterioare"⁵. În fine, din 1964, Biserica catolică s-a angajat inteligent în mişcarea ecumenică şi a făcut mai mult decât toate celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale la un loc⁶.

2. Conţinutul decretului despre ecumenism

Decretul despre ecumenism al Conciliul Vatican al II-lea hotărăşte, cu cel mai înalt grad de autoritate, participarea activă a Bisericii catolice la mişcarea ecumenică. Decretul cuprinde trei capitole. Primul capitol clarifică concepţia catolică despre unitatea fundamentală, invizibilă şi vizibilă, a Bisericii Domnului, una şi unica, ca expresie a unităţii Sfintei Treimi (cf. UR 2). Această Biserică subzistă în Biserica catolică romană, dar nu se limitează la ea, deoarece în afara graniţelor vizibile ale Bisericii catolice, adică în ceilalţi creştini şi în comunităţile lor, există "elemente sau bunuri prin ansamblul cărora însăşi Biserica se zideşte şi primeşte viaţa" (UR 3). Diviziunea prezentă între creştini "contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii Evangheliei la toată făptura" (UR 1). Cu toate acestea, între comunităţile creştine există o comuniune reală, deşi imperfectă (UR 3).

Aceste consideraţii marchează schimbarea care a avut loc, în concepţia catolică, în relaţiile dintre creştini şi stau la baza orientărilor, metodelor şi contribuţiilor care reglementează participarea catolică la refacerea unităţii. Astfel, de la o concepţie ecleziologică bazată pe ideea revenirii s-a trecut la o ecleziologie a necesităţii reciproce în ansamblul unei singure familii, deşi deocamdată aceasta este divizată. Deci, ecumenismul nu înseamnă relaţii între străini, ci relaţii în sânul unei familii. Nu este vorba de o revenire la trecut, ci de o căutare în comun a unei viitoare reconcilieri.

Cât priveşte practica ecumenică (capitolul al II-lea), Biserica este implicată în totalitate, cler şi laici, în acelaşi mod. În acţiunea ecumenică, credincioşii catolici trebuie să fie plini de grijă faţă de fraţii despărţiţi, "făcând spre ei primii paşi" (UR 4). Ecumenismul presupune o reformă continuă, atât a Bisericii în ansamblul ei, cât şi a fiecărui creştin catolic în parte. De fapt, "convertirea inimii şi sfinţenia vieţii"  trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice, împreună "cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitate" şi, ocazional, cu celebrarea cultului în comun (UR 8). Înţelegerea celorlalţi în spiritul carităţii, dialogul cu membrii celorlalte comunităţi, orientarea studiilor teologice în sens ecumenic şi drumul împreună în lumina cuvântului lui Dumnezeu vor întări stima şi înţelegerea reciprocă. Tot la fel, pentru a exprima legătura care îi uneşte deja pe creştini cu Cristos Slujitorul şi pe unii cu ceilalţi, se încurajează insistent mărturia comună prin diferite forme de colaborare, mai ales în sectorul social.

În capitolul al III-lea sunt descrise cele două diviziuni fundamentale prezente istoric în familia creştină, cea din Orient şi cea din Occident. Cât priveşte Bisericile ortodoxe, trebuie să ţinem cont de caracteristicile cu totul speciale ale originii şi dezvoltării lor, care, în cele din urmă, au condus la o mentalitate şi o evoluţie istorică profund diferită de cea occidentală. Tradiţiile liturgice şi monastice orientale, spiritualitatea şi disciplina eclezială orientală, formulările teologice "complementare şi nu atât opuse" (UR 17) ar trebui să fie respectate, întrucât contribuie la înfrumuseţarea chipului unicei Biserici şi a misiunii sale. Rugăciunea, dialogul şi solidaritatea în activitatea pastorală sunt mijloacele prin care se poate restaura comuniunea deplină.

Pentru relaţiile cu comunităţile creştine occidentale, decretul propune un program de dialog. Slujirea lui Cristos ca Domn şi Mântuitor, iubirea reverenţioasă a sfintelor Scripturi, respectul faţă de liturgia baptismală şi celebrarea cinei Domnului, mărturisirea apostolică a Evangheliei în acţiunile sociale - iată punctele care exprimă acordul şi dezacordul între catolici şi surorile şi fraţii lor în Cristos, anglicani şi protestanţi.

Pe scurt, în ce priveşte mişcarea ecumenică, schimbarea pe care o aduce Conciliul Vatican II comportă două puncte importante. Mai întâi, Biserica catolică îşi asumă partea ei de responsabilitate în divizarea creştinilor şi subliniază faptul că refacerea unităţii nu este posibilă fără convertirea la Domnul a tuturor creştinilor. Apoi, termenul revenire la Biserica catolică a fost înlocuit cu expresia drum împreună pentru realizarea comuniunii vizibile, înţeleasă ca unitate a diversităţii reconciliate. Dar refacerea unităţii nu înseamnă că Biserica lui Cristos este o utopie care ar trebui reconstituită de către oameni din fragmentele care mai există astăzi. Unitatis redintegratio vorbeşte despre unitate cu aceste cuvinte: "credem că ea dăinuie (subzistă) în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi, până la sfârşitul veacurilor" (UR 4).

3. Dialogul dintre catolici şi ortodocşi la nivel universal

În perioada post-conciliară, refacerea unităţii creştinilor a devenit tot mai urgentă. Astăzi, se poate ajunge cu avionul în orice colţ al Europei în doar 4 ore; fenomenul migraţiei este în creştere. Frontierele naţionale nu mai au caracterul de cortină sau de închisoare. Totodată, diferenţele religioase păstrează un potenţial periculos, în stare să provoace conflicte, când grupuri de fanatici, acţionând în nume personal sau comunitar, urmăresc realizarea unor interese naţionale, politice sau economice, opunându-se majorităţii populaţiei unei ţări. Ne referim aici la ceea ce se întâmplă în fosta Yugoslavie, în Irlanda de Nord sau în unele ţări din Europa de Est. Toate aceste exemple tragice ar trebui să ne dea de gândit.

Însă raţiunea profundă a angajării Bisericii catolice în mişcarea ecumenică nu trebuie căutată doar în aceste consideraţii pragmatice, ci în convingerea că prin despărţirea lor, creştinii se opun direct voinţei Domnului (cf. UR 1). În noaptea care a precedat Pătimirea sa, Isus s-a rugat Tatălui său pentru "ca toţi să fie una ... ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Aceste cuvinte ale Domnului, rostite înainte de Patima şi moartea sa pe cruce, constituie ultima sa dorinţă, testamentul său. Ca atare, ele au un caracter obligatoriu pentru fiecare creştin şi pentru Biserică în ansamblul ei. A fi catolic şi a fi ecumenic nu sunt două dimensiuni opuse, ci două feţe ale uneia şi aceleeaşi medalii⁷.

Cu această conştiinţă a mandatului primit de la Isus, Biserica catolică a început în timpul şi după Conciliul Vatican II un dialog cu aproape toate Bisericile şi Comunităţile ecleziale din Orient şi Occident. Ţinând cont de situaţia noastră locală, ne vom referi în continuare doar la dialogul oficial cu Biserica ortodoxă. În momentul de faţă, aceste două Biserici se află într-un dialog teologic, pe care vor să-l poarte în mod deschis şi sincer. Pentru a întări încrederea şi respectul reciproc între Biserici, dialogul teologic trebuie să înceapă cu ceea ce Patriarhul Athenagoras a numit dialogul iubirii. Este vorba de o străduinţă evidentă a Bisericilor de a detensiona relaţia lor reciprocă şi de a diminua tensiunile. În spiritul iubirii, dialogul teologic caută dialogul adevărului, adică delegaţii Bisericilor se străduiesc să deţină cât mai bune cunoştinţe despre situaţiile reale ale Bisericilor partenere, pentru a putea clarifica problemele existente. Ei abordează atât divergenţele, cât şi contradicţiile existente în fapt, precum şi neînţelegerile larg răspândite, care pot afecta conştiinţa Bisericilor, la fel ca şi deosebirile obiective. În această privinţă, trebuie menţionat faptul că misiunea unei comisii de dialog a Bisericilor nu este compromisul, consensul, sau, cum se spune în congresele politice, moţiunea de sinteză, în care toate tendinţele fuzionează în indiferenţă. Este vorba de o întâlnire în adevăr, pregătită prin bunăvoinţă, iubire⁸.

Începutul dialogului adevărului şi convocarea comisiei care trebuia să-l poarte au fost date publicităţii în anul 1979, când Papa Ioan Paul al II-lea l-a vizitat pe patriarhul ecumenic în oraşul său de reşedinţă, cu ocazia sărbătorii Sf. Andrei. Prima sesiune plenară a comisiei s-a întrunit în anul 1980 pe insulele Patmos şi Rodos şi s-a ocupat doar de chestiuni metodologice. În următoarele patru sesiuni plenare (1982 - München; 1984 - Creta; 1986 şi 1987 - Bari; 1988 - Valamo din Finlanda) s-a discutat viaţa sacramentală a Bisericilor catolică şi ortodoxă.

O altă etapă în cadrul dialogului teologic a fost sinodalitatea şi autoritatea în Biserică. Această etapă a început în 1990 la Freising, în Germania. Din cauza evenimentelor din 1989, proiectul a suferit modificări şi amânări. Astfel că aceeaşi problemă s-a discutat şi la Balamand, în 1993.

În sfârşit, să mai spunem că aceste comisii de dialog cercetează faptul existenţei premiselor necesare pentru comuniunea bisericească. Totuşi, lucrarea aceasta este cumva limitată, deoarece comuniunea bisericească nu se constituie prin constrângere ştiinţifică, teologică, ci trebuie să fie oferită. Chiar şi atunci când teologia a ajuns la rezultatul potrivit căruia comuniunea bisericească poate fi oferită, dăruirea ei concretă rămâne în continuare o problemă deschisă. Fără îndoială, ierarhii şi poporul credincios de care depinde primirea sau refuzul rezultatului teologic, vor da socoteală despre atitudinea lor rezultată din libertate⁹.

4. Dialogul dintre catolici şi ortodocşi la nivel local

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România ne-a lăsat o amintire plăcută, dar şi câteva datorii. Atât discursurile Patriarhului Teoctist¹⁰, cât şi cele ale Sfântului Părinte¹¹ sunt pătrunse de convingerea că dialogul dintre cele două Biserici trebuie continuat cu orice preţ.

Dar ca să înţelegem care sunt datoriile noastre, să facem o distincţie între responsabilităţile la nivel local, cele care privesc parohiile şi diecezele, şi responsabilităţile la nivelul Bisericii universale. Mişcarea ecumenică este un proces destul de complex şi ar fi greşit ca partea catolică să aştepte totul de la centru, de la Roma sau Bucureşti ori Iaşi. De fapt, dacă nivelul Bisericii universale nu ar fi susţinut la nivel local, ar rămâne o structură goală, suspendată în aer, fără rădăcini. Intuiţiile, iniţiativele trebuie să vină şi din Bisericile locale, şi multe lucruri trebuie realizate mai întâi la nivel local, pentru ca mai apoi să fie preluate şi de Biserica universală. Totodată, ceea ce se realizează la nivelul Bisericii universale trebuie acceptat şi pus în practică la nivel local sau, cum se spune astăzi, la bază.

Din această ultimă perspectivă, constatăm, dar fără să judecăm, că, printre credincioşii şi preoţii catolici de la noi, există unele prejudecăţi faţă de Biserica ortodoxă şi faţă de reprezentanţii ei. Lăsând deoparte unele situaţii particulare, aceste prejudecăţi se datorează unei identificări greşite între sfinţenia Bisericii ortodoxe şi păcatele celor care o slujesc, o identificare eronată pe care o critică şi Mircea Eliade într-un articol din 1949, intitulat Păstori nevrednici. Aici, după ce condamnă desfiinţarea prin decret a Bisericii Greco-Catolice româneşti şi persecuţia prelaţilor uniţi, Eliade spune:

n-am auzit de un singur Episcop ortodox care să-şi fi mărturisit în chip public dezaprobarea faţă de această silnicie [...] Nevrednicia Înalţilor Păstori ortodocşi nu implică nevrednicia ortodoxiei. Numai un om de rea credinţă poate confunda sanctitatea Bisericii Romano-Catolice cu păstorirea Papei Alexandru al VI-lea. Orice Biserică, prin însuşi faptul că, într-o anumită măsură se află în timp şi în istorie, nu numai în eternitate, riscă să fie cârmuită câteodată şi de Păstori nevrednici. Aceasta nu-i ştirbeşte, însă, nici sfinţenia, nici perenitatea. N-am fi amintit asemenea adevăruri elementare dacă nu ne-ar fi fost dat să citim, într-un periodic francez, afirmaţiile uluitoare ale unui preot greco-catolic, referitoare la nesfinţenia Bisericii Ortodoxe, în întregul ei şi în întreaga ei istorie. O astfel de atitudine - sperăm - singulară, nu ni se pare numai lipsită de elementara caritate creştină ci şi de acea caritate care face pe un vrednic romano-catolic să găsească pe Dumnezeu nu numai într-o biserică ortodoxă, ci şi într-un templu protestant sau o sinagogă, ba chiar într-un templu hindus¹².

Convingerea mea este că prezenţa unor astfel de atitudini şi de prejudecăţi în Biserica noastră locală are cauze obiective asupra cărora nu mă opresc aici. Totuşi, evenimentele ecumenice din ultima vreme sunt dovada unei modificări în bine a comportamentului ecumenic din partea catolicilor. De exemplu, participarea numeroasă şi activă a credincioşilor şi preoţilor catolici la zilele de rugăciune pentru unitatea creştină, zelul şi entuziasmul cu care mulţi laici şi clerici au răspuns la pregătirea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România şi s-au deplasat la Bucureşti, deşi condiţiile erau grele pentru mulţi dintre ei, întâlnirile teologice dintre Institutul nostru şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, revista ecumenică Dialog teologic pe care o edităm împreună cu fraţii ortodocşi din Iaşi, proiectul ecumenic de la Păstrăveni - cu caracter social, activităţile ecumenice ale călugărilor capucini, asumpţionişti, ale călugăriţelor sioniste sau ale mişcării focolarine - sunt doar câteva din semnele unui ecumenism real pe plaiul moldav.

Însă toate acestea nu ne îngăduie să trecem cu vederea şi unele lipsuri. Ca să dau un exemplu, mă refer la Institutul nostru teologic unde deocamdată nu avem o materie de studiu obligatorie care să aprofundeze problemele ecumenice, deşi Directoriul ecumenic al Consiliului pontifical pentru unitatea creştină din 1993 insistă asupra acestui punct. În condiţiile în care trăim noi în România, cursul despre ecumenism nu poate să aibă un caracter opţional. O iniţiativă lăudabilă o constat la seminarul franciscan din Roman unde un părinte ortodox este invitat să predea teologia orientală; cred că aşa ceva s-ar putea realiza şi la seminarul din Iaşi.

În fine, din analiza sumară a conştiinţei ecumenice din Biserica noastră locală, constatăm că e nevoie de un nou optimism, deoarece ecumenismul "este o dovadă de credinţă, de speranţă, de iubire. Un drum spre «ceea ce este posibil la Dumnezeu» şi ce pare uneori imposibil la oameni"¹³.

5. Un nou optimism ecumenic

Revenind la problematica generală a ecumenismului, părerile sunt împărţite: unii cred că procesul de apropiere între Biserici este prea lent, alţii afirmă că ecumenismul bate pasul pe loc. A. Frossard spune că "tot ce apropie Biserica catolică de protestanţi, o îndepărtează de ortodocşi şi invers"¹⁴. Iar cardinalul Ratzinger ne dă o temă de meditaţie atunci când afirmă: "nu îndrăznesc să sper într-o unitate a creştinilor în întregime realizată în interiorul istoriei, deoarece alături de eforturile care se fac pentru a se ajunge la unire, au loc mereu alte fragmentări"¹⁵. Cardinalul Roger Etchegaray spunea într-un recent interviu că jubileul anului 2000 este un moment de bilanţ al reformelor propuse de Conciliul Vatican II şi, în acest sens, descoperim că trebuie să reformulăm două concepte ale aceluiaşi Conciliu, şi anume dialogul ecumenic şi dialogul interreligios¹⁶. În spaţiul nostru românesc, Mitropolitul Antonie Plămădeală spune într-o carte interviu că, în privinţa relaţiilor ecumenice locale, mai întâi "trebuie să rezolvăm contenciosul cu uniţii", iar pe plan general, "posibilităţile de ajungere la unitate sunt foarte promiţătoare"¹⁷. În interiorul Bisericii catolice din România, P.S. Petru Gherghel poartă pe blazonul său episcopal cuvintele lui Isus de la ultimă cină - "ca toţi să fie una" (In 17,21) -, cuvinte program pentru slujirea sa, iar Î.P.S. Ioan Robu, într-un articol publicat recent în revista Nuntium, consideră că vizita Papei de anul trecut a aruncat o sămânţă care aduce roade: "un nou climat s-a instaurat între catolici şi ortodocşi, suspiciunile şi geloziile dintre noi ţin deja de domeniul trecutului"¹⁸. În sfârşit, am constat că în ultima vreme mulţi preoţi catolici din Moldova şi Bucureşti şi-au schimbat părerea despre ecumenism. Ei consideră acum că un progres este posibil, un progres muncit, fără îndoială, dar care merită orice efort. Mulţi au înţeles că finalitatea mişcării ecumenice nu constă doar într-un schimb de idei la radio sau la televizor. Ecumenismul înseamnă convertirea inimii, iar convertirea nu începe cu celălalt, ci cu noi înşine. Prin urmare, trebuie să reflectăm mai mult la paşii pe care trebuie să-i facem noi pentru a putea să-i întâlnim pe ceilalţi şi nu doar să-i încurajăm pe partenerii noştri de dialog să parcurgă un drum care la un moment dat ar putea să devină impracticabil. De asemenea, s-a înţeles că ecumenismul nu înseamnă renunţarea la propria tradiţie. Nici o Biserică nu poate practica această renunţare¹⁹.

De fapt, ecumensimul nu este o tocmeală ca într-un bazar oriental²⁰. Ecumenismul este un dialog în caritate şi adevăr. Ecumenismul este o aprofundare a propriei tradiţii de credinţă. Cu cât vom coborî mai adânc în adevărul ei, cu atât vom putea vedea propria noastră tradiţie într-o lumină nouă. Acolo unde mai înainte am văzut o contradicţie, ulterior putem vedea o poziţie complementară.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de o adevărată pasiune pentru ecumenism. Lucrul acesta este posibil, dacă vom înţelege care este finalitatea acestei mişcări, şi anume unitatea reconciliată. În privinţa aceasta am analizat discursurile rostite cu prilejul vizitei Papei în România. Sfântul Părinte are 10 alocuţiuni, iar Patriarhul 6. În textele acestora, termenul "unitate" ca substantiv, adjectiv, verb şi cu termenii sinonimi de "comuniune", "unire" apare de 71 de ori în discursurile pontificale şi de 27 de ori în cele ale Patriarhului. Făcând un procentaj rotunjit, Papa a rostit termenul de 7 ori în fiecare discurs, iar Patriarhul de 8 ori. De asemenea, termenul "reconciliere", Papa îl rosteşte de 11 ori, iar Patriarhul o singură dată şi atunci îl referă la Sfântul Părinte pe care îl consideră un promotor al reconcilierii între popoare²¹. Prezenţa acestor cuvinte într-un discurs oficial revelează o anumită conştiinţă despre ecumenism şi finalitatea lui: Papa este convins că, "dacă primul mileniu a fost cel Bisericii unite, al doilea mileniu a adus, atât în Orient cât şi în Occident, divizări profunde, pe care astăzi se impune să le depăşim"²² prin reconciliere, adică cerând şi primind iertare pentru greşelile comise unii faţă de ceilalţi. Gestul acesta l-a făcut deja Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Athenagoras²³, Conciliul Vatican al II-lea în decretul despre ecumenism²⁴, şi, mai recent, Papa Ioan Paul al II-lea în cererea de iertare rostită în ziua de 12 martie a.c. Toate aceste gesturi ecumenice arată că unitatea voită de Biserica catolică tinde spre reconciliere şi apoi spre euharistie, aşa cum s-a văzut şi în schimbul de potire în cadrul vizitei pontificale la Bucureşti. În plus, ele spun că unitatea este posibilă, şi nu doar la sfârşitul timpurilor, ci chiar în istorie.

Concluzie

Nu noi vom fi cei care vom realiza unirea. Unirea Bisericilor este un dar al Duhului Sfânt care ne-a fost promis în mod solemn de Isus. De aceea, închei aceste consideraţii cu o legendă care ar merita să fie un fapt adevărat²⁵.

După Înviere, în timp ce Isus se înălţa la cer, şi-a aplecat ochii spre pământ şi a văzut că era cufundat în întuneric; doar deasupra Ierusalimului se vedeau câteva licăriri de lumină. Continuându-şi înălţarea la cer, l-a întâlnit pe îngerul Gabriel, care se îndrepta cu o misiune specială spre pământ. Îngerul Gabriel l-a întrebat pe Isus: "Ce sunt luminiţile acelea deasupra Ierusalimului?" - "Sunt apostolii împreună cu Mama mea. În legătură cu ei am un plan: după ce voi intra în cer, vreau să-l trimit pe Duhul Sfânt care să facă din aceste flăcări mici o vâlvătaie imensă pentru a aprinde pământul întreg de iubire". Îngerul a avut curajul să-i răspundă: "Şi ce veţi face dacă planul nu va reuşi?" După o clipă de tăcere, Domnul i-a zis: "Nu am alt plan!".

Da, acesta este singurul plan al Domnului cu Biserica sa, singurul care poate face faţă la orice fel de diviziune. Acesta este planul care îi conferă Duhului Sfânt toate puterile pentru a-i uni pe creştini într-o singură iubire, pentru ca apoi să-i unească într-o singură credinţă. Modelul şi izvorul acestei unităţi este Sfânta Treime, care poate să facă din Biserica ceea ce este, adică Trupul viu al lui Isus Cristos, Trup împărţit la mulţi, dar unul, în fine, Trup reconciliat în adevărul şi libertatea Iubirii.

Note