Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu
achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București
LUMEN GENTIUM: CRISTOS ȘI BISERICA
Mons. Jean-Claude PÉRISSET
Tema acestui
colocviu, care își propune să aprofundeze și să actualizeze învățăturile
Conciliului Vatican al II-lea în Bisericile noastre locale de Iași și București
este un răspuns la inițiativa Sfântului Părinte cu privire la Anul jubiliar -
un an de har, în care suntem chemați să punem în practică doctrina Conciliului
în Bisericile noastre și în viața noastră cotidiană ca preoți, să actualizăm (aggiornamento)
această învățătură a Bisericii, cu scopul de a reînnoi slujirea noastră preoțească.
Cristos și
Biserica
este tema pe care o prezentăm. Vreau să încep amintind reacția Sfintei Ioana
d'Arc care, referitor la această temă, a răspuns judecătorilor săi: mie mi
se pare că Biserica și Cristos sunt unul și același lucru sau definiția Bisericii
pe care o dă Bossuet: Biserica este Cristos răspândit și împărtășit.
1. Biserica,
realitate complexă
Lectura
Constituției dogmatice Lumen Gentium ne oferă o panoramă completă și
sintetică a acestei realități.
1. Biserica
este un mister
Într-adevăr,
avem această dovadă în articolul 9 al Crezului: "Cred în Biserică, una,
sfântă, catolică și apostolică". Un mister nu poate fi acceptat decât prin
credință, de aceea trebuie să recunoaștem, încă de la început, că apropierea
noastră de această realitate va fi mereu dincolo de plinătatea și întregimea
ei. Vom vedea îndată lucrul acesta, când vom vorbi despre diferitele imagini
ale Bisericii.
2. Biserica este o realitate socială
Deseori ne este greu să recunoaștem în plan
social misterul acestei societăți căreia i se spune perfectă; la acest
nivel, Biserica este un fel de societate civilă. Și totuși, această
Biserică este sfântă, neprihănită (LG 5), deși ne adună în sânul
ei pe noi păcătoșii.
3. Biserica este "Poporul lui
Dumnezeu" (LG 2I) și, în același timp, este organizată ierarhic
(cf. LG 3)
Deci, structura sa vizibilă este în slujba
poporului, deoarece slujirea preoțească ierarhică împlinește lucrarea lui
Cristos care "nu a venit să fie slujit, ci să slujească" (Mt
20,28). Profesorul meu de teologie în seminar, devenit apoi Cardinal, Charles
Journet, obișnuia să spună: "valorile ierarhiei sunt în slujba
sfințeniei". Apoi, există carismele, care pătrund întregul popor așa cum
este el, atât starea laicală (cf. LG 4) cât și ierarhia (cf.
LG 3), de aceea viața consacrată (cf. LG 6) se întâlnește
și se dezvoltă la ambele niveluri.
4. Biserica
lui Cristos este una și unică
Totuși,
realitatea ei socială vizibilă nu absoarbe în mod evident tot ceea ce îi
aparține de drept. Deoarece se devine membru al Bisericii prin botez, toți
botezații fac parte din aceasta; din păcate, însă, din cauza diviziunilor între
creștini, nu toți sunt membri ai Bisericii catolice, ca expresie vizibilă,
întrupată, a Trupului mistic al lui Cristos. Și totuși, Conciliul spune:
Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate,
subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de Episcopii în
comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil există numeroase
elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui
Cristos, duc spre unitatea catolică (LG 8 b; cf. UR 4).
2. Biserica
sacrament
2.1. Misterul
Bisericii în lumina misterului lui Cristos
Numărul 1 al Constituției Lumen Gentium
ne oferă miezul întregii noastre contemplări a misterului, atunci când spune că
"Biserica este în Cristos ca un sacrament sau un semn și instrument al
unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc" (LG
1).
Deci, există o legătură intrinsecă între
Cristos și Biserică, legătură care merge pe două planuri și al cărei ecou este
numărul 6, care tratează despre diferitele imagini ale Bisericii după Sfânta
Scriptură:
a) diferența între Cristos și Biserică:
- Biserica este stâna, a cărei
poartă este Cristos,
- Biserica este turma, iar Cristos
este păstorul ei,
- Biserica este ogorul pe care
Cristos îl seamănă,
- Biserica este via, al cărei
lucrător este Cristos,
- Biserica este mireasa lui Cristos.
În acest context, se spune că Biserica este
primită de la Cristos, și aceste imagini ne permit să înțelegem misiunea
Bisericii ca părtașă la misiunea mântuitoare a lui Cristos.
b) unitatea intimă între Cristos și
Biserică:
- Biserica este vița, iar Cristos
face să rodească mlădițele,
- Biserica este edificiul, iar
Cristos este piatra din capul unghiului,
- Biserica este noul Ierusalim, iar
Cristos este lumina sa,
- Biserica este Trupul lui Cristos (LG
7).
Aceste imagini vorbesc despre perfecțiunea
Bisericii, datorată în întregime lui Cristos care o pătrunde cu prezența lui
sfințitoare, pentru a face din ea, în lume, sacramentul misiunii sale
mântuitoare.
Ultima
imagine, a trupului, de origine paulină, este cel mai des folosită pentru a
descrie Biserica și pentru a-i aprofunda misterul, deoarece permite înșiruirea
diferitelor componente menționând între toate acestea o legătură intrinsecă, la
fel ca în trup. Dacă lipsește un element esențial, trupul nu mai există: luați
sângele (sfințenia conferită de sacramente), sau oasele (ierarhia), sau carnea
(credincioșii) sau țesutul nervos (carismele) și nu mai există viață, nici
trup. Luați capul (Cristos), nu mai există Biserica lui Cristos, ci o simplă
societate printre alte societăți.
Această imagine a trupului ne permite să
înțelegem mai bine sacramentele ca mijloace de transmitere a vieții trupului
către mădulare, pentru a ajunge la plinătatea lui Cristos (cf. Ef
4,13). Faptul că există o unitate între cap și trup ne face să recunoaștem
necesitatea sacramentelor ca să-l putem forma în noi pe Cristos (cf.
Gal 4,19). De aceea, pentru orice creștin ar trebui să fie valabilă
această zicală a Părinților Bisericii: christianus, alter Christus, și
nu doar așa cum spunem prea adesea: sacerdos, alter Christus. Fiecare
creștin este un alt Cristos sau, mai bine-zis, o dublură a lui Cristos.
Consider că acest număr 7 din Lumen Gentium reprezintă pentru întâlnirea
noastră inima a ceea ce ne propunem, adică arată diferite modalități de
celebrare a tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu, aprofundând sacramentul
spovezii și al euharistiei în contextul actual.
2.2. Biserica Cuvântului întrupat
Această expresie spune esențialul despre
misterul Bisericii și permite concentrarea în puține cuvinte a doctrinei
Capitolului I al Constituției dogmatice Lumen Gentium.
La numărul 7, pe care tocmai l-am amintit,
citim în paragrafele d și e că Isus Cristos este Capul acestui trup, imagine
a lui Dumnezeu cel nevăzut, începutul, întâiul născut dintre cei reînviați,
care umple cu comorile slavei sale întregul său trup. Este vorba aici
despre realitatea esențială a Bisericii, sfințenia. În capitolul al V-lea, nr.
39-42, este dezvoltată doctrina Bisericii în mod imuabil sfântă (LG
39), prin darul Duhului Sfânt. Această afirmație este expresia credinței, lucru
greu de înțeles de cei care aruncă asupra Bisericii doar o privire sociologică,
luând în considerație îndeosebi istoria sa de două mii de ani. Actul cererii
iertării pentru greșelile membrilor Bisericii, pe care Sfântul Părinte
l-a făcut în prima duminică din Postul Mare (12 martie 2000), este de aceea
greu de perceput în dimensiunea sa reală de către atâția care văd în gestul
acesta un act de realism din partea Papei: pentru ei, Papa ar fi recunoscut în
sfârșit că Biserica nu este cea care pretinde a fi: "plină de slavă, fără
pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci să fie sfântă și fără de
prihană" (Ef 5,27). De aici, rezultă necesitatea de a recurge la
imagini pentru a înțelege că Biserica este sfântă, fără păcat, dar nu fără
păcătoși, asemenea lui Cristos, care a luat asupra sa păcatele lumii. Sfântul
Paul spune despre aceasta: "pe El, care n-a cunoscut păcatul, l-a făcut
pentru noi păcat ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu" (2Cor
5,21); adică Isus nu este păcătos, nu cunoștea păcatul, dar a fost
tratat ca un păcat, pentru că a luat asupra lui consecințele păcatului.
Astfel, Biserica este, după minunata expresie a Părinților Bisericii -
îndeosebi a Sfântului Augustin -, Cristos întreg, Cap și Trup. Ceea ce
vine de la cap, adică sfințenia, trece în trup. Iar în ceea ce privește răul
comis de membrii Poporului lui Dumnezeu, fie că sunt laici sau orânduiți în
ierarhie, trebuie să se spună că limitele Bisericii trec prin inima noastră.
Tot binele vine de la Cristos, așa cum viața trece în mlădițele viței; însă
datorită libertății mele pot să refuz această viață, să acționez pe cont
propriu fără să țin seama de Cristos, de învățătura sa, de harul său. Deci,
există o parte în mine - și totuși rămân ucenic al lui Cristos - care nu este
luminată de lumina sa, de Cel care este Lumen Gentium: din cauza
păcatului meu, nu mai reflectez această lumină a Lui, nu mai sunt al
Bisericii când fac răul, păcatul, pentru că nu mai este "lumina Lui
care strălucește pe chipul Bisericii" (LG 1). Desigur, aparțin corpului
social al Bisericii, sunt în Biserică, în structura sa, dar privat
de viața pe care Cristos o dă prin harul său, prin sacramentele și învățătura
sa.
2.3. Biserica Aceluia care a venit să
slujească
Noi, cei cărora le-a fost încredințată
preoția ca slujire pentru a paște turma lui Cristos, avem un loc deosebit în
raportul dintre Cristos și Biserică, întrucât, așa cum spune Lumen Gentium,
îndeosebi în celebrarea Jertfei Euharistice, acționăm in persona Christi,
în numele lui Cristos (LG 5; 28 a). Într-adevăr, spunem la
consacrare: acesta este trupul meu; acesta este potirul sângelui meu.
Această identificare cu misiunea lui
Cristos se realizează în trei domenii ale preoției ca slujire, predicare,
sfințire și conducere, chiar dacă în moduri diferite. Este meritul documentului
Lumen Gentium de a fi prezentat în mod organic această triplă misiune a
Bisericii enumerând exigențele, mai întâi când vorbește despre Episcopi (LG
25-27). Apoi face aplicația la slujirea preoților, în LG 28 și, mai
dezvoltat, în Decretul Presbyterorum Ordinis, la numerele 4-6.
Importantă este afirmația că
Părtași, după gradul
slujirii proprii, la misiunea lui Cristos, unicul Mijlocitor, ei vestesc
tuturor Cuvântul divin... în cultul Euharistic... acționând în persoana lui
Cristos..., unesc rugăciunile credincioșilor cu jertfa Capului lor..., adună
familia lui Dumnezeu într-o fraternitate însuflețită de un singur duh (LG
28; cf. PO 1b).
Putem să ne întrebăm dacă presbiterii
acționează întotdeauna în persoana lui Cristos sau numai în împlinirea
acțiunilor (gesturilor) sacramentale. Cunoaștem dictonul Părinților Biericii:
"când preotul botează, Cristos botează; când preotul iartă, Cristos
iartă" și așa mai departe.
Prima afirmație pentru preoți ne oferă o
cale de rezolvare:
Preoții, deși nu dețin
plinătatea preoției și depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt
totuși uniți cu aceștia în demnitatea sacerdotală; în virtutea sacramentului
Preoției, după chipul lui Cristos, Marele Preot veșnic, ei sunt consacrați
pentru a propovădui Evanghelia, pentru a păstori pe credincioși și a celebra
cultul divin, ca adevărați preoți ai Noului Testament (LG 28).
Repet începutul citatului precedent după
care, într-adevăr, urmează acest fragment pe care tocmai l-am citit:
"Părtași, după gradul slujirii proprii, la misiunea lui Cristos, unicul
Mijlocitor" (LG 28), pentru a vedea că este un accent diferit în
relația preotului cu Cristos, ca de altfel și a episcopului, în diferitele
sectoare ale ministerului său: părtaș la misiunea lui Cristos Mijlocitor
pentru întregul minister, dar acționând in persona Christi numai când
este vorba despre slujirea sacramentală.
a) Consecințele acestei diferențieri sunt
clare: când este vorba despre a acționa în numele lui Cristos, preotul
(prezbiterul sau episcopul) realizează în mod necesar opera lui Cristos
Mântuitorul; teologii vorbesc atunci despre ex opere operato. În timp ce
acționează ca părtaș la misiunea lui Cristos Mijlocitor, preotul
(prezbiter sau episcop) este responsabil de modul în care participă, adică
intervenția sa personală are o influență reală asupra rezultatelor acțiunii
sale; se vorbește atunci despre ex opere operantis.
Într-adevăr, este suficient să vedem
istoria Bisericii, pentru a constata că sfinți- papi, episcopi sau preoți - au
făcut mult mai mult decât sute de alți confrați ai lor, deși erau însemnați cu
aceeași preoție de slujire. Nu degeaba se spune că exemplul este mai
convingător decât predica.
b) O altă consecință a ceea ce s-a spus mai
înainte în ceea ce privește participarea preotului la misiunea lui Cristos
Mijlocitorul: întreaga slujire, întreaga activitate proprie a preotului este după
chipul lui Cristos marele și veșnicul preot. De aceea, această activitate
întreagă este un cult adus lui Dumnezeu, face parte din adorația datorată lui
Dumnezeu. Slujirea noastră atinge atunci o dimensiune sacră în toate multiplele
sale activități: învățarea catehismului, predicarea, vizitarea bolnavilor sau a
întemnițaților, vizitarea familiilor și așa mai departe; totul este cult de
adorație a lui Dumnezeu, pentru că totul contribuie, în exercițiul slujirii noastre,
la preamărirea lui Dumnezeu, la a face să vină Împărăția sa.
Această misiune caritabilă a slujirii
noastre este foarte importantă, dacă voim să răspundem la chemarea lui Cristos.
"După iubirea pe care o aveți unii față de alții, vă va recunoaște lumea
că sunteți ucenicii mei". Fiecare pagină din evanghelie ne amintește că fără
dragoste, credința este moartă, și această caritate este, mai întâi, față
de aproapele. De aceea, Papa Ioan Paul al II-lea a adăugat un element nou
pentru câștigarea indulgenței Anului jubiliar: faptele de caritate.
Conform tradiției, acestea sunt șapte în fiecare sector pastoral: șapte fapte
de milostenie materială și șapte fapte de milostenie spirituală.
În Decretul despre Slujirea și viața
preoțească, Presbyterorum Ordinis, este bine exprimată această
dimensiune sacră a slujirii, atunci când se spune:
Așadar, întrucât orice
preot, în felul său propriu, acționează în numele lui Cristos reprezentându-l,
el este înzestrat cu un har deosebit pentru ca, slujind pe cei încredințați lui
și întregul popor al lui Dumnezeu, să poată tinde mai eficient la desăvârșirea
Aceluia pe care Îl reprezintă, iar slăbiciunea omenească a trupului e vindecată
de sfințenia Lui, care s-a făcut pentru noi Mare Preot, "sfânt, nevinovat,
nepătat, osebit de cei păcătoși" (Evr 7,26) (PO 12 a).
Concluzia acestei afirmații este evidentă:
preotul devine sfânt prin exercitarea propriei slujiri. O spune clar aceeași
Constituție dogmatică Lumen Gentium: "Preoții..., participând la
harul misiunii lor (al Episcopilor), prin Cristos, veșnicul și unicul
Mijlocitor, trebuie să crească, prin exercitarea zilnică a îndatoririi lor, în
iubirea de Dumnezeu și de aproapele" (LG 41 c).
Nu este nevoie să mai adăugăm altceva; este
de ajuns să împlinim printr-o colaborare fidelă cu voința lui Cristos misiunea
care ne-a fost încredințată, în slujirea poporului care ne este încredințat,
pentru a face să strălucească Lumina neamurilor, Cristos, nu doar în lume, ci
și în noi. Un minunat cuvânt al Sfântului Paul ne amintește aceasta când,
scriind corintenilor, după ce a spus că îl predică pe Cristos Domnul, și nu pe
sine însuși, adaugă: "Fiindcă Dumnezeu, care a zis: «strălucească, din
întuneric, lumina», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească
cunoștința slavei lui Dumnezeu, pe fața lui Cristos (2Cor 4, 6).
2.4. Locul preoților în Biserică-Trup al
lui Cristos
Imaginea Trupului ne determină să
recunoaștem diferite misiuni în funcție de trebuințele trupului însuși, după
cum scria deja Sfântul Paul corintenilor (cf. 1Cor 12,12-31).
a) prima afirmație a documentului Lumen
Gentium, la nr. 28 b: Preoții sunt colaboratori ai misiunii Episcopilor.
Mai mult, se poate vorbi despre misiunea preoților asemenea
Episcopilor, a căror cunună spirituală sunt (cf. LG 41c).
Însă, datorită configurației Bisericii ca trup, această colaborare se exercită
în mod organic, în Biserica particulară care este dieceza (și formele
echivalente);
b) de aici, rezultă cea de a doua
afirmație, la nr. 28b din Lumen Gentium, adică preoții "formează
împreună cu Episcopul lor o unică Preoție", adăugând că "în fiecare
comunitate locală a credincioșilor, preoții îl reprezintă, ca să spunem așa, pe
Episcop" (LG 28b). Aici avem nucleul care va permite crearea Consiliului
preoțesc, conturat la nr. 28b al Decretului despre Misiunea pastorală a
Episcopilor Christus Dominus.
c) această participare comună a preoților
la slujirea preoțească, prin sfințirea sacramentală, și la misiunea pastorală a
propriului Episcop datorită misiunii încredințate, creează printre toți preoții,
îndeosebi în sânul aceleiași dieceze, o legătură frățească, "ce trebuie să
se manifeste spontan și cu dragă inimă în întrajutorarea spirituală și
materială, pastorală și personală, în întruniri și în comuniunea de viață, de
muncă și de iubire" (LG 28c).
Concluzie
Iată, dragi confrați, unde ne conduce
lectura documentelor Conciliului Vatican al II-lea: la a fi mereu mai
conștienți de acest mare mister al Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, Dumnezeu
din Dumnezeu, Lumină din Lumină (Crezul), care se actualizează în misterul
Bisericii una, sfântă, catolică și apostolică (Crezul), ai cărei membri
suntem, și în care avem o misiune deosebită, aceea de a participa la
misiunea lui Cristos Mijlocitorul, mai mult, în misiunea de sfințire, de a
acționa în persoana lui Cristos, pentru partea care ne revine în
participarea la misiunea pastorală a Episcopului nostru diecezan.