Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu
achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București
GAUDIUM ET SPES: EUHARISTIA, BISERICA ȘI LUMEA
Lucian FARCAȘ
1. Raportul dintre Gaudium et Spes
și Euharistie
Constituția
pastorală Gaudium et Spes nu se referă în mod expres la Euharistie decât
într-un singur loc. Cu toate acestea, prelegerea de față intenționează să
prezinte aspecte ale vieții Bisericii, menite să scoată în evidență faptul că
credincioșii care se adună în lăcașul sfânt pentru a celebra Euharistia, pentru
a adora Sfântul Sacrament, trăiesc în lume. Capacitatea lor de a participa la
sfânta liturghie și de a duce o viață euharistică depinde în mare măsură de
experiența pe care o fac în lume. Creștinii trimiși "în pace" la
sfârșitul celebrării euharistice, sunt cei care au venit din lume în biserică
și acum, părăsind biserica, se îndreaptă din nou spre lume.
Dintre toate
documentele Conciliului Vatican al II-lea, patru sunt de o importanță deosebită
și poartă denumirea de constituții. În Lumen Gentium este
prezentată învățătura Bisericii despre propria natură și despre misiunea pe
care a primit-o de la întemeietorul ei, Isus Cristos. Constituția Dei Verbum
prezintă bogăția Cuvântului lui Dumnezeu, izvorul revelat al credinței
Bisericii. Viața liturgică a comunității ecleziale este expusă de Sacrosanctum
Concilium. Biserica, chemată să fie lumină a popoarelor, bucurându-se de
hrana cerească a Cuvântului divin, asociată la acțiunea liturgică a lui
Cristos, este trimisă în același timp în lume pentru a-i face cunoscută
Împărăția Cerurilor și pentru a se angaja la transformarea societății umane,
așa încât ea să devină o civilizație a iubirii - Gaudium et spes.
Trei sunt
punctele principale ale lucrării de față. Mai întâi, va fi oferită o cheie de
lectură a constituției Gaudium et Spes; în al doilea rând, va fi arătată
dependența vieții creștine de factorul social; al treilea punct va trata despre
locul și rolul Bisericii în lume și despre câteva aspecte ale vieții ecleziale
în contextul vieții actuale locale.
2. O cheie
cristologică de lectură a constituției Gaudium et spes
Când Biserica dorește să-și definească
propria chemare față de lumea de astăzi, o face conștientă de raportul ei intim
față de cel care-i este capul, Isus Cristos. Domnul, care a murit și a înviat
pentru mântuirea omenirii întregi, este cheia de interpretare și înțelegere a
omului de astăzi și a lumii în care acesta trăiește. Față de modelul de viață
propus și trăit de Isus pot fi observate două atitudini fundamentale: o primă
atitudine de refuz a vieții pascale și o a doua atitudine de trăire baptismală
a vieții de credință. Prin această precizare a atitudinilor față de modelul
evanghelic se dă, de fapt, o parte din răspunsul la întrebarea omului de azi
și dintotdeauna: Ce este omul? De unde vine el? Încotro se îndreaptă?
2.1. Atitudinea de refuz sau neglijare a
vieții pascale
Tradiția biblică și cea creștină oferă
omului o înțelegere istorică a vieții din această lume, viață mereu însoțită de
categoriile timpului: prezentul, trecutul și viitorul. Reflectând asupra
istoriei, creștinii recunosc și mărturisesc prezența răscumpărătoare a lui
Dumnezeu, principalul autor al istoriei mântuirii oamenilor.
În acest context, trei sunt virtuțile prin
care poate fi înțeleasă mai bine lucrarea divină în lume. În primul rând, este
credința, prin care îi sunt descoperite omului faptele minunate ale Domnului,
fapte împlinite în timpul de demult, dar pe care Dumnezeu continuă să le
săvârșească mai departe, în favoarea răscumpărării omenirii. Se poate spune că
omul credincios se bucură de stabilitate și echilibru în viața sa de astăzi
datorită rădăcinilor credinței, adânc înfipte în trecutul istoriei mântuirii.
În al doilea rând, este speranța, prin care creștinul se deschide către
viitorul pe care Dumnezeu i-l promite și pe care îl va realiza la sfârșitul
timpurilor. Omul plin de speranță se încredințează cu totul acelei lucrări mântuitoare
care deja a început să fie o prezență reală, dar care se va împlini total abia
în timpurile ce vor veni. Aici se poate spune că creștinul, ancorat în
rădăcinile credinței venite din trecut, se deschide spre viitorul dinamic al
vieții care va veni de la Domnul. În al treilea rând, creștinul își trăiește
existența reală la cumpăna, la locul de întâlnire continuă dintre trecut și
viitor, în prezent. Este timpul și locul virtuții iubirii concrete, ca formă de
slujire spre mântuirea omului și spre transformarea societății umane.
Echilibrul credinței și orizontul speranței susțin dragostea ca formă de
angajare efectivă și ca mod de colaborare la realizarea Împărăției Cerurilor în
această lume.
În momentul în care omul privește cu
nepăsare aceste perspective ale credinței și experienței creștine, mai ales în
momentul în care el le neglijează și chiar le refuză, modul său de a-și trăi
viața în această lume capătă o altă caracteristică.
În cazul acesta este vorba de omul care-și
limitează orientarea în viață la aspectele pur umane, pur lumești, pur
materiale. Pentru el existența umană, ce-i drept, începe cu viața, dar
se sfârșește cu moartea. În cele mai multe cazuri, începutul vieții este
plin de dinamism și se manifestă în sărbători externe ca atare. Viața de la
început poate fi plină de speranță, de încredere. Omul așteaptă pentru viața
nou-născută, aflată în plină creștere, o împlinire care să cuprindă o carieră
aleasă, casă de piatră, bunuri suficiente pentru un trai plăcut. El își dorește
mult noroc în viață. Însă experiența reală a vieții îl va obliga, mai degrabă
sau mai târziu, să recunoască și evenimentul inevitabil al morții, al morții
care începe deja să-și pregătească venirea încă din timpul vieții. Este vorba
de acei factori care aduc nemulțumirea față de profesiunea aleasă,
insatisfacția pentru ceea ce face omul, nemulțumirea față de bunurile materiale
de care dispune, eșecul în relațiile interumane și, de cele mai multe ori, o
îmbătrânire asociată cu îmbolnăviri timpurii. Omul trebuie să constate, fie că
se gândește sau nu la această realitate, că viața care a început plină de
dinamism, începe să se diminueze de la un an la altul, de la o zi la alta.
Așa cum arată studiile de specialitate,
omul își trăiește viața proprie nu numai după programul pe care și l-a procurat
la început de drum, ci și în funcție de experiența ce-l așteaptă atunci când va
străbate drumul vieții. Dacă această experiență nu depășește barierele morții,
se întâmplă ca desfășurarea vieții omului respectiv să fie un apus continuu,
fără speranța unei altfel de posibilități a vieții. Este situația unui model de
viață care cunoaște trecerea de la entuziasmul inițial al vieții la pesimismul
sau fatalismul final al existenței umane.
La cele spuse până acum în acest subpunct,
se poate adăuga în mod firesc întrebarea: Care este raportul omului respectiv
cu lumea, cu societatea în care trăiește? Experiența istorică îndreaptă atenția
în astfel de cazuri spre două tendințe. Mai întâi, este cazul omului slab din
punctul de vedere al poziției sale sociale, economice și culturale. El este
expus riscului de a-și trăi neputința sub forma fatalismului, exprimat în
indiferența și neglijența față de propria viață și față de realitățile vieții
sociale. Apoi, este cazul omului puternic din punctul de vedere al locului pe
care-l ocupă în societatea în care trăiește. Întrucât este conștient că
existența lui umană se va termina cu moartea inevitabilă, va încerca să profite
cât mai mult de bunurile vieții înainte de moarte. Însă, este vorba de un profit
negativ, în sensul că va folosi toate mijloacele în favoarea salvării propriei
vieți, cu riscul de a jertfi altele, chiar nevinovate. Cu alte cuvinte, astfel
de oameni nu se vor preocupa de propria și adevărata împlinire umană și vor
aduce prejudicii grave vieții sociale și comunitare, binelui comun.
O exemplificare pentru cele notate mai sus
este, fără îndoială, experiența societăților bazate pe materialism, ateism,
consumism. Societatea românească a cunoscut și cunoaște și astăzi efectele
dezastruoase ale comunismului local pentru persoana umană și pentru realitățile
sociale.
2.2. Atitudinea de adoptare a vieții
pascale
În opoziție cu cele spuse mai sus,
referitor la atitudinea celui care refuză o orientare în viață după modelul
pascal, se află omul care adoptă un model de viață în spiritul evanghelic al
mărturiei pe care Cristos o dă în lume, în favoarea oamenilor și a societății
în care ei trăiesc. Este vorba aici nu de o simplă inversare a ordinii
evenimentelor vieții, ci de o conștientizare a darurilor pe care Dumnezeu i le
oferă omului pentru trăirea existenței sale în lume, ca un proces de sfințire
continuă, atât a persoanei proprii, cât și a mediului social comunitar în care
ea trăiește.
Primul mare eveniment care conferă omului o
modelare a vieții după exemplul lui Isus Cristos este botezul. Acest sacrament
este, prin excelență, darul vieții, dar al vieții care începe cu moartea,
pentru că prin el omul trebuie să moară mai întâi, să fie înmormântat împreună
cu Cristos, pentru ca apoi să învie împreună cu Domnul, să devină părtaș la
darul vieții depline.
Pentru omul credincios, care alege
perspectivele oferite de un model pascal al vieții, nu mai este el cel care
trebuie să se zbată cu orice preț pentru reușita vieții, ci el înțelege viața
ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, un dar de care se îngrijește în primul
rând însuși Domnul. Astfel, creștinul este scutit de necesitatea unei trăiri
crispate, încordate a vieții; nu e nevoit mereu să stea la pândă pentru a-și
salva viața. Grija lui nu este aceea de a se salva pe sine, ci el este orientat
spre o formă de slujire a vieții altora. Pentru că el se știe îngrijit de
Dumnezeu, ba chiar slujit de Fiul său, el devine capabil să-i slujească pe
alții în forma acelei iubiri care cere dăruire de sine, inclusiv dăruirea
supremă. El face experiența unei vieți care moare încontinuu, dar nu pentru a
dispare, ci pentru a se umple și mai mult de viață. Știind că la sfârșitul
existenței sale pământești nu va triumfa moartea, ci darul vieții divine,
murind în timpul vieții, el se deschide ființial spre viața divină.
În cazul
acesta, este normal ca viața lui să fie caracterizată de o perspectivă în care
se începe cu greul, cu crucea, cu moartea, dar acest proces se dezvoltă în
vederea unei împliniri a vieții. Dacă grija omului dotat cu o orientare de
viață pur umană era legată mai mult de verbul a avea și de factorii din
jurul lui, preocuparea creștinului are la bază verbul a fi și elementele
specifice lui. Nu este important doar ceea ce are, adică ce posedă, ființa umană
în viața ei pe acest pământ, ci, mult mai important e ceea ce este și ceea ce
devine ea: ceea ce este în fața lui Dumnezeu, în fața propriei conștiințe, în
fața semenilor, precum și față de lume și realitățile care o structurează.
Punând și aici întrebarea privind rostul
vieții umane pe acest pământ, răspunsul va fi, de data aceasta, altul. Modelul
pascal al vieții umane face din credincios nu un profitor pe seama oamenilor și
a realităților sociale, ci un slujitor al vieții aproapelui, precum și al vieții
comunitare. Un proces real al sfințirii omului și al transformării societății
are loc acolo unde oamenii sunt dispuși să primească darul vieții de la
Dumnezeu și să-l trăiască în spiritul lui Cristos mort și înviat pentru cauza
Împărăției Cerurilor.
Dorind ca tratarea acestui punct să fie o
cheie de lectură a constituției Gaudium et spes, se poate spune în
concluzie: Euharistia și experiența euharistică oferă omului capacitatea de a
fi o prezență reală și efectivă în mijlocul lumii, o prezență înțeleasă ca pro-existență
de slujire spre binele persoanei și spre transformarea societății. În
același timp, societatea de astăzi cuprinde oameni cu diferite orientări în
ceea ce privește trăirea vieții. Cei care mărturisesc un model pascal devin
izvoare ale bucuriei și speranței în lume, în timp ce aceia care refuză
o astfel de orientare constituie cauze ale tristeții și angoasei:
Neamul omenesc trăiește
astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde și rapide se
extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligența și activitatea
creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuși, asupra judecăților și
dorințelor lui individuale și colective, asupra modului lui de a gândi și de a
acționa, atât față de lucruri, cât și față de oameni. Astfel, putem vorbi
despre o adevărată transformare socială și culturală, care se reflectă chiar și
în viața religioasă. Așa cum se întâmplă în orice criză de creștere, această
transformare aduce cu sine și dificultăți deloc neglijabile. Astfel, în vreme
ce omul își extinde atât de mult puterea, nu reușește întotdeauna să o pună în
slujba sa. Străduindu-se să pătrundă mai mult adâncurile sufletului propriu,
pare adesea mai nesigur de sine. Dezvăluind tot mai limpede legile vieții
sociale, rămâne în ezitare asupra direcției pe care trebuie să i-o imprime (GS
4).
Aprofundând afirmațiile Conciliului Vatican
al II-lea cu privire la realitatea schimbărilor din viața socială, schimbări
care în mare parte au drept cauză progresul științific de care este capabil
ființa umană, se va preciza în continuare modul în care definirea morală a
omului este în strânsă dependență de factori externi, ceea ce explică și mai
bine structura sa socială.
3. Condiția de ființă dependentă
a persoanei umane
O lectură atentă a documentului Gaudium
et spes ne pune în fața ochilor o imagine a omului în care dimensiunea
istorică este scoasă în mod deosebit în evidență. În primul rând se remarcă
acea condiție de ființă în devenire, însă o devenire strâns legată de factorii
externi, în toată profunzimea lor. Devenirea omului este însoțită și modelată
de calitatea relației sale cu viața socială. Se va urmări mai departe un
răspuns dat în primul rând la întrebarea: Cine este omul, ființa dependentă?
Apoi va fi schițat un răspuns la întrebarea: De care factori externi / sociali
depinde el?
3.1. Factorul relațional al ființei
umane
Vorbind despre factorul relațional al
ființei umane, realitate ce va însoți ideile ce vor fi expuse în continuare, se
are în vedere un dublu aspect al naturii relaționale.
În primul
rând, omul este înțeles ca fiind prin excelență o ființă îndreptată atât de
mult spre viața socială, încât existența sa ajunge să fie dependentă de
aceasta. În al doilea rând, mediul social este acel factor care participă în
mod decisiv la formarea unei opțiuni fundamentale a ființei umane. Se poate
vorbi, în cazul acesta, de omul expus riscului. A fi expus riscului
înseamnă aici, pe de o parte, că omul nu primește nici o garanție absolută
privind calitatea expunerii sale către realitățile sociale. Pe de altă parte,
nici mediul extern nu constituie în sine un factor garant pentru o evoluție
pozitivă a membrilor societății sau ai unui grup social. Afirmând aici că omul
este o ființă expusă riscului, nu se face referință la niște riscuri necunoscute,
ascunse capacității omului de a cunoaște lumea din jurul lui, provocate de
forțe încă nedescoperite.
Riscurile de care trebuie ținut cont în
contextul acesta sunt condițiile create de omul însuși: prin efortul de a se
dezvolta personal și prin acțiunea pe care el, folosindu-se de sistemele,
structurile și instituțiile sociale, o are asupra semenilor săi. Cu alte
cuvinte, se impune o precizare a termenilor folosiți pentru a înțelege
realitatea ființei umane aflate mereu într-un proces de devenire, de trecere de
la persoană la personalitate, asemenea unei semințe care poartă în sine
posibilitatea unei împliniri doar în contextul unei relații eficiente cu mediul
extern. Aici este elocvent exemplul pe care ni-l dă Domnul Isus Cristos, atunci
când își prezintă propria identitate și misiunea legată de aceasta apelând la
mesajul bobului de grâu. La fel de ilustrativ este și exemplul dat de Învățător
în parabola semințelor care, datorită contactului cu diferite medii externe, au
o evoluție care explică bine factorul riscului la care este expus omul în
evoluția lui.
Gaudium et spes reprezintă, pe de o parte, un punct de sosire al
doctrinei sociale a Bisericii, pornind de la primul document oficial, enciclica
Rerum Novarum (1891) a lui Leon XII, până la documentele și învățătura
socială apropiate de Conciliul Vatican II. Totodată, constituția care tratează
despre prezența Bisericii în mijlocul lumii de astăzi reprezintă și un punct de
plecare în domeniul învățăturii sociale. O idee fundamentală, care parcurge
această învățătură, este diferența de limbaj atunci când se face referință la
realitățile sociale și la rolul lor în viața omului. Se recunoaște faptul că
ele au un rol decisiv în formarea și trăirea vieții omului ca individ și membru
al socieții. Prin aceasta, se mărturisește condiția omului de ființă
dependentă de factorul social. În același timp, sunt respinse acele teorii
care susțin un rol determinant al acelorași realități sociale în
procesul de formare a omului.
În consecință, având în vedere cele
evidențiate mai sus, se poate spune că omul este o ființă modelată de
realitățile sociale, cum este domeniul politic, economic și cultural. Însă
această modelare nu are loc în mod determinativ, ci în funcție de calitatea
morală specifică unei societăți. Riscul la care este expusă ființa umană poate
face din ea un rod binecuvântat al cooperării comunitare, dar, în
același, poate face din ea un produs și nimic mai mult. Rodul conține
viața, poate evolua în cadrul unui proces social de devenire, ajungând să ofere
viață la rândul său. Produsul nu conține viața, cel mult funcționează în
cadrul unui angrenaj social, indiferent față de gradul de civilizație și
cultură ale mediului în care există. O înțelegere mai clară a acestor lucruri
poate fi ușurată de o prezentare sumară a factorilor ce constituie dependența
omului de realitățile sociale.
3.2. Cele patru fenomene de dependență
Studiile de specialitate care se ocupă cu
analiza fenomenului social al vieții umane, oferă un material bogat în
informații referitoare la multitudinea și complexitatea realităților cu rol
decisiv în viața și conviețuirea oamenilor. Lectura analitică a constituției
pastorale Gaudium et spes descoperă patru domenii de dependență
semnificativă a omului de mediul social. Acest lucru este ușor de observat,
urmărind, de exemplu, schița generală a documentului. Este vorba de dependența
socială proximă și remotă, precum și de dependența materială
și transcendentală.
a) Dependența social-proximă.
Recunoscând această primă formă de dependență, părinții conciliari oferă
căsătoriei și familiei o atenție aparte. Aici avem a face cu două realități
diferite și, totodată, strâns unite. Căsătoria este acel spațiu de comuniune și
dragoste în care este zămislită ființa umană, rod al unui eveniment relațional
de profundă intimitate. Familia este mai degrabă celula socială în care
ființa umană, rod al dragostei soților, începe procesul propriu de devenire
într-un context social. Calitatea sa evolutivă, portretul său moral - implicând
dimensiunea personal-individuală și personal-comunitară - încep să se contureze
odată cu primele experiențe de relație socială în cadrul familiei. Dependența
socială proximă nu este constituită numai de membrii de facto ai familiei, ci
și de cei apropiați familiei, cum sunt bunicii, rudele apropiate și chiar
vecinii. Familia, văzută în structura sa mai extinsă, reprezintă realitatea
socială în care ființa umană depinde, înainte de toate, în formarea sa
emoțională. În ea sunt modelate sentimentele, afecțiunea, sensibilitatea copilului,
adolescentului și tânărului.
Pe scurt, familia este aceea care formează
inima omului - acea inimă cu care-l va percepe pe Dumnezeu, cu care va intra în
contact cu semenii săi, cu care se va angaja în viața socială, cu care va simți
în fața creației.
b) Dependența socială remotă. Istoria
modernă și, mai ales, cea contemporană cunoaște o schimbare deosebit de
importantă în ceea ce privește dependența omului de realitățile sociale menite
să exercite un rol deosebit atât în formarea lui, cât și în modul concret de a
exista.
Este vorba, în primul rând, de structurile
sociale specializate în formarea omului. Ele sunt menite să însoțească rolul
formator al familiei, preluând o parte din datoriile ei cu competență și
posibilități extinse. Așa este, de exemplu, sistemul școlar. Acesta poate oferi
copiilor și tinerilor mult mai mult decât ar putea o familie. Școala este aceea
care-l formează pe om informându-l, introducându-l în adevărul realităților
înconjurătoare, făcându-i cunoscută lumea din jur, dar și cea mai îndepărtată.
Școala are menirea de a forma cu prioritate mintea, intelectul ființei umane.
Alături de rolul principal al școlii, un
rol important în constituirea dependenței sociale remote îl au și alte
instituții, cum ar fi Biserica, organizații independente, particulare,
neguvernamentale, fundații de cultură, mijloacele de comunicare în masă etc.
Toate acestea formează decisiv dimensiunea culturală a ființei umane.
Și aici se poate spune că gradul și
calitate de prezență și activitate sociale a cetățeanului de mai târziu depind
de nivelul cultural al sistemului școlar. Nu trebuie neglijat faptul că
pregătirea intelectuală stă în strânsă legătură cu trăirea vieții religioase,
cu asumarea unui rol în viața socială, cu atitudinea responsabilă față creație.
Dacă familia îl pregătește pe om ca să fie capabil de comuniune, sistemul
școlar îl va pregăti pentru a fi un promotor al comunicării.
c) Dependența materială. Este
cunoscută importanța acordată educației voinței în cadrul unui concept mai larg
al pedagogiei, fie în domeniul laic, fie în cel religios. Realitatea vieții
sociale atrage, însă, atenția că nu este suficient ca în viață să vrei, trebuie
să și poți. În analizele făcute de Gaudium et spes este întâlnită
raportarea ființei umane la factorul social material. Structurile materiale
sunt cele care oferă spațiu real pentru exercitarea atâtor calități pe care le
are ființa umană. Realitățile materiale sunt cele care asigură condiții
suficiente pentru ca, alături de a vrea, omul să poată. Alături
de fenomenul cultural, evidențiat în subpunctul de mai sus, stă cel legat de
civilizație. Cultura privește mai mult latura spirituală, modelează și
promovează spiritul omului. Civilizația preia același rol pentru trupul omului,
deoarece între cele două realități umane - spirit și trup - nu poate și nu
trebuie să fie separare sau neglijare.
Dependența materială a ființei umane scoate
în evidență rolul pe care bunurile de strictă urgență îl au în vederea formării
omului, dar și trăirii lui. Calitatea întregii vieți umane depinde, astfel, de
aerul pe care îl respiră, de calitatea apei pe care o bea, de alimentele pe
care le consumă, de clima și zona geografică în care trăiește. Este de la sine
înțeles că acest bunuri materiale sunt în strânsă legătură cu celelalte fenomene
de dependență: o familie are nevoie de casă, de locuință; școala, biserica și
alte instituții de cultură au nevoie și ele de clădiri, de materiale didactice
etc.
Aici trebuie notată importanța dependenței
materiale pentru viața umană, evitând cu grijă condamnarea bogăției și,
eventual, promovarea sărăciei. Dacă bogăția agonisită necinstit și folosită cu
spirit lipsit de responsabilitate înjosește ființa umană, la fel de rău poate
lucra și sărăcia, mai ales cea de lungă durată, atunci când ea nu este o
virtute, ci, mai degrabă, rezultatul viciilor sociale.
d) Dependența
transcendentală - Preferința pentru acest titlu, lăsând deoparte termeni
referitori la credință sau religie, are o motivație ecumenică și umană,
culturală. Lucrul acesta intenționează să evite o reducere imprudentă a temei
doar la aspectul catolic sau creștin, în timp ce realitatea transcendentală
ocupă o arie mai largă.
Vorbind despre
această a patra dependență a ființei umane, se pune accentul pe o realitate a
structurii omului ce nu poate fi negată: omul se naște cu tendința spre
transcendent. El nu poate fi înțeles în integritatea sa existențială fără
această dimensiune a transcenderii. Părinții conciliari scot în evidență
această realitate și militează pentru respectarea drepturilor persoanei umane,
inclusiv pentru drepturile religioase și libertatea de conștiință.
Pentru o înțelegere practică a acestei
dependențe, nu este neapărat nevoie să fie studiate tratate de specialitate.
Este suficientă o privire critică a societăților care au ales sau au impus un
sistem totalitare contrar religiei, fie că lucrul acesta s-a făcut prin
propagandă atee, persecuție a credincioșilor sau printr-o formă de falsificare
a religiei, recurgând la practici fundamentaliste.
Experiența acestor societăți arată destul
de clar care sunt urmările pentru viața omului, ca și pentru societatea în care
trăiește, atunci când dependența transcendentală nu este respectată. Este o
mutilare directă a demnității persoanei umane și, indirect, o viciere a vieții
comunitare.
Sintetizând cele afirmate la acest punct,
condiția de ființă dependentă a persoanei umane, se poate spune,
păstrând mereu o raportare la primele cuvinte ale constituției pastorale
privind Biserica în lume, că o experiență fericită a omului în cadrul
dependenței sociale proxime, remote, materiale și transcendentale îi oferă
șansa de a deveni o ființă împlinită, izvor de bucurie și speranță,
o binecuvântare pentru societate; din contra, o experiență nefericită făcută în
același cadru de dependență, face ca ființa umană să cadă pe drumul propriei
împliniri, devenind prilej de angoasă și tristețe, o piedică
pentru societate.
4. Raportul dintre Biserică și lume
Sub acest
titlu vor fi prezentate câteva aspecte legate de cooperare reciprocă a
Bisericii și a realităților lumești în vederea eidificării Împărăției
Cerurilor. Totodată, vor fi atinse câteva probleme mai urgente din societatea
locală, față de care Biserica are o datorie specifică.
4.1. Edificarea
participativă a Împărăției Cerurilor
Din lectura
documentului Gaudium et spes se impune evitarea unei separări totale a
celor două realități care sunt Biserica și lumea. Documentul recunoaște o
autonomie specifică realităților lumești, militează pentru respectarea
competențelor pe care acestea le dovedesc și promovează un dialog fructuos
între Biserică și lume.
La baza acestui dialog stă mai întâi
respectarea reciprocă atât a naturii proprii, cât și a drepturilor și
datoriilor care decurg din aceasta.
Punctul comun care unește cele două
realități este proiectul care a stat la baza vieții și morții lui Isus Cristos,
Împărăția Cerurilor. Domnul este cel care a vestit această realitate a
mântuirii omului și a lumii, mai întâi prin cuvânt și, apoi, prin semne
minunate. Însă, tot El este cel care a încredințat urmașilor săi continuarea
edificării Împărăției Tatălui. Acest mandat divin lăsat de Isus privește
întreaga viață a oamenilor, și viața de credință, dar și viața în contextul
realităților lumești.
Este vorba de o edificare participativă a
acestui proiect mântuitor, respectând și împlinind roluri diferite. În cadrul
acesta, trebuie făcute niște precizări:
- Și Biserica și structurile lumești
trebuie să respecte cu sfințenie imaginea omului ca persoană umană, înțeleasă
atât ca individ, cât și ca membru.
- Rolul principal al Bisericii este înțeles
datorită legăturii sale cu mandatul lui Cristos, care-i este capul: este cel al
evanghelizării. Acest mandat este dat primit și în vederea mântuirii întregi:
spre sfințirea omului și spre schimbarea societății.
- Rolul principal al structurilor profane
este acela de sluji în mod concret omului și societății umane, în edificarea
pozitivă a domeniilor politicii, economiei și culturii.
- Promovând o recunoaștere a autonomiei
specifice fiecărei realități, documentul respinge un amestec al rolurilor, fapt
contrar naturii și misiunii lor.
Având în vedere aceste realități, se poate
spune că misiunea Bisericii este aceea de a predica în primul rând Evanghelia
referitoare la persoana umană, raportată la Dumnezeu ca ființă creată după
chipul și asemănarea lui, chemată să fie părtașă a Împărăției lui Dumnezeu. În
cadrul acesta, misiunea structurilor din lume este aceea de a se îngriji de
persoana umană înțeleasă ca membru al societății. Astfel, prioritară pentru
misiunea Bisericii este convertirea omului, iar pentru misiunea structurilor
din lume este transformarea societății umane. Aceste două roluri nu se
contrazic, ci cooperează reciproc în vederea realizării Împărăției Cerurilor.
4.2. Gaudium et spes pentru Biserica
locală
Studiind și meditând documentul conciliar Gaudium
et spes, Biserica locală are doatoria de a reflecta asupra locului pe care
ea îl ocupă în societatea de astăzi și, în funcție de definirea acestui loc, să
devină conștientă de misiunea ce-i revine în cadrul dialogului cu societatea
civilă. În acest sens, vor fi enumerate în continuare câteva aspecte.
Biserica este invitată de urgență să
constate și să analizeze fenomenul schimbării, abordând această temă cu
mijloace proprii, în primul rând, folosindu-se de reflecția teologică în dialog
cu științele istorice și sociale. Într-o societate aflată în plină schimbare
avem de-a face și cu o Biserică supusă unei schimbări. Spre exemplificare: dacă
în perioada comunistă au fost mai degrabă oamenii cei care au venit la
Biserică, acum a sosit timpul în care Biserica trebuie să aibă inițiativa de a
se regăsi în mijlocul lor, abordând împreună realitățile sociale ale vieții
politice, economice și culturale.
O atenție deosebită trebuie acordată
modului de analiză a fenomenului schimbării. În acest scop să fie practicată
metoda propusă de doctrina socială a Bisericii: a vedea, a judeca, a
acționa. Este metoda celor trei pași, prin care situația socială este mai
întâi privită așa cum este, adunând date și informații care să reflecte starea
reală a lucrurilor; urmează apoi o judecată, o apreciere critică, menită să
stabilească natura fenomenelor constate în comparație cu exigențele evangheliei
și cu valorile fundamentale umane și creștine, specifice vieții sociale; demarcând
prin judecată care sunt lucrurile bune ce trebuie împlinite, care sunt cele
rele care trebuiesc evitate sau îndepărtate, se trece la stabilirea unui plan
concret de acțiune corespunzător misiunii sociale a Bisericii.
Având în vedere dificultățile mari cu care
se confruntă societatea românească de astăzi, rolul Bisericii apare și mai
semnificativ. Îndeplinirea misiunii sociale a Bisericii față de lume trebuie să
implice viața întregii comunități ecleziale. În implicarea ei în problemele
sociale, dialogul cu societatea civilă și cu celelalte Biserici, este direct
dependentă de calitatea formării conștiințelor credincioșilor, având în vedere
misiunea specifică față de lume și realitățile ei. În acest sens, episcopii
trebuie să reflecteze împreună și să vadă dacă nu este cazul ca, alături de
cateheza biblică, alături de cateheza liturgică, să fie și un program de
cateheză socială. Gaudium et spes reprezintă platforma de bază a unei
astfel de cateheze sociale.
5. Concluzie
Dacă în centrul vieții bisericești Euharistia
ocupă un loc cu totul preferențial, este de notat faptul că majoritatea
absolută a celor care participă la celebrarea ei, trăiesc în lume. Atunci când
vin pentru celebrare, ei vin cu bucuria și speranța, cu tristețea și angoasa
societății umane din care provin. Invers, după celebrare, ei sunt trimiși în
mijlocului unei lume în care binele nu domină suficient și în care răul nu a
fost îndepărtat destul.
Este de dorit ca cetățenii acestei
societăți să fie creștini care, în viața lor individuală și comunitară, trăiesc
după modelul pascal al lui Cristos, capabili să moară pentru ceea ce este rău
și să învie pentru bine. Modul în care modelează profilul social al
cetățeanului și, totodată, al creștinului este în relație directă cu fenomenul
dependenței sociale proxime, remote, materiale și transcendentale.
Asumarea acestui rol atât în Biserică, cât
și în societate, păstrând și respectând autonomiile proprii, trebuie înțeles în
cadrul perspectivei oferite de Împărăția lui Dumnezeu, spre sfințirea omului și
transformarea societății. Trăirea concretă a liniilor directoare oferite de
constituția pastorală conciliară recere o reflecție a Bisericii locale, pentru
contextul socio-cultural actual aflat sub semnul schimbării. Inițiativele din
Biserică vor trebui precedate și însoțite de cateheze specifice doctrinei
sociale a Bisericii.
Creștinii, amintindu-și de
cuvântul Domnului: După aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei,
de veți avea iubire unii față de alții (In 13,35), nu pot avea o
dorință mai fierbinte decât aceea de a-i sluji cu tot mai multă generozitate și
eficiență pe oamenii acestor timpuri. De aceea, aderând cu fidelitate la
Evanghelie și beneficiind de puterea ei, uniți cu toți aceia care iubesc și
caută dreptatea, ei au de îndeplinit pe acest pământ o lucrare imensă de care
vor trebui să dea socoteală Aceluia care îi va judeca pe toți în Ziua de apoi.
Nu toți aceia care zic Doamne, Doamne vor intra în Împărăția cerurilor,
ci aceia care fac voia Tatălui (Mt 7,21) și se angajează cu curaj în
această lucrare. Căci Tatăl voiește să-L recunoaștem în orice om pe Cristos,
Fratele nostru, să-L iubim efectiv, prin cuvânt și faptă, dând astfel mărturie
pentru Adevăr și să împărtășim celorlalți misterul de iubire a Tatălui Ceresc.
În felul acesta, oamenii de pe toată fața pământului vor fi treziți la o
speranță vie, dar al Duhului, pentru a fi la urmă primiți în pacea și în
fericirea supremă, în patria care strălucește de slava Domnului (GS 93).