SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

GAUDIUM ET SPES: EUHARISTIA, BISERICA ȘI LUMEA

Lucian FARCAȘ

1. Raportul dintre Gaudium et Spes și Euharistie

Constituția pastorală Gaudium et Spes nu se referă în mod expres la Euharistie decât într-un singur loc. Cu toate acestea, prelegerea de față intenționează să prezinte aspecte ale vieții Bisericii, menite să scoată în evidență faptul că credincioșii care se adună în lăcașul sfânt pentru a celebra Euharistia, pentru a adora Sfântul Sacrament, trăiesc în lume. Capacitatea lor de a participa la sfânta liturghie și de a duce o viață euharistică depinde în mare măsură de experiența pe care o fac în lume. Creștinii trimiși "în pace" la sfârșitul celebrării euharistice, sunt cei care au venit din lume în biserică și acum, părăsind biserica, se îndreaptă din nou spre lume.

Dintre toate documentele Conciliului Vatican al II-lea, patru sunt de o importanță deosebită și poartă denumirea de constituții. În Lumen Gentium este prezentată învățătura Bisericii despre propria natură și despre misiunea pe care a primit-o de la întemeietorul ei, Isus Cristos. Constituția Dei Verbum prezintă bogăția Cuvântului lui Dumnezeu, izvorul revelat al credinței Bisericii. Viața liturgică a comunității ecleziale este expusă de Sacrosanctum Concilium. Biserica, chemată să fie lumină a popoarelor, bucurându-se de hrana cerească a Cuvântului divin, asociată la acțiunea liturgică a lui Cristos, este trimisă în același timp în lume pentru a-i face cunoscută Împărăția Cerurilor și pentru a se angaja la transformarea societății umane, așa încât ea să devină o civilizație a iubirii - Gaudium et spes.

Trei sunt punctele principale ale lucrării de față. Mai întâi, va fi oferită o cheie de lectură a constituției Gaudium et Spes; în al doilea rând, va fi arătată dependența vieții creștine de factorul social; al treilea punct va trata despre locul și rolul Bisericii în lume și despre câteva aspecte ale vieții ecleziale în contextul vieții actuale locale.

 

2. O cheie cristologică de lectură a constituției Gaudium et spes

Când Biserica dorește să-și definească propria chemare față de lumea de astăzi, o face conștientă de raportul ei intim față de cel care-i este capul, Isus Cristos. Domnul, care a murit și a înviat pentru mântuirea omenirii întregi, este cheia de interpretare și înțelegere a omului de astăzi și a lumii în care acesta trăiește. Față de modelul de viață propus și trăit de Isus pot fi observate două atitudini fundamentale: o primă atitudine de refuz a vieții pascale și o a doua atitudine de trăire baptismală a vieții de credință. Prin această precizare a atitudinilor față de modelul evanghelic se dă, de fapt, o parte din  răspunsul la întrebarea omului de azi și dintotdeauna: Ce este omul? De unde vine el? Încotro se îndreaptă?

2.1. Atitudinea de refuz sau neglijare a vieții pascale

Tradiția biblică și cea creștină oferă omului o înțelegere istorică a vieții din această lume, viață mereu însoțită de categoriile timpului: prezentul, trecutul și viitorul. Reflectând asupra istoriei, creștinii recunosc și mărturisesc prezența răscumpărătoare a lui Dumnezeu, principalul autor al istoriei mântuirii oamenilor.

În acest context, trei sunt virtuțile prin care poate fi înțeleasă mai bine lucrarea divină în lume. În primul rând, este credința, prin care îi sunt descoperite omului faptele minunate ale Domnului, fapte împlinite în timpul de demult, dar pe care Dumnezeu continuă să le săvârșească mai departe, în favoarea răscumpărării omenirii. Se poate spune că omul credincios se bucură de stabilitate și echilibru în viața sa de astăzi datorită rădăcinilor credinței, adânc înfipte în trecutul istoriei mântuirii. În al doilea rând, este speranța, prin care creștinul se deschide către viitorul pe care Dumnezeu i-l promite și pe care îl va realiza la sfârșitul timpurilor. Omul plin de speranță se încredințează cu totul acelei lucrări mântuitoare care deja a început să fie o prezență reală, dar care se va împlini total abia în timpurile ce vor veni. Aici se poate spune că creștinul, ancorat în rădăcinile credinței venite din trecut, se deschide spre viitorul dinamic al vieții care va veni de la Domnul. În al treilea rând, creștinul își trăiește existența reală la cumpăna, la locul de întâlnire continuă dintre trecut și viitor, în prezent. Este timpul și locul virtuții iubirii concrete, ca formă de slujire spre mântuirea omului și spre transformarea societății umane. Echilibrul credinței și orizontul speranței susțin dragostea ca formă de angajare efectivă și ca mod de colaborare la realizarea Împărăției Cerurilor în această lume.

În momentul în care omul privește cu nepăsare aceste perspective ale credinței și experienței creștine, mai ales în momentul în care el le neglijează și chiar le refuză, modul său de a-și trăi viața în această lume capătă o altă caracteristică.

În cazul acesta este vorba de omul care-și limitează orientarea în viață la aspectele pur umane, pur lumești, pur materiale. Pentru el existența umană, ce-i drept, începe cu viața, dar se sfârșește cu moartea. În cele mai multe cazuri, începutul vieții este plin de dinamism și se manifestă în sărbători externe ca atare. Viața de la început poate fi plină de speranță, de încredere. Omul așteaptă pentru viața nou-născută, aflată în plină creștere, o împlinire care să cuprindă o carieră aleasă, casă de piatră, bunuri suficiente pentru un trai plăcut. El își dorește mult noroc în viață. Însă experiența reală a vieții îl va obliga, mai degrabă sau mai târziu, să recunoască și evenimentul inevitabil al morții, al morții care începe deja să-și pregătească venirea încă din timpul vieții. Este vorba de acei factori care aduc nemulțumirea față de profesiunea aleasă, insatisfacția pentru ceea ce face omul, nemulțumirea față de bunurile materiale de care dispune, eșecul în relațiile interumane și, de cele mai multe ori, o îmbătrânire asociată cu îmbolnăviri timpurii. Omul trebuie să constate, fie că se gândește sau nu la această realitate, că viața care a început plină de dinamism, începe să se diminueze de la un an la altul, de la o zi la alta.

Așa cum arată studiile de specialitate, omul își trăiește viața proprie nu numai după programul pe care și l-a procurat la început de drum, ci și în funcție de experiența ce-l așteaptă atunci când va străbate drumul vieții. Dacă această experiență nu depășește barierele morții, se întâmplă ca desfășurarea vieții omului respectiv să fie un apus continuu, fără speranța unei altfel de posibilități a vieții. Este situația unui model de viață care cunoaște trecerea de la entuziasmul inițial al vieții la pesimismul sau fatalismul final al existenței umane.

La cele spuse până acum în acest subpunct, se poate adăuga în mod firesc întrebarea: Care este raportul omului respectiv cu lumea, cu societatea în care trăiește? Experiența istorică îndreaptă atenția în astfel de cazuri spre două tendințe. Mai întâi, este cazul omului slab din punctul de vedere al poziției sale sociale, economice și culturale. El este expus riscului de a-și trăi neputința sub forma fatalismului, exprimat în indiferența și neglijența față de propria viață și față de realitățile vieții sociale. Apoi, este cazul omului puternic din punctul de vedere al locului pe care-l ocupă în societatea în care trăiește. Întrucât este conștient că existența lui umană se va termina cu moartea inevitabilă, va încerca să profite cât mai mult de bunurile vieții înainte de moarte. Însă, este vorba de un profit negativ, în sensul că va folosi toate mijloacele în favoarea salvării propriei vieți, cu riscul de a jertfi altele, chiar nevinovate. Cu alte cuvinte, astfel de oameni nu se vor preocupa de propria și adevărata împlinire umană și vor aduce prejudicii grave vieții sociale și comunitare, binelui comun.

O exemplificare pentru cele notate mai sus este, fără îndoială, experiența societăților bazate pe materialism, ateism, consumism. Societatea românească a cunoscut și cunoaște și astăzi efectele dezastruoase ale comunismului local pentru persoana umană și pentru realitățile sociale.

2.2. Atitudinea de adoptare a vieții pascale

În opoziție cu cele spuse mai sus, referitor la atitudinea celui care refuză o orientare în viață după modelul pascal, se află omul care adoptă un model de viață în spiritul evanghelic al mărturiei pe care Cristos o dă în lume, în favoarea oamenilor și a societății în care ei trăiesc. Este vorba aici nu de o simplă inversare a ordinii evenimentelor vieții, ci de o conștientizare a darurilor pe care Dumnezeu i le oferă omului pentru trăirea existenței sale în lume, ca un proces de sfințire continuă, atât a persoanei proprii, cât și a mediului social comunitar în care ea trăiește.

Primul mare eveniment care conferă omului o modelare a vieții după exemplul lui Isus Cristos este botezul. Acest sacrament este, prin excelență, darul vieții, dar al vieții care începe cu moartea, pentru că prin el omul trebuie să moară mai întâi, să fie înmormântat împreună cu Cristos, pentru ca apoi să învie împreună cu Domnul, să devină părtaș la darul vieții depline.

Pentru omul credincios, care alege perspectivele oferite de un model pascal al vieții, nu mai este el cel care trebuie să se zbată cu orice preț pentru reușita vieții, ci el înțelege viața ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, un dar de care se îngrijește în primul rând însuși Domnul. Astfel, creștinul este scutit de necesitatea unei trăiri crispate, încordate a vieții; nu e nevoit mereu să stea la pândă pentru a-și salva viața. Grija lui nu este aceea de a se salva pe sine, ci el este orientat spre o formă de slujire a vieții altora. Pentru că el se știe îngrijit de Dumnezeu, ba chiar slujit de Fiul său, el devine capabil să-i slujească pe alții în forma acelei iubiri care cere dăruire de sine, inclusiv dăruirea supremă. El face experiența unei vieți care moare încontinuu, dar nu pentru a dispare, ci pentru a se umple și mai mult de viață. Știind că la sfârșitul existenței sale pământești nu va triumfa moartea, ci darul vieții divine, murind în timpul vieții, el se deschide ființial spre viața divină.

În cazul acesta, este normal ca viața lui să fie caracterizată de o perspectivă în care se începe cu greul, cu crucea, cu moartea, dar acest proces se dezvoltă în vederea unei împliniri a vieții. Dacă grija omului dotat cu o orientare de viață pur umană era legată mai mult de verbul a avea și de factorii din jurul lui, preocuparea creștinului are la bază verbul a fi și elementele specifice lui. Nu este important doar ceea ce are, adică ce posedă, ființa umană în viața ei pe acest pământ, ci, mult mai important e ceea ce este și ceea ce devine ea: ceea ce este în fața lui Dumnezeu, în fața propriei conștiințe, în fața semenilor, precum și față de lume și realitățile care o structurează.

Punând și aici întrebarea privind rostul vieții umane pe acest pământ, răspunsul va fi, de data aceasta, altul. Modelul pascal al vieții umane face din credincios nu un profitor pe seama oamenilor și a realităților sociale, ci un slujitor al vieții aproapelui, precum și al vieții comunitare. Un proces real al sfințirii omului și al transformării societății are loc acolo unde oamenii sunt dispuși să primească darul vieții de la Dumnezeu și să-l trăiască în spiritul lui Cristos mort și înviat pentru cauza Împărăției Cerurilor.

Dorind ca tratarea acestui punct să fie o cheie de lectură a constituției Gaudium et spes, se poate spune în concluzie: Euharistia și experiența euharistică oferă omului capacitatea de a fi o prezență reală și efectivă în mijlocul lumii, o prezență înțeleasă ca pro-existență de slujire spre binele persoanei și spre transformarea societății. În același timp, societatea de astăzi cuprinde oameni cu diferite orientări în ceea ce privește trăirea vieții. Cei care mărturisesc un model pascal devin izvoare ale bucuriei și speranței în lume, în timp ce aceia care refuză o astfel de orientare constituie cauze ale tristeții și angoasei:

Neamul omenesc trăiește astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde și rapide se extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligența și activitatea creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuși, asupra judecăților și dorințelor lui individuale și colective, asupra modului lui de a gândi și de a acționa, atât față de lucruri, cât și față de oameni. Astfel, putem vorbi despre o adevărată transformare socială și culturală, care se reflectă chiar și în viața religioasă. Așa cum se întâmplă în orice criză de creștere, această transformare aduce cu sine și dificultăți deloc neglijabile. Astfel, în vreme ce omul își extinde atât de mult puterea, nu reușește întotdeauna să o pună în slujba sa. Străduindu-se să pătrundă mai mult adâncurile sufletului propriu, pare adesea mai nesigur de sine. Dezvăluind tot mai limpede legile vieții sociale, rămâne în ezitare asupra direcției pe care trebuie să i-o imprime (GS 4).

Aprofundând afirmațiile Conciliului Vatican al II-lea cu privire la realitatea schimbărilor din viața socială, schimbări care în mare parte au drept cauză progresul științific de care este capabil ființa umană, se va preciza în continuare modul în care definirea morală a omului este în strânsă dependență de factori externi, ceea ce explică și mai bine structura sa socială.

 

3. Condiția de ființă dependentă a persoanei umane

O lectură atentă a documentului Gaudium et spes ne pune în fața ochilor o imagine a omului în care dimensiunea istorică este scoasă în mod deosebit în evidență. În primul rând se remarcă acea condiție de ființă în devenire, însă o devenire strâns legată de factorii externi, în toată profunzimea lor. Devenirea omului este însoțită și modelată de calitatea relației sale cu viața socială. Se va urmări mai departe un răspuns dat în primul rând la întrebarea: Cine este omul, ființa dependentă? Apoi va fi schițat un răspuns la întrebarea: De care factori externi / sociali depinde el?

3.1. Factorul relațional al ființei umane

Vorbind despre factorul relațional al ființei umane, realitate ce va însoți ideile ce vor fi expuse în continuare, se are în vedere un dublu aspect al naturii relaționale.

În primul rând, omul este înțeles ca fiind prin excelență o ființă îndreptată atât de mult spre viața socială, încât existența sa ajunge să fie dependentă de aceasta. În al doilea rând, mediul social este acel factor care participă în mod decisiv la formarea unei opțiuni fundamentale a ființei umane. Se poate vorbi, în cazul acesta, de omul expus riscului. A fi expus riscului înseamnă aici, pe de o parte, că omul nu primește nici o garanție absolută privind calitatea expunerii sale către realitățile sociale. Pe de altă parte, nici mediul extern nu constituie în sine un factor garant pentru o evoluție pozitivă a membrilor societății sau ai unui grup social. Afirmând aici că omul este o ființă expusă riscului, nu se face referință la niște riscuri necunoscute, ascunse capacității omului de a cunoaște lumea din jurul lui, provocate de forțe încă nedescoperite.

Riscurile de care trebuie ținut cont în contextul acesta sunt condițiile create de omul însuși: prin efortul de a se dezvolta personal și prin acțiunea pe care el, folosindu-se de sistemele, structurile și instituțiile sociale, o are asupra semenilor săi. Cu alte cuvinte, se impune o precizare a termenilor folosiți pentru a înțelege realitatea ființei umane aflate mereu într-un proces de devenire, de trecere de la persoană la personalitate, asemenea unei semințe care poartă în sine posibilitatea unei împliniri doar în contextul unei relații eficiente cu mediul extern. Aici este elocvent exemplul pe care ni-l dă Domnul Isus Cristos, atunci când își prezintă propria identitate și misiunea legată de aceasta apelând la mesajul bobului de grâu. La fel de ilustrativ este și exemplul dat de Învățător în parabola semințelor care, datorită contactului cu diferite medii externe, au o evoluție care explică bine factorul riscului la care este expus omul în evoluția lui.

Gaudium et spes reprezintă, pe de o parte, un punct de sosire al doctrinei sociale a Bisericii, pornind de la primul document oficial, enciclica Rerum Novarum (1891) a lui Leon XII, până la documentele și învățătura socială apropiate de Conciliul Vatican II. Totodată, constituția care tratează despre prezența Bisericii în mijlocul lumii de astăzi reprezintă și un punct de plecare în domeniul învățăturii sociale. O idee fundamentală, care parcurge această învățătură, este diferența de limbaj atunci când se face referință la realitățile sociale și la rolul lor în viața omului. Se recunoaște faptul că ele au un rol decisiv în formarea și trăirea vieții omului ca individ și membru al socieții. Prin aceasta, se mărturisește condiția omului de ființă dependentă de factorul social. În același timp, sunt respinse acele teorii care susțin un rol determinant al acelorași realități sociale în procesul de formare a omului.

În consecință, având în vedere cele evidențiate mai sus, se poate spune că omul este o ființă modelată de realitățile sociale, cum este domeniul politic, economic și cultural. Însă această modelare nu are loc în mod determinativ, ci în funcție de calitatea morală specifică unei societăți. Riscul la care este expusă ființa umană poate face din ea un rod binecuvântat al cooperării comunitare, dar, în același, poate face din ea un produs și nimic mai mult. Rodul conține viața, poate evolua în cadrul unui proces social de devenire, ajungând să ofere viață la rândul său. Produsul nu conține viața, cel mult funcționează în cadrul unui angrenaj social, indiferent față de gradul de civilizație și cultură ale mediului în care există. O înțelegere mai clară a acestor lucruri poate fi ușurată de o prezentare sumară a factorilor ce constituie dependența omului de realitățile sociale.

3.2. Cele patru fenomene de dependență

Studiile de specialitate care se ocupă cu analiza fenomenului social al vieții umane, oferă un material bogat în informații referitoare la multitudinea și complexitatea realităților cu rol decisiv în viața și conviețuirea oamenilor. Lectura analitică a constituției pastorale Gaudium et spes descoperă patru domenii de dependență semnificativă a omului de mediul social. Acest lucru este ușor de observat, urmărind, de exemplu, schița generală a documentului. Este vorba de dependența socială proximă și remotă, precum și de dependența materială și transcendentală.

a) Dependența social-proximă. Recunoscând această primă formă de dependență, părinții conciliari oferă căsătoriei și familiei o atenție aparte. Aici avem a face cu două realități diferite și, totodată, strâns unite. Căsătoria este acel spațiu de comuniune și dragoste în care este zămislită ființa umană, rod al unui eveniment relațional de profundă intimitate. Familia este mai degrabă celula socială în care ființa umană, rod al dragostei soților, începe procesul propriu de devenire într-un context social. Calitatea sa evolutivă, portretul său moral - implicând dimensiunea personal-individuală și personal-comunitară - încep să se contureze odată cu primele experiențe de relație socială în cadrul familiei. Dependența socială proximă nu este constituită numai de membrii de facto ai familiei, ci și de cei apropiați familiei, cum sunt bunicii, rudele apropiate și chiar vecinii. Familia, văzută în structura sa mai extinsă, reprezintă realitatea socială în care ființa umană depinde, înainte de toate, în formarea sa emoțională. În ea sunt modelate sentimentele, afecțiunea, sensibilitatea copilului, adolescentului și tânărului.

Pe scurt, familia este aceea care formează inima omului - acea inimă cu care-l va percepe pe Dumnezeu, cu care va intra în contact cu semenii săi, cu care se va angaja în viața socială, cu care va simți în fața creației.

b) Dependența socială remotă. Istoria modernă și, mai ales, cea contemporană cunoaște o schimbare deosebit de importantă în ceea ce privește dependența omului de realitățile sociale menite să exercite un rol deosebit atât în formarea lui, cât și în modul concret de a exista.

Este vorba, în primul rând, de structurile sociale specializate în formarea omului. Ele sunt menite să însoțească rolul formator al familiei, preluând o parte din datoriile ei cu competență și posibilități extinse. Așa este, de exemplu, sistemul școlar. Acesta poate oferi copiilor și tinerilor mult mai mult decât ar putea o familie. Școala este aceea care-l formează pe om informându-l, introducându-l în adevărul realităților înconjurătoare, făcându-i cunoscută lumea din jur, dar și cea mai îndepărtată. Școala are menirea de a forma cu prioritate mintea, intelectul ființei umane.

Alături de rolul principal al școlii, un rol important în constituirea dependenței sociale remote îl au și alte instituții, cum ar fi Biserica, organizații independente, particulare, neguvernamentale, fundații de cultură, mijloacele de comunicare în masă etc. Toate acestea formează decisiv dimensiunea culturală a ființei umane.

Și aici se poate spune că gradul și calitate de prezență și activitate sociale a cetățeanului de mai târziu depind de nivelul cultural al sistemului școlar. Nu trebuie neglijat faptul că pregătirea intelectuală stă în strânsă legătură cu trăirea vieții religioase, cu asumarea unui rol în viața socială, cu atitudinea responsabilă față creație. Dacă familia îl pregătește pe om ca să fie capabil de comuniune, sistemul școlar îl va pregăti pentru a fi un promotor al comunicării.

c) Dependența materială. Este cunoscută importanța acordată educației voinței în cadrul unui concept mai larg al pedagogiei, fie în domeniul laic, fie în cel religios.  Realitatea vieții sociale atrage, însă, atenția că nu este suficient ca în viață să vrei, trebuie să și poți. În analizele făcute de Gaudium et spes este întâlnită raportarea ființei umane la factorul social material. Structurile materiale sunt cele care oferă spațiu real pentru exercitarea atâtor calități pe care le are ființa umană. Realitățile materiale sunt cele care asigură condiții suficiente pentru ca, alături de a vrea, omul să poată. Alături de fenomenul cultural, evidențiat în subpunctul de mai sus, stă cel legat de civilizație. Cultura privește mai mult latura spirituală, modelează și promovează spiritul omului. Civilizația preia același rol pentru trupul omului, deoarece între cele două realități umane - spirit și trup - nu poate și nu trebuie să fie separare sau neglijare.

Dependența materială a ființei umane scoate în evidență rolul pe care bunurile de strictă urgență îl au în vederea formării omului, dar și trăirii lui. Calitatea întregii vieți umane depinde, astfel, de aerul pe care îl respiră, de calitatea apei pe care o bea, de alimentele pe care le consumă, de clima și zona geografică în care trăiește. Este de la sine înțeles că acest bunuri materiale sunt în strânsă legătură cu celelalte fenomene de dependență: o familie are nevoie de casă, de locuință; școala, biserica și alte instituții de cultură au nevoie și ele de clădiri, de materiale didactice etc.

Aici trebuie notată importanța dependenței materiale pentru viața umană, evitând cu grijă condamnarea bogăției și, eventual, promovarea sărăciei. Dacă bogăția agonisită necinstit și folosită cu spirit lipsit de responsabilitate înjosește ființa umană, la fel de rău poate lucra și sărăcia, mai ales cea de lungă durată, atunci când ea nu este o virtute, ci, mai degrabă, rezultatul viciilor sociale.

d) Dependența transcendentală - Preferința pentru acest titlu, lăsând deoparte termeni referitori la credință sau religie, are o motivație ecumenică și umană, culturală. Lucrul acesta intenționează să evite o reducere imprudentă a temei doar la aspectul catolic sau creștin, în timp ce realitatea transcendentală ocupă o arie mai largă.

Vorbind despre această a patra dependență a ființei umane, se pune accentul pe o realitate a structurii omului ce nu poate fi negată: omul se naște cu tendința spre transcendent. El nu poate fi înțeles în integritatea sa existențială fără această dimensiune a transcenderii. Părinții conciliari scot în evidență această realitate și militează pentru respectarea drepturilor persoanei umane, inclusiv pentru drepturile religioase și libertatea de conștiință.

Pentru o înțelegere practică a acestei dependențe, nu este neapărat nevoie să fie studiate tratate de specialitate. Este suficientă o privire critică a societăților care au ales sau au impus un sistem totalitare contrar religiei, fie că lucrul acesta s-a făcut prin propagandă atee, persecuție a credincioșilor sau printr-o formă de falsificare a religiei, recurgând la practici fundamentaliste.

Experiența acestor societăți arată destul de clar care sunt urmările pentru viața omului, ca și pentru societatea în care trăiește, atunci când dependența transcendentală nu este respectată. Este o mutilare directă a demnității persoanei umane și, indirect, o viciere a vieții comunitare.

Sintetizând cele afirmate la acest punct, condiția de ființă dependentă a persoanei umane, se poate spune, păstrând mereu o raportare la primele cuvinte ale constituției pastorale privind Biserica în lume, că o experiență fericită a omului în cadrul dependenței sociale proxime, remote, materiale și transcendentale îi oferă șansa de a deveni o ființă împlinită, izvor de bucurie și speranță, o binecuvântare pentru societate; din contra, o experiență nefericită făcută în același cadru de dependență, face ca ființa umană să cadă pe drumul propriei împliniri, devenind prilej de angoasă și tristețe, o piedică pentru societate.

 

4. Raportul dintre Biserică și lume

Sub acest titlu vor fi prezentate câteva aspecte legate de cooperare reciprocă a Bisericii și a realităților lumești în vederea eidificării Împărăției Cerurilor. Totodată, vor fi atinse câteva probleme mai urgente din societatea locală, față de care Biserica are o datorie specifică.

4.1. Edificarea participativă a Împărăției Cerurilor

Din lectura documentului Gaudium et spes se impune evitarea unei separări totale a celor două realități care sunt Biserica și lumea. Documentul recunoaște o autonomie specifică realităților lumești, militează pentru respectarea competențelor pe care acestea le dovedesc și promovează un dialog fructuos între Biserică și lume.

La baza acestui dialog stă mai întâi respectarea reciprocă atât a naturii proprii, cât și a drepturilor și datoriilor care decurg din aceasta.

Punctul comun care unește cele două realități este proiectul care a stat la baza vieții și morții lui Isus Cristos, Împărăția Cerurilor. Domnul este cel care a vestit această realitate a mântuirii omului și a lumii, mai întâi prin cuvânt și, apoi, prin semne minunate. Însă, tot El este cel care a încredințat urmașilor săi continuarea edificării Împărăției Tatălui. Acest mandat divin lăsat de Isus privește întreaga viață a oamenilor, și viața de credință, dar și viața în contextul realităților lumești.

Este vorba de o edificare participativă a acestui proiect mântuitor, respectând și împlinind roluri diferite. În cadrul acesta, trebuie făcute niște precizări:

- Și Biserica și structurile lumești trebuie să respecte cu sfințenie imaginea omului ca persoană umană, înțeleasă atât ca individ, cât și ca membru.
- Rolul principal al Bisericii este înțeles datorită legăturii sale cu mandatul lui Cristos, care-i este capul: este cel al evanghelizării. Acest mandat este dat primit și în vederea mântuirii întregi: spre sfințirea omului și spre schimbarea societății.
- Rolul principal al structurilor profane este acela de sluji în mod concret omului și societății umane, în edificarea pozitivă a domeniilor politicii, economiei și culturii.
- Promovând o recunoaștere a autonomiei specifice fiecărei realități, documentul respinge un amestec al rolurilor, fapt contrar naturii și misiunii lor.

Având în vedere aceste realități, se poate spune că misiunea Bisericii este aceea de a predica în primul rând Evanghelia referitoare la persoana umană, raportată la Dumnezeu ca ființă creată după chipul și asemănarea lui, chemată să fie părtașă a Împărăției lui Dumnezeu. În cadrul acesta, misiunea structurilor din lume este aceea de a se îngriji de persoana umană înțeleasă ca membru al societății. Astfel, prioritară pentru misiunea Bisericii este convertirea omului, iar pentru misiunea structurilor din lume este transformarea societății umane. Aceste două roluri nu se contrazic, ci cooperează reciproc în vederea realizării Împărăției Cerurilor.

4.2. Gaudium et spes pentru Biserica locală

Studiind și meditând documentul conciliar Gaudium et spes, Biserica locală are doatoria de a reflecta asupra locului pe care ea îl ocupă în societatea de astăzi și, în funcție de definirea acestui loc, să devină conștientă de misiunea ce-i revine în cadrul dialogului cu societatea civilă. În acest sens, vor fi enumerate în continuare câteva aspecte.

Biserica este invitată de urgență să constate și să analizeze fenomenul schimbării, abordând această temă cu mijloace proprii, în primul rând, folosindu-se de reflecția teologică în dialog cu științele istorice și sociale. Într-o societate aflată în plină schimbare avem de-a face și cu o Biserică supusă unei schimbări. Spre exemplificare: dacă în perioada comunistă au fost mai degrabă oamenii cei care au venit la Biserică, acum a sosit timpul în care Biserica trebuie să aibă inițiativa de a se regăsi în mijlocul lor, abordând împreună realitățile sociale ale vieții politice, economice și culturale.

O atenție deosebită trebuie acordată modului de analiză a fenomenului schimbării. În acest scop să fie practicată metoda propusă de doctrina socială a Bisericii: a vedea, a judeca, a acționa. Este metoda celor trei pași, prin care situația socială este mai întâi privită așa cum este, adunând date și informații care să reflecte starea reală a lucrurilor; urmează apoi o judecată, o apreciere critică, menită să stabilească natura fenomenelor constate în comparație cu exigențele evangheliei și cu valorile fundamentale umane și creștine, specifice vieții sociale; demarcând prin judecată care sunt lucrurile bune ce trebuie împlinite, care sunt cele rele care trebuiesc evitate sau îndepărtate, se trece la stabilirea unui plan concret de acțiune corespunzător misiunii sociale a Bisericii.

Având în vedere dificultățile mari cu care se confruntă societatea românească de astăzi, rolul Bisericii apare și mai semnificativ. Îndeplinirea misiunii sociale a Bisericii față de lume trebuie să implice viața întregii comunități ecleziale. În implicarea ei în problemele sociale, dialogul cu societatea civilă și cu celelalte Biserici, este direct dependentă de calitatea formării conștiințelor credincioșilor, având în vedere misiunea specifică față de lume și realitățile ei. În acest sens, episcopii trebuie să reflecteze împreună și să vadă dacă nu este cazul ca, alături de cateheza biblică, alături de cateheza liturgică, să fie și un program de cateheză socială. Gaudium et spes reprezintă platforma de bază a unei astfel de cateheze sociale.

 

5. Concluzie

Dacă în centrul vieții bisericești Euharistia ocupă un loc cu totul preferențial, este de notat faptul că majoritatea absolută a celor care participă la celebrarea ei, trăiesc în lume. Atunci când vin pentru celebrare, ei vin cu bucuria și speranța, cu tristețea și angoasa societății umane din care provin. Invers, după celebrare, ei sunt trimiși în mijlocului unei lume în care binele nu domină suficient și în care răul nu a fost îndepărtat destul.

Este de dorit ca cetățenii acestei societăți să fie creștini care, în viața lor individuală și comunitară, trăiesc după modelul pascal al lui Cristos, capabili să moară pentru ceea ce este rău și să învie pentru bine. Modul în care modelează profilul social al cetățeanului și, totodată, al creștinului este în relație directă cu fenomenul dependenței sociale proxime, remote, materiale și transcendentale.

Asumarea acestui rol atât în Biserică, cât și în societate, păstrând și respectând autonomiile proprii, trebuie înțeles în cadrul perspectivei oferite de Împărăția lui Dumnezeu, spre sfințirea omului și transformarea societății. Trăirea concretă a liniilor directoare oferite de constituția pastorală conciliară recere o reflecție a Bisericii locale, pentru contextul socio-cultural actual aflat sub semnul schimbării. Inițiativele din Biserică vor trebui precedate și însoțite de cateheze specifice doctrinei sociale a Bisericii.

Creștinii, amintindu-și de cuvântul Domnului: După aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, de veți avea iubire unii față de alții (In 13,35), nu pot avea o dorință mai fierbinte decât aceea de a-i sluji cu tot mai multă generozitate și eficiență pe oamenii acestor timpuri. De aceea, aderând cu fidelitate la Evanghelie și beneficiind de puterea ei, uniți cu toți aceia care iubesc și caută dreptatea, ei au de îndeplinit pe acest pământ o lucrare imensă de care vor trebui să dea socoteală Aceluia care îi va judeca pe toți în Ziua de apoi. Nu toți aceia care zic Doamne, Doamne vor intra în Împărăția cerurilor, ci aceia care fac voia Tatălui (Mt 7,21) și se angajează cu curaj în această lucrare. Căci Tatăl voiește să-L recunoaștem în orice om pe Cristos, Fratele nostru, să-L iubim efectiv, prin cuvânt și faptă, dând astfel mărturie pentru Adevăr și să împărtășim celorlalți misterul de iubire a Tatălui Ceresc. În felul acesta, oamenii de pe toată fața pământului vor fi treziți la o speranță vie, dar al Duhului, pentru a fi la urmă primiți în pacea și în fericirea supremă, în patria care strălucește de slava Domnului (GS 93).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire