SACRAMENTE

SACROSANCTUM CONCILIUM: EUHARISTIA ÎN LITURGIE

Claudiu DUMEA

În ziua de 22 septembrie 1956, adresându-se participanţilor la Congresul internaţional de la Assisi, Papa Pius al XII-lea saluta în mişcarea liturgică, ajunsă de acum la maturitate, trecerea Duhului Sfânt prin Biserica timpurilor noastre pentru a-i apropia pe oameni de izvoarele harului.

Conciliul al II-lea din Vatican, pe care Papa Ioan al XXIII-lea avea să-l convoace peste câţiva ani, a acordat o atenţie cu totul deosebită liturgiei şi Euharistiei care este inima întregii liturgii: dovadă e faptul că primul document promulgat de Conciliu a fost Constituţia liturgică Sacrosanctum Concilium.

Conciliul s-a ocupat prea puţin de latura doctrinală a Euharistiei. Tot ce are de spus în această privinţă e concentrat într-o singură frază, la nr. 47 din Sacrosanctum Concilium:            

La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi a Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare.

Preocuparea principală a Conciliului a fost de natură pastorală, având drept scop să-i facă pe credincioşi să participe activ şi conştient, şi nu ca nişte spectatori muţi, la celebrarea Euharistiei.

Conciliul al II-lea din Vatican deschide o pagină nouă în istoria liturgiei occidentale. E pentru prima dată că un Conciliu ecumenic consacră liturgiei un document oficial.

De fapt, Conciliul a mers pe calea trasată de Pius al XII-lea, desăvârşind reforma liturgică pe care o începuse deja acest mare papă. Aceleaşi persoane care au lucrat la reforma riturilor din Săptămâna Sfântă şi din Vigilia pascală pe vremea lui Pius al XII-lea au pregătit şi textul Constituţiei liturgice Sacrosanctum Concilium.

La nr. 50 din Constituţia liturgică, Conciliul dispune ca:

ceremoniile să fie simplificate păstrându-se neatinsă substanţa lor; se vor omite repetiţiile introduse în decursul veacurilor sau adăugirile mai puţin utile; în schimb, în măsura în care vor părea oportune sau necesare, vor fi restabilite, după tradiţia Sfinţilor Părinţi, unele elemente dispărute sub vitregia timpurilor.

De remarcat că exact acelaşi lucru intenţionase să-l facă cu 400 de ani înainte sfântul Pius al V-lea când a reformat liturghierul în conformitate cu principiile stabilite de Conciliul Tridentin: riturile să fie restabilite conform tradiţiei vechi a Sfinţilor Părinţi. Conciliul al II-lea din Vatican a putut să realizeze mult mai bine ceea ce îşi propusese să facă Pius al V-lea, datorită faptului că un mare număr de documente liturgice descoperite după Conciliul Tridentin, studiile patristice, contribuţiile mişcării liturgice moderne, au condus la o mai bună cunoaştere a celebrărilor din primele veacuri şi a tradiţiei Sfinţilor Părinţi. Prin urmare, Liturghierul lui Paul al VI-lea din 1970 îl completează în mod fericit pe cel promulgat în 1570 de Pius al V-lea, ambele păstrând identic tradiţia unică.

Constituţia liturgică tratează despre Euharistie în capitolul al II-lea, în zece numere, de la 47 la 57. Iată, pe scurt, problemele pe care le tratează.

Mai întâi - participarea activă.

Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muţi la acest mister al credinţei, ci înţelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor, să participe la acţiunea sacră în mod conştient, cu pietate şi activ (SC 48).

Cei care suntem puţin mai în vârstă ne amintim cum participau în trecut credincioşii la liturghie. Nu că nu era o participare activă. Credincioşii, în general, participau cu mare pietate, atenţie şi concentrare, dar nu la celebrarea propriu-zisă, ci la propriile rugăciuni şi exerciţii de pietate. Preotul celebra în latină fără să fie înţeles, cu voce joasă, fiind auzit doar de ministranţi, cu spatele la popor. În timp ce preotul spunea rugăciunile sale, poporul le spunea pe ale sale: se spunea, în general, rugăciunea de dimineaţă în timpul liturgiei cuvântului şi rozariul în a doua parte a liturghiei; se cântau anumite cântece, rugăciunea şi cântarea erau întrerupte la Prefacere de clopoţelul ministrantului, când lumea privea în tăcere ostia şi potirul. Păstorii aveau grijă să-i convingn pe credincioşi că sacramentul euharistiei produce efectele sale ex opere operato şi că, pentru a beneficia de roadele lui, e de ajuns să-l primeşti cu pietate şi dispoziţie sufletească corespunzătoare.

Conciliul subliniază cu putere că liturghia nu este acţiunea privată a preotului. Din natura sa, ea este eclezială, comunitară. Întregul popor al lui Dumnezeu, structurat  ierarhic, oferă prin mâinile preotului jertfa euharistică.

În acest sens, continuă documentul conciliar,

oferind Ostia nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să înveţe a se oferi pe ei înşişi şi, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârşească din zi în zi în unire şi cu Dumnezeu şi în unirea dintre ei, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toţi.

Noul liturghier reînvie un rit dispărut sub vitregia vremurilor: e vorba de reintroducerea procesiunii de aducere a darurilor la ofertoriu. Ofertoriul este momentul principal în care credincioşii se oferă pe ei înşişi prin Cristos Mijlocitorul. Să clarificăm puţin înţelesul cuvântului ofertoriu. Ofertoriul propriu-zis la celebrarea Euharistiei este rugăciunea euharistică sau canonul liturghiei. Toate rugăciunile după Prefacere exprimă oferirea pe care o face întreaga Biserică, preoţi şi credincioşi, împreună cu Cristos care se oferă pe sine Tatălui ca victimă de împăcare întru aducere de mulţumire. Pe drept cuvânt bizantinii numesc rugăciunea euharistică sau canonul - anaforă, adică oferire sau ofertoriu.

Dar mai este un moment la liturghie care în liturghia romană a rămas cu numele de ofertoriu: e momentul în care credincioşii se oferă pe ei înşişi, oferire exprimată prin prezentarea la altar a pâinii şi vinului care se vor transforma în trupul şi sângele Domnului. Acesta este ofertoriul: aducerea pâinii şi vinului la altar, fie că aceste daruri sunt aduse în procesiune solemnă, fie că le aduc ministranţii, într-o formă simplă, de la credenţă la altar.

La începutul Bisericii, ritul ofertoriului era de o mare simplitate. Sfântul Iustin,  la anul 150, îl descria cu aceste puţine cuvinte: "I se aduc apoi celui care prezidează adunarea fraţilor (episcopului) pâine şi o cupă cu vin amestecat cu apă" (Apologia I, 65). Toţi, de la papă până la ultimul credincios, îşi aduceau de acasă pâinea şi vinul pentru împărtăşanie. Aşa se explică îndemnul pe care îl face şi astăzi celebrantul: "Rugaţi-vă, fraţilor, pentru ca jertfa mea şi a voastră - a fiecăruia dintre voi"; nu jertfa noastră, sau această jertfă. Credincioşii îşi aduceau fiecare, în procesiune, la altar, pâinea şi vinul.

Sfântul Hipolit în Tradiţia apostolică, pe la anul 200, ne informează că diaconii strângeau pâinea şi vinul de la credincioşi şi le aduceau la episcop, la altar. Tot sfântul Hipolit ne informează că se ofereau odată cu pâinea şi vinul, untdelemn, brânză, măsline şi alte daruri destinate săracilor şi întreţinerii clerului şi a Bisericii. Pe altar se aşeza numai pâinea şi vinul pentru jertfă, fiind cu desăvârşire interzis să se depoziteze pe altar alimentele şi celelalte pomeni destinate săracilor şi Bisericii.

La acest gest simplu s-a adăugat ulterior o rugăciune asupra darurilor numită secretă; celebrantul o spunea în şoaptă, deoarece cântarea care însoţea aducerea darurilor dura ceva mai mult. Încetul cu încetul, în jurul gestului simplu al ofertoriului s-a creat un set de rituri şi rugăciuni, ca incenzarea, rugăciuni de purificare personală a preotului, spălarea mâinilor ş.a.m.d.

Din Evul Mediu, credincioşii nu mai aduc de acasă pâinea şi vinul pentru împărtăşanie; ca atare, procesiunea de aducere a darurilor dispare. De acum, ofertoriu se va numi complexul de rituri şi rugăciuni menite să însoţească ritul atât de simplu şi grăitor al ofertoriului.

Anumite reminiscenţe ale vechii procesiuni ofertoriale au  mai dăinuit un timp, de pildă, la consacrarea episcopilor şi la sfinţirea abaţilor, când se aduceau la ofertoriu două butelci cu vin, două pâini şi două lumânări, sau la canonizarea sfinţilor, când câţiva cardinali prezentau papei pe lângă cele amintite, o colivie cu păsări având culori ce simbolizau virtuţile celui canonizat, dupn cum era cazul: fecioară, martir. Evident, procesiunea nu mai avea un caracter liturgic, simbolic, ci unul alegoric.

Actuala reformă liturgică a intenţionat să redea ofertoriului simplitatea şi semnificaţia lui iniţială. Din dispoziţia personală a lui Paul al VI-lea s-au introdus două rugăciuni noi, două beracot, două binecuvântări de tip iudaic. Este binecuvântat Dumnezeu pentru pâinea şi vinul care vor deveni pâinea vieţii şi băutură spirituală. Dar ofertoriul nu sunt aceste binecuvântări. Institutio Generalis Missalis Romani - documentul care însoţeşte liturghierul lui Paul al VI-lea, în care găsim normele celebrării corecte a Sfintei Liturghii - prevede următoarele cu privire la ofertoriu:

La începutul liturgiei euharistice sunt duse la altar darurile care vor deveni Trupul şi Sângele lui Cristos... se recomandă ca înşişi credincioşii să prezinte pâinea şi vinul; preotul sau diaconul le primeşte la locul potrivit...

Deşi credincioşii nu mai aduc de acasă pâinea şi vinul pentru liturghie, cum făceau odinioară, totuşi ritul prezentării acestor daruri îşi păstrează valoarea şi semnificaţia sa liturgică.

Se pot oferi, de asemenea, bani sau alte daruri pe care le aduc credincioşii sau sunt adunate în biserică, pentru săraci sau pentru Biserică. Acestea sunt aşezate într-un loc potrivit, nu pe masa euharistică.

Procesiunea de prezentare a darurilor este însoţită de cântarea la ofertoriu. Cântarea se prelungeşte cel puţin până când darurile sunt aşezate pe altar... (Institutio Generalis, 49-50).

Noua reformă liturgică a voit să redea acestui rit toată simplitatea şi semnificaţia sa profundă iniţială. Procesiunea la ofertoriu a fost reintrodusă, dar, din păcate, uneori e reluată nu cu semnificaţia sa simbolică, autentică, iniţială, ci cu semnificaţia sa alegorică, medievală. Ritul ofertoriului este înăbuşit de gustul pentru spectacol.

În continuare, documentul conciliar, în vederea participării active la celebrare, acordă o importanţă deosebită citirii şi explicării Cuvântului lui Dumnezeu.

Credincioşii să fie instruiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu... Pentru a oferi din belşug credincioşilor hrana Cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în aşa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din Sfânta Scriptură" (SC 48.51).

Limba latină în care se citeau textele biblice, limbă pe care credincioşii nu o înţelegeau, era o problemă serioasă pentru înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Ne amintim iarăşi, cei mai în vârstă, cum credincioşii cântau şi spuneau diferite rugăciuni în timp ce preotul citea în şoaptă epistola şi Evanghelia.

Cu puţin înainte de reforma liturgică, s-a introdus obiceiul de a se citi şi în limba poporului, cel puţin Evanghelia, după ce s-a citit în latineşte. A fost un pas înainte. Tot un progres a fost, acolo unde s-a putut, tipărirea micilor misale, cu textele liturghiei traduse în limba poporului, pe care credincioşii le citeau în timp ce preotul le spunea în limba latină.

Deşi liturghia s-a tradus acum în limba poporului, aceste mici misale continuă să circule sub formă de foi volante. Aceste foi volante cu textele liturghiei sunt foarte bune pentru pregătirea textelor biblice înainte de liturghie şi pentru aprofundarea lor după liturghie, dar nu este indicată folosirea lor în timpul liturghiei. Foile volante din care citesc credincioşii împiedică comunicarea cu slujitorii, slăbind astfel coeziunea şi unitatea adunării. Cuvântul lui Dumnezeu e proclamat la liturghie de lector şi trebuie ascultat cu atenţie de credincioşi. Dacă citesc din foi, toţi credincioşii din ascultători devin lectori, autonomi, unii citind înaintea lectorului, alţii în urma lui.

Dar, mai ales, nu trebuie înlocuite cărţile liturgice din care se citesc textele la liturghie cu aceste foi volante. Măreţia Cuvântului lui Dumnezeu, întreaga tradiţie a Bisericii şi Sacrosanctum Concilium la nr. 122 cer ca lecţionarul şi, mai ales, evangheliarul şi, în general, cărţile liturgice să fie cu adevărat demne, ornamentate şi frumoase, întrucât sunt semne şi simboluri ale realităţilor pe care le conţin.

Cât priveşte predica, ea nu mai este un element de excepţie, festiv; ea devine parte integrantă a Liturghiei. La nr. 52 Sacrosanctum Concilium prevede:

Este stăruitor recomandată omilia ca parte integrantă a Liturghiei: pornind de la textul sacru, în ea sunt prezentate, de-a lungul anului liturgic, misterele credinţei şi normele vieţii creştine. La Liturghiile care se celebrează cu participarea poporului, în duminici şi sărbători de poruncă, omilia nu se va omite decât din motive grave (SC 52).

La care Institututio Generalis adaugă:

omilia este recomandată în celelalte zile, în special în zilele de lucru ale Adventului, Postului Mare şi timpului pascal. De asemenea, şi în alte sărbători şi ocazii când poporul vine în număr mare la biserică. Ca normă generală, omilia o va ţine preotul celebrant" (Institutio Generalis, 42).

Preotul acţionează in persona Christi nu numai la liturgia euharistică, dar şi la liturgia Cuvântului din care face parte şi omilia. El este cel care frânge şi împarte poporului nu numai pâinea euharistică, dar şi pâinea Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolii au ales şapte diaconi ca să se ocupe de faptele de caritate, pentru ca ei să fie liberi să se ocupe de predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Din cele mai vechi timpuri, omilia revine celui care prezidează Euharistia. În anul 150, sfântul Iustin nota: "După ce lectorul a terminat de citit, cel care prezidează (episcopul) ia cuvântul şi îi îndeamnă să urmeze aceste învăţături frumoase" (Apologia I, 67).

În continuare, în epoca patristică îi găsim pe episcopi ţinând omilia. Preoţii puteau să predice cu aprobarea episcopului. În cazul în care era împiedicat să predice, Papa Leon cel Mare îşi încredinţa chiar unui diacon omilia pentru a o citi. Conciliul din Vaison (529) îi autoriza şi pe preoţi, atunci când erau împiedicaţi din cauza bolii, să le încredinţeze diaconilor predicile spre a le citi la Liturghie.

Mai departe, documentul Conciliului dispune reintroducerea rugăciunii credincioşilor care, sub vitregia timpurilor, se pierduse şi ea pe cale, supravieţuind doar în ceremonia din Vinerea Sfântă.

"Rugăciunea comună" sau "rugăciunea credincioşilor" va fi reintrodusă după Evanghelie şi omilie, mai ales în duminici şi sărbători de poruncă, pentru ca prin participarea poporului să se facă rugăciuni speciale pentru Sfânta Biserică, pentru cei care ne conduc, pentru cei care sunt copleşiţi de diferite necazuri, pentru toţi oamenii şi pentru mântuirea lumii întregi (SC 53).

Pentru că îmbrăţişează nevoile lumii întregi, se mai numeşte şi "rugăciunea universală".

Denumirea de "rugăciunea credincioşilor" trebuie înţeleasă corect. Nu este vorba de rugăciunea laicilor în contrast cu clerul, ca şi cum acum ar fi momentul când laicii au drept la cuvânt. Credincioşii înseamnă botezaţii, fideles. În primele veacuri, când se face catehumenatul, catehumenii - infideles - puteau să participe la liturgia Cuvântului, după care erau invitaţi să părăsească adunarea. Rămâneau în continuare numai credincioşii fideles, botezaţii şi cu această rugăciune a credincioşilor începea liturgia euharistică.

Rugăciunea universală îşi are rădăcinile în rugăciunea Şmone Esre (18 binecuvântări) din liturgia iudaică. Cele 18 invocaţii le rostea la sinagogă haţanul (servitorul), strămoşul diaconului creştin. Şi în liturgia creştină în mod normal este funcţia diaconului, dacă participă vreunul, să rostească invocaţiile la rugăciunea credincioşilor. Nu pare normal ca la anumite celebrări solemne, să stea în presbiteriu, decorativ, 10-20 de diaconi îmbrăcaţi în veşmintele care le sunt proprii, iar laicii să rostească intenţiile la rugăciunea credincioşilor.

Mai departe, Conciliul, în Constituţia liturgică, îi îndeamnă călduros pe credincioşi să facă împărtăşania sacramentală, nu numai spirituală, la liturghia la care participă. Mai mult, reintroduce împărtăşania şi sub forma vinului care, sub vitregia timpurilor şi din motive practice, a dispărut şi ea din evul mediu încoace din liturghia romană, şi numai din liturghia romană. Credincioşii "să se hrănească la masa Trupului Domnului (...). Împărtăşania sub ambele specii, rămânând valabile principiile dogmatice stabilite de Conciliul Tridentin, poate fi dată atât clericilor şi călugărilor, cât şi laicilor" (SC 48, 55).

Institutio Generalis arată pentru ce trebuie reintrodusă, pe cât posibil, împărtăşania sub ambele specii.

Sub aspectul de semn, împărtăşania are un sens mai complet când se face sub ambele specii. Sub această formă iese perfect în evidenţă semnificaţia de ospăţ euharistic şi se exprimă mai clar voinţa divină de a ratifica noul şi veşnicul Legământ în Sângele Domnului şi se vede mai bine legătura dintre ospăţul euharistic şi ospăţul escatologic din Împărăţia Tatălui (Institutio Generalis, 240).

Ne-a rămas în amintire faptul că la liturghiile solemne duminica şi în sărbători nu se împărtăşea nici un credincios: era program de împărtăşanii în afara liturghiei sau la liturghia mică, dimineaţa. În unele biserici mari şi la sanctuare, în timp ce se celebra Liturghia la altarul principal, un preot distribuia împărtăşania la un altar secundar din sfert în sfert, sau din jumătate în jumătate de oră. Împărtăşania era cumva separată de liturghie. Acum lucrurile s-au îndreptat. Credincioşii se împărtăşesc la toate liturghiile. A mai rămas un lucru de făcut pentru a se desăvârşi legătura dintre împărtăşanie şi liturghie. E ceea ce prevede Institututio Generalis:

Este foarte de dorit ca credincioşii să primească Trupul Domnului cu ostii consacrate chiar la liturghia la care participă şi, în cazurile prevăzute, să se împărtăşească şi din potir pentru ca prin aceste semne exterioare să se vadă mai bine că Împărtăşania este o participare la jertfa care se săvârşeşte chiar atunci (Institutio Generalis, 56).

Conciliul a reintrodus apoi concelebrarea, care dispăruse şi ea cu vreo mie de ani în urmă, cu câteva excepţii, mai exact cu ocazia hirotonirilor. "Concelebrarea, scrie Sacrosanctum Concilium, este o formă adecvată de manifestare a unităţii preoţiei" (SC 57). În primele veacuri ale Bisericii, concelebrarea era modul obişnuit de a celebra Liturghia, dar cum canonul nu era încă fixat şi celebrantul principal avea posibilitatea de a improviza, ceilalţi concelebranţi participau în tăcere. Cea mai veche mărturie în acest sens o avem în Traditio Apostolica a lui Hipolit: episcopul rosteşte canonul, iar preoţii concelebrează în tăcere, întinzându-şi doar mâinile spre pâine şi vin împreună cu episcopul. Acest gest este prevăzut la actuala concelebrare, însă nu este obligatoriu.

În secolul al VIII-lea, cardinalii care aveau voie să concelebreze cu Papa la Roma de patru ori pe an, rămâneau de asemenea în tăcere şi numai papa rostea canonul. Semnul concelebrării era doar faptul că ei ţineau în mâini pâinea şi vinul deasupra  corporalului. După puţină vreme însă, îi găsim pe cardinalii concelebranţi rostind canonul împreună cu papa.

În rânduiala actuală a concelebrării, unele părţi le recită numai celebrantul principal, altele le recită unii dintre concelebranţi, altele toţi în comun. Totuşi, legătura cu disciplina din trecut se păstrează prin faptul că părţile comune le spune cu glas tare numai celebrantul principal, numai glasul lui făcându-se auzit; ceilalţi trebuie să le rostească cu voce joasă.

La o concelebrare întotdeauna prezidează unul singur; nu există co-prezidenţă. Astfel, de pildă, dacă sunt prezenţi doi episcopi sau doi preoţi care celebrează prima liturghie, nu-şi împart părţile care revin celui care prezidează concelebrarea; unul singur le săvârşeşte pe toate.

În sfârşit, intervenţia cea mai spectaculoasă şi mai controversată pe care a înfăptuit-o Conciliul a fost introducerea limbii poporului în liturghie. Ceea ce nu înseamnă, în intenţia Conciliului, abolirea limbii latine din liturghia romană.

La Liturghiile celebrate cu participarea credincioşilor, se va putea acorda locul cuvenit limbii poporului, mai ales în lecturi şi în "rugăciunea comună" şi, în funcţie de condiţiile locale, de asemenea, în părţile ce revin poporului, conform art. 36 din această Constituţie.

Se va avea grijă totuşi ca poporul să poată recita sau cânta împreună şi în limba latină părţile din Rânduiala Sfintei Liturghii care îi revin.

Acolo unde o folosire mai largă a limbii poporului în Liturghie pare oportună, se vor respecta prescripţiile art. 40 din această Constituţie (SC 54).

În încheiere, vreau să reproduc un text din Directoriul pentru slujirea şi viaţa preoţilor publicat de Congregaţia pentru cler în 1994 din capitolul despre ascultare, referitor la respectarea normelor liturgice.

Printre diversele aspecte actuale ale problemei ascultării, merită să fie scos în evidenţă cel al respectării cu convingere a normelor liturgice.Liturghia este exercitarea preoţiei lui Isus Cristos, culmea spre care tinde activitatea Bisericii şi, în acelaşi timp, izvorul din care decurge întreaga sa putere. Ea este aşadar, un domeniu în care preotul trebuie să fie în mod deosebit conştient că este slujitor pentru a asculta în mod fidel de Biserică. Orânduirea liturgiei depinde numai de autoritatea Bisericii: aceasta aparţine Scaunului Apostolic şi, în regulile de drept, episcopului. De aceea, preotul nu va adăuga, nu va scoate, nu va schimba nimic din proprie iniţiativă în acest domeniu. Această normă e valabilă în mod special pentru celebrarea sacramentelor, care sunt prin excelenţă acte ale lui Cristos şi ale Bisericii, şi pe care preotul le administrează pentru binele credincioşilor in persona Christi şi în numele Bisericii. Credincioşii au un adevărat drept de a participa la celebrările liturgice aşa cum o vrea Biserica şi nu potrivit gusturilor personale ale fiecărui slujitor sau în funcţie de particularisme rituale neaprobate, expresii ale unor grupuri care tind să se închidă faţă de universalitatea Poporului lui Dumnezeu (Directoriul pentru slujirea şi viaţa preoţilor, 64).

Bibliografie

Deiss L., Aux sources de la liturgie, Fleurs, Paris 1963.

Jungmann, I.A., La messa nel popolo di Dio, Marietti, Torino 1974.

Jounel, P., La messe hier et aujourd'hui, O.E.I.L., Paris 1986.

Mazza, E., La celebrazione eucaristica, San Paolo, Torino 1996.

Nocent, A., La messa prima e dopo San Pio V, Piemme, Casale Monferrato 1985.

Raffa, V., Liturgia eucaristica, Edizioni Liturgiche, Roma 1998.

Righetti, M., Manuale di storia liturgica, III, Ancora, Milano 1956.