SACRAMENTE

DEI VERBUM: CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI EUHARISTIA

Alois BULAI

Prezentată deja în anul 1962, constituţia Dei Verbum a avut o cale foarte dificilă de parcurs până la aprobare. Redactările succesive (pentru unele pasaje 5-6, sau chiar mai multe redactări) au permis elaborarea unui text final scurt, dar de o densitate teologică unică.

Redactarea finală (promulgată la 18 noiembrie 1965 cu numai 6 voturi negative din 2350 de votanţi) cuprinde 6 capitole: I. Revelaţia; II. Transmiterea Revelaţiei divine; III. Inspiraţia divină şi interpretarea Sfintelor Scripturi; IV. Vechiul Testament; V. Noul Testament şi VI. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii.

Biserica îşi propune, "ascultând cu pietate şi proclamând cu îndrăzneală Cuvântul lui Dumnezeu...ca, prin vestirea mântuirii, lumea întreagă, auzind, să creadă, crezând, să spere şi, sperând, să iubească" (DV 1). Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele (cf. DV 2). Pregătirea Revelaţiei este făcută deja prin creaţie, care este o mărturie permanentă despre Dumnezeu. Pe lângă aceasta, Dumnezeu a voit să se dezvăluie pe sine prin promisiunile făcute de-a lungul istoriei şi prin alianţele încheiate cu protopărinţii omenirii, cu patriarhii, cu Moise şi profeţii, prezentându-se ca singurul Dumnezeu viu şi adevărat pentru ca "în zilele acestea din urmă"  (Evr 1,1-2) să-l trimitn pe Fiul său, Cuvântul veşnic, care îi luminează pe toţi oamenii, ca să locuiască între ei şi să le descopere cele ascunse ale lui Dumnezeu (cf. In 1,1-18), ducând la bun sfârşit lucrarea pe care i-a încredinţat-o Tatăl. Prin toată prezenţa şi manifestarea sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar, mai ales, prin moartea şi prin învierea sa glorioasă din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului Sfânt, el împlineşte şi desăvârşeşte Revelaţia şi o întăreşte cu mărturia sa divină. Economia creştinn a mântuirii este un legământ nou şi definitiv şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică până la arătarea glorioasă a Domnului nostru Isus Cristos (cf. DV 3-4).

Creştinul trebuie să răspundă Revelaţiei prin ascultarea credinţei, încredinţându-se în mod liber lui Dumnezeu prin supunerea deplină a minţii şi a voinţei, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, care îi iese în întâmpinare, şi cu ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt (cf. DV 5). În felul acesta, prin Revelaţie Dumnezeu se face cunoscut pe sine şi hotărârile veşnice ale voinţei sale spre mântuirea oamenilor  pentru a-i face părtaşi de bunurile dumnezeieşti, care depăşesc cu totul capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti. În concluzie, Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane, iar "prin Revelaţia sa, cele ce, în lucrurile divine, nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană, pot fi cunoscute de către toţi chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare" (DV 6).

Evanghelia promisă prin profeţi şi pe care a împlinit-o şi a predicat-o Cristos ca izvor al oricărui adevnr mântuitor şi al oricărei discipline morale, a fost predicată apoi cu fidelitate de apostoli, lăsându-i ca urmaşi pe episcopi, cărora le-au încredinţat propria lor misiune de a învăţa. În învăţătura sa, în viaţa şi cultul său, Biserica perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi, tot ceea ce crede. Această tradiţie, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub acţiunea Duhului Sfânt şi tinde mereu către plinătatea adevărului divin (cf. DV 7-8). Misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, care însă nu este deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl ascultă cu pietate şi îl slujeşte păstrându-l cu sfinţenie şi expunându-l cu fidelitate, cu asistenţa Duhului Sfânt. Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii sunt strâns legate şi asociate şi toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor (cf. DV 9-10).

Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi se află în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Astfel Vechiul şi Noul Testament, cu toate părţile lor, sunt sfinte şi canonice pentru că îl au ca autor pe Dumnezeu. Pentru redactarea Cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii pentru a scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia Dumnezeu şi numai aceea. Interpretul Sfintei Scripturi, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a vrut să transmită, trebuie să caute sensul pe care autorul sacru a intenţionat să-l exprime, în condiţiile timpului său şi ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite atunci şi să aibă în vedere cu grijă conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a întregii Biserici şi de analogia credinţei (cf. DV 11-12).

Este semnificativ faptul că Dei Verbum  dedică un capitol întreg Vechiului Testament şi că subliniază valoarea perenă a acestuia, chiar şi pentru creştini. Se punea problema, ce interes poate să mai aibă pentru cel care posedă plinătatea - adică noul legământ definitiv în Cristos - ceea ce a fost schiţă, promisiune, prefigurare.  Mai întâi, ne dăm seama că Dei Verbum  trece sub tăcere anumite probleme de care s-au ocupat toate documentele oficiale cu privire la Vechiul Testament. Declarând că autoritatea cărţilor Vechiului Testament nu atinge în mod direct inspiraţia lor,  textul iniţial se adresa exegeţilor, spunând că în măsura în care o astfel de problemă se referă la credinţă, numai Biserica poate să dea o judecată oficială referitor la problemă. Ca şi cum credinţa s-ar fi putut ocupa de faptul dacă acele cărţi ale Vechiului Testament, care sunt recunoscute ca inspirate şi cuvânt al lui Dumnezeu, aparţin sau nu autorilor cărora le sunt atribuite. În variantele următoare, însă, nu se mai ia în consideraţie această problemă şi totul se concentrează asupra valorii Vechiului Testament şi asupra semnificaţiei pe care acesta o are pentru creştini. Această valoare permanentă a Vechiului Testament derivă înainte de toate din faptul că relatează istoria mântuirii, este actualizarea planului lui Dumnezeu care îşi propune mântuirea întregului neam omenesc,  mărturia perpetuă pe care Dumnezeu, prin Cuvântul său, o dă despre sine însuşi. Astfel cărţile Vechiului Testament îşi au valoarea şi autoritatea lor perenă pentru că vestesc cu anticipaţie, relatează şi explică economia mântuirii, pentru că sunt cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu şi cărţi inspirate de el. Chiar dacă sunt imperfecte, ele ne oferă o învăţătură precisă  despre Dumnezeu, conţin o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune şi luminează şi explică Noul Testament.

Cuvântul lui Dumnezeu se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament. Evangheliile deţin pe drept locul de frunte deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat, Mântuitorul nostru. Ele sunt de origine apostolică, cuprinzând ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos sub inspiraţia Duhului Sfânt. Ele transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea veşnică până în ziua în care a fost înălţat la cer (cf. Fap 1,1-2). În afară de cele patru Evanghelii, Noul Testament cuprinde şi scrisorile Sfântului Paul, precum şi alte scrieri apostolice alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt prin care se întăresc cele spuse de Domnul, se vesteşte puterea mântuitoare a dumnezeieştii lucrări a lui Cristos, se relatează începuturile Bisericii şi răspândirea ei minunată şi se prevesteşte împlinirea ei în glorie (cf. DV 17-20).

Capitolul VI, Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii, constituie elementul cu adevărat nou al Constituţiei Dei Verbum. Comparându-l cu cele precedente, atât de dense din punct de vedere doctrinal, ar putea să pară de importanţă minoră. Însă el constituie cheia de interpretare a întregii constituţii. Prima afirmaţie, de cea mai mare importanţă, este paralelismul între Sfânta Scriptură şi Euharistie. Conciliul nu putea să exprime mai bine veneraţia cu care Biserica respectă Sfânta Scriptură decât în raport cu cultul pe care îl are faţă de Trupul Domnului prezent în Euharistie, nu pentru a reduce prezenţa euharistică la un simplu simbolism, nici pentru a asimila complet cele două prezenţe - este vorba de analogie -, ci pentru a sublinia realismul prezenţei lui Cristos în Scriptură întrucât este cuvânt inspirat. "Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi Trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească Pâinea Vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a Trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor" (DV 21). Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium vorbise despre masa Trupului Domnului şi despre masa cuvântului lui Dumnezeu în două paragrafe diferite (SC 48 şi 51). Aici însă este vorba despre o singură masă.

Creştinii trebuie să aibă acces larg la această masă. De aceea, Biserica se îngrijeşte cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate şi corecte în diferite limbi, plecând de la textele originale ale Cărţilor Sfinte. Ea, Mireasa Cuvântului Întrupat, învăţată de Duhul Sfânt, se străduieşte să ajungă la o înţelegere tot mai profundă a Scripturilor pentru a-şi hrăni necontenit fiii cu cuvântul lui Dumnezeu. Toţi sunt îndemnaţi la citirea, meditarea şi aprofundarea Sfintelor Scripturi, însoţită de rugăciune, pentru a deveni un dialog între Dumnezeu şi om (cf. DV 22-25).