SACRAMENTE

CATEHEZA, EDUCAŢIE A CREDINŢEI

Anton GHIURCĂ

Înainte de a intra în prezentarea propriu-zisă a conţinutului temei anunţate, consider că ar fi utilă o succintă expunere a situaţiei legate de reînnoirea catehetică, începând cu Conciliul Vatican al II-lea până în zilele noastre.

Conciliul Vatican al II-lea reprezintă începutul unei perioade noi, începutul unei revizuiri în profunzime a coordonatelor actului catehetic. Este ştiut faptul că ConciliuL nu a abordat în formă directă şi explicită tema catehezei, dar s-a ocupat de unele puncte de referinţă esenţiale pentru cateheză: cuvântul lui Dumnezeu, credinţa, Biserica, raportul Biserică-lume. Să ne gândim apoi la reînnoita viziune teologică despre revelaţie şi credinţă, despre evanghelizare; la importanta turnură ecleziologică; la noile orizonturi antropologice şi culturale deschise prin raporturile cu cultura modernă, cu confesiunile necatolice, cu religiile necreştine etc. Sunt perspective şi solicitări care nu puteau să nu aibă consecinţe profunde în domeniul activităţii catehetice.

Perioada postconciliară a fost pentru cateheză, ca şi pentru atâtea alte aspecte ale vieţii ecleziale, fecundă, dar şi problematică. A fost fecundă, dacă avem în vedere bogăţia de realizări, de căutări, de noi drumuri; nu putem să nu amintim elaborarea de noi catehisme şi programe, crearea de institute şi centre de cateheză. Atât în domeniul practicii, cât şi al reflecţiei catehetice au ieşit la lumină dimensiuni noi ale îndatoririi catehetice: dimensiunea antropologică, centralitatea biblică, dimensiunea socio-politică, prioritatea adulţilor, importanţa comunicaţiei şi a audiovizualului, importanţa comunităţii etc. Sunt solicitări şi stimuli de mare semnificaţie, capabili să contureze o fizionomie nouă pentru activitatea catehetică.

Nu se poate nega, însă, faptul că a fost şi o perioadă frământată şi problematică. Domeniul catehezei s-a văzut traversat de transformări şi noutăţi ce nu erau uşor de controlat şi de stăpânit. S-a ajuns la o atare situaţie de mobilitate şi problematică generalizată, încât aproape toate elementele constitutive ale catehezei păreau să fi intrat în criză: conţinuturi, metode, locuri, structuri, destinatari, agenţi, limbaj etc. Nu au lipsit momente de conflictualitate, de dezorientare, tensiuni şi contestaţii, criza de persoane şi instituţii.

Perioadei agitate imediat postconciliare i-a urmat o perioadă mai liniştită şi mai deschisă spre reflecţie şi aprofundare în continuitatea învăţăturii conciliare şi a procesului de reînnoire a catehezei. În serviciul noii sinteze apar câteva documente care, la nivelul Bisericii universale, reprezintă deja un corpus catehetic de mare importanţă. Amintim în acest sens Directoriul Catehetic General (DCG) din 1971 şi, mai ales, cele două Sinoade ale Episcopilor din 1974 şi 1977 cu respectivele Îndemnuri apostolice Evangelii nuntiandi (EN) şi Catechesi tradendae (CT).

Sinodul din 1974, despre evanghelizare, prezintă conştiinţa Bisericii despre centralitatea îndatoririi de evanghelizare, "misiunea esenţială a Bisericii, harul şi chemarea proprie a Bisericii, identitatea sa cea mai profundă"¹. Sinodul din 1977, despre cateheză, a reprezentat un eveniment semnificativ, afirmând din nou, în formă oficială, importanţa şi centralitatea activităţii catehetice, proclamată ca "îndatorire absolut primordială a misiunii Bisericii"². Papa Ioan Paul al II-lea, în Îndemnul apostolic, Catechesi tradendae, reia şi completează cele spuse de Sinodul din 1977; acest document reprezintă, într-un anumit sens, o regândire a aspectelor legate de reînnoirea catehezei şi nu o blocare - cum s-a insinuat la vremea respectivă - a mişcării catehetice postconciliare; dimpotrivă, acest îndemn apostolic se plasează pe linia de continuitate cu Sinodul din 1977, şi, încă mai profund, cu Directoriul Catehetic General. Documentul pontifical vrea să dea o nouă vigoare iniţiativelor în curs şi să stimuleze creativitatea, cu vigilenţa necesară, să dea un nou impuls reînnoirii continue a catehezei, situându-se la egală distanţă între "repetarea din obişnuinţă, care respinge orice schimbare şi improvizaţia nechibzuită, care abordează problemele cu uşurinţă"³.

Ultimul document catehetic, de mare importanţă şi semnificaţie, este Directoriul General pentru Cateheză, elaborat de Congregaţia pentru Cler. Sfântul Părinte Ioan Paul II, la 15 august 1997, a aprobat şi a autorizat publicarea acestui nou Directoriu.

Cateheza, educaţie a credinţei

Comunitatea creştină a recunoscut întotdeauna raportul care există între educaţie şi cateheză; acest raport a fost, însă, interpretat diferit, după semnificaţiile care în decursul timpului au fost atribuite celor doi termeni puşi în legătură: educaţia şi cateheza.

În documentele şi literatura catehetică, cateheza este denumită ca fiind educaţie a credinţei, educaţie la credinţă sau educaţia în credinţă; mai sunt şi alte expresii asemănătoare care includ o referinţă explicită la credinţă: transmiterea credinţei, pedagogie a credinţei, itinerar de credinţă etc. În documentele oficiale, urmând decretul conciliar Christus Dominus (nr. 14) şi Directoriul Catehetic General (nr. 21) apare consacrată clar expresia educaţie a credinţei⁴.

Calificarea catehezei ca educaţie a credinţei constituie o cale privilegiată de acces la înţelegerea identităţii şi a semnificaţiei sale în practica eclezială; în acelaşi timp, din această denumire se ivesc aspecte problematice şi dificultăţi care solicită un efort de clarificare.

Prima întrebare firească, legitimă pe care ne-o punem este următoarea: este posibilă educaţia credinţei? Conceptul teologic de credinţă pare să zădărnicească orice pretenţie de intervenţie pedagogică şi deci de influenţare chiar şi din exterior a realităţii interioare a credinţei; aceasta este întotdeauna rodul întâlnirii între harul inefabil al lui Dumnezeu şi misterul libertăţii umane. Ne întrebăm dacă este posibil să se programeze şi să se călăuzească într-un fel oarecare, din exterior, dinamismul interior şi tainic al lucrării harului în inima oamenilor? Este posibilă gestionarea, din afară, a unui asemenea proces? Pe scurt, este posibil a învăţa, a transmite credinţa? Pe de altă parte, denumirea educaţie a credinţei aplicată catehezei nu pare să corespundă totdeauna caracteristicilor efective ale practicii ecleziale.

În formularea obiectivelor acţiunii catehetice, observăm că se recurge des la termenul atitudine / atitudini de credinţă interiorizată; tot la fel, pentru a se indica scopul procesului catehetic se foloseşte conceptul de maturitate de credinţă. Despre ce fel de maturitate este vorba? Până la ce punct creşterea credinţei se grefează pe maturitatea afectivă şi umană a persoanelor? Simpla enumerare a acestor obiecţii şi dificultăţi ne face să considerăm cu atenţie natura catehezei ca educaţie a credinţei, pentru a încerca o elucidare a consecinţelor sale mai importante.

În contextul de astăzi, reflecţia catehetică apelează la trăsăturile caracteristice ale unei teologii reînnoite a credinţei; teologia contemporană are o concepţie mai biblică şi deci mai globală, mai personalistă şi totalizantă a atitudinii de credinţă. Punctul de referinţă esenţial rămâne textul constituţiei conciliare Dei Verbum:

Lui Dumnezeu care revelează trebuie să I se răspundă prin ascultarea credinţei, prin care omul se încredinţează total, în mod liber, lui Dumnezeu, oferind lui Dumnezeu care revelează supunerea deplină a minţii şi a voinţei şi dându-şi de bunăvoie adeziunea la revelaţia făcută de El (DV 5).

Textul citat ne spune că cuvântul lui Dumnezeu este o interpelare care cere răspuns. Acest cuvânt se prezintă îndeosebi ca fapt mântuitor, interpersonal, în faţa căruia omul interpelat nu poate rămâne pasiv; în măsura în care acest apel ajunge la el, omul se vede în situaţia de a lua poziţie, de a se defini în faţa unui plan de viaţă care angajează destinul său. În acest sens, se poate vorbi de aspectul existenţial şi dramatic al revelaţiei lui Dumnezeu în istorie. Deoarece, Cuvântul lui Dumnezeu este o ofertă de comuniune personală şi un plan interpretativ al vieţii şi al istoriei, omul este pus în situaţia de a decide propria atitudine, de a accepta sau nu să intre în planul global al lui Dumnezeu.

În toate aspectele manifestării sale, cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt interpelant care cere un răspuns; răspunsul personal şi global al omului în faţa lui Dumnezeu este dat prin credinţă. În Scriptură, credinţa apare ca o abandonare religioasă a întregii persoane şi nu o simplă adeziune intelectuală sau obedienţă morală. Concepţia biblică a credinţei are în faţă omul întreg cu toate facultăţile sale, invitându-l să răspundă lui Dumnezeu care se revelează cu o mişcare integrală de voinţă, inteligenţă, afectivitate şi acţiune. Dată fiind centralitatea misterului cuvântului în economia mântuitoare, se poate înţelege motivul pentru care Biblia consideră credinţa ca sinteză şi izvor al întregii vieţi religioase, ca răspuns prin excelenţă din partea omului la totalitatea planului lui Dumnezeu.

Răspunsul credinţei, însă, este, înainte de toate, lucrarea lui Dumnezeu, nu numai pentru că Dumnezeu are iniţiativa de a veni în întâmpinarea aşteptărilor omului, ci, mai ales, pentru faptul că actul cu care omul primeşte cuvântul se găseşte sub impulsul Duhului şi, de aceea, este har.

Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare şi îl ajută, precum şi de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul (DV 5).

Primatul iniţiativei divine în planul mântuirii apare aşa de total, încât se extinde şi la răspunsul uman cerut de cuvânt.

Din cele prezentate pe scurt, este evident că se poate vorbi de educaţia credinţei numai în sens secundar şi instrumental, adică în cadrul acelor mediaţii umane care pot să faciliteze, să ajute, să îndepărteze piedicile etc. în procesul de trezire şi creştere a atitudinii de credinţă; totdeauna, însă, în afara oricărei posibile intervenţii directe asupra credinţei înseşi, care rămâne totdeauna legată de acţiunea gratuită a lui Dumnezeu şi de răspunsul liber al omului. De aici, urmează o cerinţă pentru cateheză, şi anume aceea de a fi conştientă de limitele şi de posibilităţile sale, ca mediere educativă instrumentală şi dispozitivă, în serviciul întâlnirii inefabile a oamenilor cu propunerea interpelantă a lui Dumnezeu. Această cerinţă impune catehezei un climat, un spirit, o atitudine de fond care trebuie să transpară în orice moment al desfăşurării ei. Oricum, în nici un caz, nu trebuie să se creadă că acţiunea lui Dumnezeu şi lucrarea catehetică urmează căi aşa de diferite, încât orice efort uman ar fi zadarnic pentru creşterea efectivă a credinţei.

Înţelegem deci valoarea naturii educative a acţiunii catehetice; aceasta trebuie să fie stimul, ajutor, intervenţie intenţională în vederea unei creşteri personale, libere, interiorizate, în serviciul unui proiect existenţial deschis spre valori şi capabil de discernământ critic. Cateheza este educaţie a credinţei în totalitatea sa existenţială şi în bogăţia dimensiunilor sale; aceasta înseamnă că nu se poate opri în mod unilateral la vreun aspect particular al creşterii religioase. Îndatorirea catehetică trebuie lărgită la complexitatea şi densitatea atitudinii de credinţă ca răspuns personal şi total la proiectul de viaţă creştină.

Documentele oficiale despre cateheză sunt foarte explicite în prezentarea varietăţii de îndatoriri catehetice legate de educaţia credinţei, insistând pe respectul integrităţii misiunii educative. Pentru realizarea catehezei în integralitatea sa este necesar să fie indisolubil unite cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea credinţei în sacramente şi mărturisirea credinţei în viaţa de fiecare zi.

Din punct de vedere biblic, dinamismul credinţei poate fi descris ca un proces care pleacă de la convertirea la Evanghelie şi se dezvoltă într-o mişcare de adeziune şi urmare a lui Cristos, în creştere spre o plinătate eshatologică. Din punct de vedere antropologic, se poate intra în analizarea dinamismului credinţei prin două categorii semnificative în domeniul psihopedagogic: conceptul de atitudine şi maturitate.

Opţiunea globală de credinţă, dacă, pe de o parte, este darul lui Dumnezeu, pe de altă parte, este răspuns uman supus tuturor condiţionărilor libertăţii umane. De aceea, opţiunea globală de credinţă, ca act uman, trebuie să se maturizeze prin procese educative specific creştine, iar cateheza face parte, prin excelenţă, dintre mijloacele specifice ale educaţiei creştine, putându-se defini, pe drept, educaţie a credinţei.

Bibliografie

Ioan Paul II, Exortaţia apostolică Catechesi Tradendae (16.10.1979).

Paul VI, Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi (8.12.1975).

S. Congregatio pro Clericis, Directorium catechisticum generale (11.04.1971).

Conferenza Episcopale Italiana, Directorium generale pro catechesi (15.08.1997).

Alberich E., La catechesi della Chiesa, Elle Di Ci, Leuman (Torino) 1992.

Combi E. - Rezzachi R., Catechesi. Che cos'e - Come si vive, Paoline, Cinisello Balsamo (Milano) 1993.

Pietro Braido, ed., Educare. Sommario di scienze pedagogiche, III. Fondamenti psicopedagogici della catechesi, problemi generali della catechesi, catechesi evolutiva, differenziale, PAS - Verlag, Zürich 1964.

J. Gevaert, ed., Dizionario di Catechetica, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1986.

Note