SACRAMENTE

EUHARISTIA ÎN VIAŢA SOCIALĂ

Isidor CHINEZ

După o expresie comună, catolicii sunt cei care "merg la Liturghie". De douăzeci de secole creştinii celebrează, în diferite rituri, ceea ce Isus le-a încredinţat apostolilor în seara Ultimei Cine: "Faceţi aceasta în amintirea mea!" Şi celebrând acest rit, au convingerea că angajează plinătatea credinţei lor. Astfel că celebrarea Liturghiei a structurat de-a lungul veacurilor mentalităţile şi cutumele diferitelor societăţi umane: pentru o mare parte dintre oameni timpul de lucru şi diversele lor activităţi sunt ritmate de această celebrare creştină. Şi totuşi, acest mister care trebuie să transfigureze lumea rămâne literă moartă dacă nu este trăit şi nu i se manifestă în mod real sensul. Acesta este riscul şi pericolul pe care îl întâmpină Misterul lui Cristos din partea creştinilor.

1. Dihotomia dintre credinţă şi viaţă

În ciuda participării la Euharistie, mulţi împart realitatea vieţii în două sectoare care nu comunică între ele: lumea profanului şi lumea cultualo-sacrală; religia şi cultul devin o lume aparte în care se separă pentru "a fi cu Dumnezeu", după care se revine pe celălalt versant. Observând în mod critic atâtea comunităţi creştine, se constată uşor că sacramentele stau alături de viaţa reală fără a o pătrunde, fără a avea vreo influenţă asupra ei. Legătura dintre celebrarea euharistică şi realitatea cotidiană este cu totul artificială, pur exterioară, şi din această cauză unii renunţă fără a-şi face probleme. Se poate observa în viaţa fiecăruia, mai mult sau mai puţin, cât de slabă este influenţa pe care evenimentul euharistic o exercită asupra modului nostru de a lucra sau invers, cât de puţin influenţează celebrarea situaţiile noastre normale de viaţă¹. Cu greu ar putea omul contemporan să descopere, plecând de la practica creştină, raportul sacrament-viaţă. Euharistia riscă să se termine pentru mulţi o dată cu momentul ritual, fără a ajunge în viaţă: este mare tentaţie de a trăi etsi Christus non daretur; mentalitatea şi judecata acestora, de fapt, nu sunt specific creştine şi evanghelice, părând adesea mai mult sau mai puţin "omologate" de mentalitatea şi judecata "lumii"².

Dihotomia dintre credinţă şi viaţă este motiv de mare îngrijorare pentru Păstorii Bisericii - Papa Ioan Paul II ajunge la constatarea dramatică: "mulţi oameni, prea mulţi, gândesc şi trăiesc «ca şi cum Dumnezeu nu ar exista»" - întrucât această mentalitate conduce la slăbirea credinţei, care îşi pierde astfel originalitatea de criteriu nou de interpretare şi de acţiune pentru viaţa personală, familială şi socială³.

Conciliul Vatican al II-lea se confruntă cu această situaţie, dar nu se opreşte numai la o condamna, nici nu se închide în sine plângând "frumoasele timpuri trecute", dimpotrivă, recunoaşte responsabilitatea creştinilor de a ascunde "adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei" (GS 19); nu ezită să vadă în ruptura dintre cult şi viaţă una dintre cauzele ateismului şi ale areligiozităţii (cf. GS 19 şi 21), enumerând-o "printre cele mai grave erori ale timpului nostru" (GS 43) şi calificând-o drept "scandal" (GS 43).

2. Perspectivă de rezolvare a problemei

Conciliul însă merge dincolo de denunţare: prospectează depăşirea acestei situaţii printr-o sinteză vitală - expresia aparţine documentului conciliar (GS 43) - între credinţă, cult şi religie pe de o parte, şi viaţa cu datoriile umane, familiare, profesionale, ştiinţifice şi tehnice pe de altă parte⁴. Sfântul Părinte Ioan Paul II în Veritatis Splendor reia această perspectivă spunând că trebuie regăsit şi înfăţişat din nou adevăratul chip al credinţei creştine, care nu este numai un ansamblu de afirmaţii ce trebuie acceptate şi ratificate de inteligenţă, dimpotrivă, este o cunoaştere trăită a lui Cristos, un adevăr trăit până la capăt, întrucât credinţa este o decizie care angajează întreaga existenţă (cf. VS 88).

În perspectiva misterului euharistic

sciziunea dintre credinţă şi viaţă este rezultatul incapacităţii creştinilor de a trăi o viaţă euharistică în existenţa lor de fiecare zi şi de a-l face prezent pe Dumnezeu şi, într-un oarecare mod, vizibil. Creştinii, uniţi prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, şi cu Trupul său mistic, trebuie să întrupeze Euharistia în existenţa lor cotidiană, oferindu-se pe ei înşişi ca jertfă pentru toţi şi pentru binele tuturor. Viaţa euharistică are deci o dimensiune socială, care ne angajează în dreptate şi în solidaritate faţă de cei săraci, în transformarea lumii conform planului lui Dumnezeu. [...] Sfinţenia nu mai este posibilă fără [...] o angajare în favoarea dreptăţii, fără solidaritate faţă de săraci şi oprimaţi. [...] Uniţi cu Cristos în Euharistie, suntem invitaţi în contextul vieţii cotidiene să o transformăm din interior pentru a o consacra lui Dumnezeu cu Cristos. [...] A primi sfânta Împărtăşanie implică acceptarea lui Cristos şi a misiunii sale⁵.

Cred că sunt destul de puţini creştinii care se îndoiesc, în virtutea credinţei lor, că trebuie să urmărească îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Problema care se pune este aceea a relaţiei care există între Euharistie şi viaţă: această legătură, poate, nu este stabilită atât de riguros pentru mulţi. Cum se poate ajunge ca acţiunile liturgice să nu se atrofieze ajungând resturi ale unei faze culturale de acum apuse, fără îndoială preţioase, dar de-a dreptul străine de mentalitatea noastră?⁶ Ce se impune - pe plan etic - pentru ca Euharistia, care este "totius vitae christianae fons et culmen" (LG 11), să devină "fons et culmen totius vitae societatis hominum"?

Este necesar a face să treacă dinamismul din Euharistie în activitatea noastră pusă în slujirea altora şi a lumii. "Credincioşii trebuie să păstreze în modul lor de viaţă ceea ce au primit în celebrarea Euharistiei [...] propunându-şi să anime lumea cu spiritul creştin, făcându-se martori ai lui Cristos «în mijlocul tuturor, adică în mijlocul societăţii umane»"⁷. Pentru aceasta însă, Euharistia trebuie să fie experienţă de viaţă. Dacă Euharistia este o întâlnire cu o tradiţie strămoşească a Bisericii, dacă este împlinirea unei devoţiuni personale, atunci nu are nici o şansă de a provoca o înnoire a spiritului, ci doar atunci când este cu adevărat întâlnirea noastră cu Isus Cristos, misterul credinţei.

3. Experienţa mântuirii

Euharistia înseamnă a recunoaşte în interiorul vieţii, în realitatea personală, dar şi a societăţii în care trăim, prezenţa unei alte realităţi vii: aceea a lui Dumnezeu care s-a făcut aproape mie, nouă tuturor, în istoria noastră (Deus pro nobis), realitatea lui Dumnezeu care iubeşte şi salvează astăzi, nu mâine, iubeşte şi salvează oamenii, omenirea, istoria, dar în istorie. În el este posibilă astăzi adevărata noastră umanitate, nu doar o trăire umană într-un mod ce are şi ceva bun. Umanitatea noastră adevărată, în autenticitatea sa, este posibilă în forţa acestei prezenţe mântuitoare a lui Dumnezeu. Ceea ce ne este dat să vedem în această întâlnire cu el este că trăirea noastră ca persoană în plinătate este posibilă acum, în puterea lui.

4. Un exemplu: experienţa mântuirii în întâlnirea lui Zaheu cu Isus (Lc 19,1-10)

a) Isus creează această întâlnire

Să încercăm să vedem această realitate cu un exemplu simplu de descifrat. Este vorba despre vameşul Zaheu. Textul subliniază că nu este doar unul dintre vameşi, ci un personaj deosebit care, folosindu-se de profesie, şi-a făcut o poziţie socială şi un patrimoniu: este şeful vameşilor şi este bogat. Iar dacă vameşii în general sunt consideraţi păcătoşi publici, acest vameş este cu adevărat şi pe deplin. A ştiut să se folosească de condiţia sa socială, a ştiut să-şi realizeze viaţa conform propriilor interese. Pe de altă parte, este o persoană care îl cunoaşte pe Dumnezeu şi aparţine unei tradiţii de credinţă. Cunoaşte Scriptura, poruncile, adevărurile credinţei sale, însă îşi trăieşte viaţa sa: o înţelege şi o evaluează în baza lui "a avea", o proiectează orientând propriile sale decizii în mod egoist. Această căutare de sine este urmată de un alt criteriu: acela al încrederii în mâinile proprii, în şiretenie, în propria abilitate. Acest criteriu îi este ghid.

Acest om a auzit probabil vorbindu-se despre Isus ca despre o persoană ieşită din comun. Acum, când Isus trece prin oraş, este curios "să vadă cine este": aici nu este o dorinţă de convertire, nu este o căutare a Domnului; nu este nici dorinţa de a-l întâlni pe acest Isus din Nazaret; este curiozitatea de a vedea cine este, de a-l vedea în faţă. Însă bogatul şef al vameşilor este mic de statură şi Isus nu merge singur, ci înconjurat de mulţime. Zaheu n-are cum să-l vadă pe Isus în faţă. Ceea ce a auzit despre Isus trebuie să-l fi şocat, întrucât curiozitatea de a-l vedea este destul de tenace, nu ca o dorinţă trecătoare şi superficială. Pentru a obţine ceea ce urmăreşte "aleargă" înainte şi urcă într-un copac. Desigur, Zaheu nu este unica persoană scundă din Ierihon, dar textul nu ne vorbeşte despre alţi copaci cu alte persoane care s-au suit pentru a-l vedea pe Isus. Putem spune că este vorba despre o curiozitate "serioasă" de a vedea "cine este" Isus.

În timp ce Zaheu se gândeşte că a atins ceea ce urmărea, este surprins de iniţiativa altuia. Isus îl priveşte, şi nu din curiozitatea de a-l vedea, ci pentru că vrea să-l întâlnească. Cuvântul lui Isus explică imediat că privirea sa asupra lui nu este privire de judecată şi de separare aşa cum o aveau toţi ceilalţi pentru dânsul (v. 7). Isus îl cheamă pe nume şi se autoinvită în casa lui. La aceasta nici Zaheu, nici alţii nu s-au aşteptat. Isus se face aproape pentru Zaheu voind să creeze o relaţie de adevăr, fără scheme prefabricate sau calcule de convenienţă. Isus se expune judecăţii altora. El o ştie ca şi Zaheu, de fapt. Isus este cel care în realitate creează această întâlnire de la persoană la persoană spunând cu fermitate că acum "se opreşte" la el, fără condiţionări şi fără consideraţii despre condiţiile interioare şi exterioare ale vameşului. El îi oferă propria vecinătate acolo unde vameşul trăieşte distanţa. El intră în viaţa acestui om cu un gest de fraternitate, care nu are alt motiv decât numai bunătatea lui Dumnezeu. Isus îşi prezintă hotărârea sa de apropiere, cerându-i lui Zaheu să o accepte. Răspunsul lui Zaheu este sigur al lui Zaheu, dar este creat de propunerea lui Isus. Acum, el, cel curios să-l vadă, are posibilitatea să-l însoţească şi să-l primească ca oaspete în casa sa. I-a cerut să coboare imediat din acel copac şi el coboară în grabă. I-a cerut să-l primească şi el îl primeşte cu bucurie. Nu a căutat această relaţie cu Isus, nici prin cap nu i-ar fi trecut lui, cel considerat exclus din comunitatea religioasă a poporului său. Acum însă trăieşte acest raport ca pe o realitate dăruită.

b) De la întâlnire la experienţa mântuirii

De ce s-a bucurat atât de mult acest vameş? Ce l-a determinat să devină un altul şi să schimbe ceva în casa sa?

Isus a venit la el, s-a aşezat cu el la aceeaşi masă, l-a acceptat pe acest om în ciuda enormei sale vinovăţii, lucru pe care unii îl considerau sacrilegiu, iar pe alţii i-a făcut să răsufle uşuraţi. Câte reproşuri pentru un astfel de comportament! "Toţi cei care au văzut murmurau spunând: «A intrat să fie găzduit la un om păcătos»" (v. 7; cf. Lc 15,2: "Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei").

Întâlnindu-l pe acest om care este Isus din Nazaret, Zaheu înţelege că Dumnezeu însuşi îi adresează un cuvânt salvator pentru viaţa sa; îl înţelege pe Isus care revelează modul de a acţiona al lui Dumnezeu: tu poţi vedea cum este Dumnezeu din ceea ce fac eu aici. Această întâlnire cu Dumnezeu provoacă într-însul o experienţă nouă: experienţa mântuirii. Ceea ce i se întâmplă este că vede posibilitatea unei vieţi ca aceea a Domnului, o viaţă care poate să fie împlinită: Zaheu recunoaşte aceasta cu forţa a ceea ce prezenţa lui Isus a cauzat în conştiinţa sa: o noutate de viaţă ce i se prezintă ca realitate posibilă pentru el acum. În gratuitatea gestului lui Isus descoperă un sens şi o măreţie care îi vorbesc despre noutate, despre adevăr, despre umanitatea adevărată. Isus nu este ca ceilalţi, care îl judecă şi îl resping. Dar nu este nici ca el, care şi-a construit viaţa pe căutarea de sine şi pe avantajul propriu, chiar în dauna altora. Sensul umanului perceput în prezenţa lui Isus îi pune în faţă un cadru de valori care răstoarnă criteriile sale şi îl face să experimenteze că acest mod de raporturi pe care Isus îl trăieşte este un mod cu adevărat liber şi eliberator de a trăi pe pământ.

c) De la indicativul salvific la imperativul etic

Darul mântuirii oferit lui Zaheu (= indicativul salvific) îi cere să dea un răspuns personal în viaţa sa concretă: vameşul nu poate rămâne inert. Simte că trebuie să ia o atitudine care să cuprindă întreaga sa viaţă: din trecut, din prezent şi din viitor. Şi o ia (= imperativul etic). În existenţa lui Isus, care i se dăruieşte în mod gratuit, el vede propunându-i-se un sens şi o valoare radicală pentru propria sa existenţă. Atunci se ridică şi-i spune Domnului hotărârea sa: este o decizie pe care nimeni nu i-a cerut-o şi nici o lege sau tradiţie ebraică nu i-o cerea în acel mod. Cunoştea deja normele de comportament care opreau frauda şi impuneau restituirea, dar a preferat totdeauna să trăiască diferit, văzându-le ca pe un obstacol în căutarea propriei realizări personale. Acum în Isus  vede sensul cel mai profund al acelor norme. Acum vede acest sens ca posibil şi pentru sine şi ca adevărată împlinire a vieţii sale. Acum poate să-şi asume acele norme ca proprii, şi chiar dincolo de litera lor.

Ceea ce acest vameş a învăţat de la Domnul caută să traducă în viaţa sa. Ştie că trebuie să restituie şi nu se întreabă la ce măsură este ţinut să o facă; dimpotrivă hotărârea sa lasă să se înţeleagă schimbarea criteriilor sale, convertirea sa interioară în virtutea acestei întâlniri cu Isus: restituie de patru ori mai mult. Ştie că este bogat şi ştie că sunt atâţia săraci. Deja mai înainte ştia că este bine să facă pomană. Acum a primit un dar fără calcule şi fără măsură din partea lui Isus. Semnul gratuităţii va fi prezent în pomana sa: jumătate din bunurile mele le dau la săraci. Zicând aceasta, vameşul mărturiseşte trecutul său păcătos afirmând decizia sa de convertire. Însuşindu-şi în felul său logica vecinătăţii şi a gratuităţii, vorbeşte despre convertirea sa în termeni de urmare a lui Cristos şi de comuniune cu el: voinţa de a-şi însuşi ca sens al relaţiilor de viaţă acelaşi sens pe care l-a recunoscut în Domnul pe care l-a întâlnit. Zaheu vede că este posibil să iubească pe altul fără a face calcule, fără a vedea până unde ajunge obligativitatea, fără a trebui să stea la distanţă de prezenţa altora pentru a se simţi liber. Vede că este posibil să iubească fără rezerve. Şi în această iubire fără rezerve el înţelege că nu este vorba de a se pierde, de a-şi distruge propria viaţă (aşa cum gândea, înţelegea şi simţea mai înainte), dar este vorba de a trăi cu adevărat. Vede că acesta nu este un ideal îndepărtat, ci o posibilitate prezentă, aici şi acum, şi de aceea îşi declară decizia sa: jumătate din bunurile mele la săraci, de patru ori mai mult celor pe care i-am înşelat. Decide ceva care nu i-a fost cerut de nici o regulă, de nici o poruncă, nici chiar de Isus. Nici cea mai strictă interpretare a legii nu-i impune să dea de patru ori mai mult celor pe care i-a înşelat. Şi totuşi este evident că tocmai făcând astfel arată că a înţeles până în adânc legea şi profeţii, sensul şi intenţionalitatea poruncilor. Demonstrează că a înţeles cine este acest Isus din Nazaret care l-a căutat până acolo încât s-a lăsat recunoscut de el. Aceasta este experienţa mântuirii. De fapt, urmează cuvintele lui Isus care confirmă realitatea cea mai profundă exprimată în decizia lui Zaheu: "mântuirea a intrat în această casă" (v. 9).

5. De la memoria rituală la memoria existenţială

Revenind la Euharistie, unde creştinul face experienţa aceleaşi gratuităţi din partea lui Dumnezeu, el primeşte darul divin: întâlnirea personală cu Cristos care se dăruieşte în ritul celebrării euharistice recere un răspuns care să angajeze întreaga existenţă. Trimiterea de la sfârşitul celebrării mai mult decât un rămas bun, un salut, o avizare că adunarea s-a terminat, înseamnă un mandat: acela de a împărtăşi cu ceilalţi experienţa mântuirii în toată bogăţia semnificaţiei sale. Cel care a participat cu adevărat şi pe deplin la Liturghie, ieşind din biserică, dincolo de faptul că şi-a împlinit o datorie, a satisfăcut o necesitate de cult, de adoraţie şi de iubire faţă de Domnul, trebuie să perceapă, într-un mod forte şi angajant, că are să continue celebrarea în viaţa zilnică - aceasta este viaţa "euharistică" -, în familie, pe stradă, la muncă, în economie, cultură, politică.

"Memoria" rituală a morţii şi învierii lui Cristos nu este creştină decât dacă se verifică într-o "memorie" existenţială a creştinului. Evanghelia lui Ioan, care a înlocuit instituirea Euharistiei de la Ultima Cină insistând asupra spălării picioarelor, nu o face la întâmplare. "Este un exemplu pe care vi l-am dat, pentru ca, după cum (καhãς) v-am făcut eu, şi voi să faceţi" (In 13,15). Se impune apropierea de anamneză: "Faceţi aceasta în amintirea mea", comentează X. Leon-Dufour. Căci acest καhãς al lui Ioan "are mai mare valoare de a face decât de a fi exemplu..., ca şi cum Isus ar spune: «Făcând aceasta, eu vă dau să faceţi la fel, şi voi». Acest καhãς are valoare de sacramentum, adică de dar din partea lui Cristos, şi nu doar de simplu exemplum" exterior nouă. De aceea, "după Ioan, comunitatea este fondată şi se menţine prin slujirea reciprocă tot la fel ca şi prin cultul euharistic: acel «a avea parte cu» (In 13,8) corespune «comuniunii»" (1Cor 10,16). În definitiv, "Isus însuşi este acela care, în ucenicii săi, împlineşte slujirea care trebuie să-i caracterizeze".⁸

Astfel, Euharistia constrânge Biserica să fie ceea ce este: Trupul lui Cristos în mod vizibil, fiinţa lui Cristos în lume. Datorită Euharistiei, Biserica devine eveniment. Ea nu va sfârşi niciodată să devină Euharistie, adică mulţumire şi realitate de comuniune. Este chemată să poarte în acţiunea umană ca şi în întregul univers cuvântul lui Isus din Joia Sfântă: "Acesta este trupul meu"⁹.

Această trimitere de la memoria rituală la memoria existenţială face din sacramente şi mai ales din Euharistie, o memorie periculoasă, după expresia  lui J. B. Metz: periculoasă pentru Biserică şi pentru fiecare, nu doar pentru că urmarea lui Cristos îl poartă pe cel care crede pe calea crucificatoare a eliberării (economice dar şi spirituale, colective, dar şi personale), pentru că această sequela Christi este "sacramental"  locul lui Cristos, care continuă să împlinească prin cei care se recunosc ai săi eliberarea pentru care el şi-a dat viaţa. Relatarea rituală, la fiecare Euharistie, despre Isus care şi-a dat viaţa, trimite creştinii la responsabilitatea lor de a se angaja în istorie în numele său: astfel, ei devin memoria sa vie în lume¹⁰. Fără această memorie existenţială, Euharistia ar fi redusă la "o simplă amintire căreia i-a zburat viitorul". Elementul "etic" înglobează toate formele lui a acţiona ale creştinului în lume ca formă de mărturie dată Evangheliei celui Răstignit-Înviat, iar această activitate priveşte nu numai "practica morală", inter-personală, dar şi "practica socială" colectivă¹¹.

6. Economia teologică a cultului sacramental euharistic este inseparabilă de economia socială

Pâinea şi vinul sunt realitate-simbol a ceea ce susţine viaţa noastră, a ceea ce avem nevoie pentru a trăi. De-a lungul istoriei, pâinea a fost şi este cauză de diviziuni şi de controverse, motiv de lupte şi de moarte. Putem spune că pentru pâine oamenii devin duşmani: pentru a poseda bunurile pământului. Nu se împarte pâinea, dar lumea  se divizează pentru pâine.

În Euharistie pâinea şi vinul, cu tot ceea ce semnifică în complexul sistemului de relaţii interumane, sunt luate şi ne sunt încredinţate ca realitate-simbol de comuniune. Cum o interpretăm? Ce semnificaţie are această realitate-simbol? Este chemată în cauză conştiinţa celui care face gestul simbolic al împărţirii pâinii, gest verificat ca fals sau adevărat de viaţa celui care îl împlineşte: capacitatea sa de semnificaţie reală este încredinţată responsabilităţii libere a omului.

Gestul de frângere şi de împărţire (con-dividere) a pâinii nu este acelaşi, ca un gest oarecare, prin care se "dă" pâine. Comuniunea înseamnă relaţie între persoane, cu depăşirea graniţelor dintre "al meu" şi "al tău". Se poate dărui pâine cu inimă plină de mândrie şi chiar cu inimă ucigaşă, cu scopuri de utilitate calculată, dar aceea nu va fi niciodată pâine împărţită. Împărţirea reală a mijloacelor de trai este expresia voinţei reale de a împărţi viaţa.

Reprezentând simbolic tot ceea ce hrăneşte omul, pâinea este încărcată cu "moartea" lui în muncă: moarte pentru viaţă. Dar, asimilată, pâinea schimbă moartea în viaţă: este negarea morţii pentru a da cale vieţii. Ori, atunci când ea nu este consumată de cei care o produc, ea devine pâine a morţii. Atunci când un sistem economic nedrept ia săracilor pâinea pe care ei o fabrică, atunci când nu o distribuie decât celor puternici din punct de vedere economic, o de-sacramentalizează. Pâinea nu devine eucharistie în orice condiţii. "Cine aduce jertfă din averea săracilor înjunghie pe fiu înaintea tatălui său. Pâinea celor lipsiţi este viaţa săracilor; cel care le-o ia este un ucigaş" (Sir 34,22-23). A oferi lui Dumnezeu această pâine plină de moartea săracilor este un sacrilegiu. Împărtăşirea cu această pâine luată celor care o produc înseamnă "a mânca propria condamnare": este imposibil aici "a deosebi trupul Domnului", adică acest trup sacramental în care se unesc în mod indisolubil Capul şi membrele (1Cor 11,17-34). Psalmistul acuză din partea lui Dumnezeu pe toţi acei "răufăcători care mănâncă poporul meu ca şi cum ar mânca pâine" (Ps 53,5). A pretinde să mănânci Trupul lui Cristos pentru viaţă, atunci când această pâine, luată din gura săracilor, este purtătoare de moarte, înseamnă auto-condamnare. Economia teologică a cultului sacramental euharistic este inseparabilă de economia socială a muncii¹².

Cuvintele lui Isus fac din această pâine şi din acest vin Trupul său dăruit şi Sângele său vărsat, adică existenţa istorică concretă a lui Isus în dăruirea sa de Răscumpărător. Este viaţa sa încredinţată care devine loc de comuniune. În forţa acestei prezenţe, suntem mântuiţi. În forţa acestei mântuiri, suntem reconstituiţi fraţi. În forţa acestei fraternităţi, viaţa poate fi împărtăşită (con-dividere) pe pământ. În forţa aceste împărtăşiri a vieţii, pâinea poate cu adevărat să fie împărţită şi să devină cauză de viaţă¹³.

Creştinul care se împărtăşeşte va avea simţul comuniunii acestei pâini şi deci al bunurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat şi a căror valoare ne-o arată Cristos. Asemenea lui Cristos, creştinul va şti să afle în Euharistie forţa de a sluji altora cu devotament, prin inserarea sa în structuri care nu funcţionează bine decât prin generozitatea şi dezinteresul membrilor lor.

7. Concluzie

Prin Întruparea Fiului lucrurile profane se schimbă¹⁴ şi deci nu trebuie să fie abandonate ca străine sau excluse din dinamismul mântuitor al harului. Continuitatea dintre Euharistie şi misterul Întrupării este foarte semnificativă: ca semn eficient al prezenţei vii şi operante a Domnului în mijlocul Bisericii sale, Euharistia prelungeşte întruparea în celebrarea sacramentală, ca şi în trăirea sacramentului.

Euharistia trimite din nou creştinul în lume, nu pentru a se obişnui cu necesităţile ei, ci pentru a şi-o asuma şi a o implica în dinamismul supranatural al iubirii care se dăruieşte pentru a-i înălţa pe toţi oamenii la posibilităţile lui Dumnezeu (cf. Lc 1,37) şi ale harului său; este o înălţare care se realizează ca angajare etică de emancipare şi promovare umană în toate ambientele şi momentele existenţei omului: de la persoana cu drepturile şi libertăţile sale, la familie, societate, politică, muncă, economie, cultură, ecologie... la tot ceea ce trezeşte iubire pentru om şi merită să fie dorit. Indicativul salvific din Euharistie recere imperativul etic al creştinului condiţionându-i întreaga existenţă.

Euharistia este evenimentul Paştelui Domnului - mister de moarte şi de înviere - ce vine în acest "azi" al vieţii şi istoriei noastre umane şi devine izvor de speranţă pentru creştinul ce se face pe sine însuşi voce de speranţă pentru lume: speranţă care se dilată până la a îmbrăţişa geamătul creaţiei (cf. Rm 8,22), integrându-o în tensiunea eshatologică spre "ceruri noi şi un pământ nou" (2Pt 3,13; cf. Ap 21,1). Această speranţă "îi dă voie să pună mâna pe cer şi pe pământ pentru a schimba lumea"¹⁵.

Aceasta este pentru creştin prima şi cea mai credibilă vestire a întâlnirii cu Domnul, simultan şi în relaţie cu momentul misterico-sacramental al Euharistiei pe care o primeşte ca dar şi o trăieşte ca datorie în fiecare zi a vieţii sale, pentru că ştie - iar după Pascal "simte" - că "totul este har".

Bibliografie

Bastianel S., Moralita personale nella vita di fede, PUG, Roma 1992, 205-209.

Bastianel S., Moralita personale. Ethos, etica cristiana. Appunti di Teologia morale fondamentale, PUG, Roma 1993, 104-109.

Bastianel S. - Zuccaro C., Moralita personale e vita fisica dell'uomo, PUG, Roma 1994, 53-85.

Carrier H., Dottrina sociale. Nuovo approccio all'insegnamento sociale della Chiesa, San Paolo, Cinisello Balsamo 1993.

Chauvet L.-M., Symbol et sacrament. Une relecture sacramentelle de l'existence chrétienne, Cerf, Paris 1988.

Defois G., Le chrétiens dans la société. Le mystere du salut dans sa traduction sociale, Desclée, Paris 1986, 198-215.

Dussel E., "Le pain de la célébration: signe communautaire de justice", Conc(I) 172 (1982) 89-101.

Hongsoon T., "L'educazione dall'Eucaristia alla vita",  L'Osservatore Romano (3 iulie 1997) 7.

Manaranche A., Ceci est mon corps, Seuil, Paris 1975.

Martelet G., Résurrection, eucharistie et genese de l'homme. Chemins théologiques d'un renouveau chrétien, Desclée, Paris 1972, 200-214.

Mastroserio N., Il Giubileo del 2000. Preparazione, celebrazione, prospettive, Domenicana Italiana, Napoli 1998.

Mosso D., Vivere i sacramenti, Paoline, Cinisello Balsamo 1992.

Tettamanzi D., "Parlare di speranza", L'Osservatore romano (6 octombrie 1999) 7.

Ratzinger J., "La speranţa nella luce della fede", Il RegDoc 19 (1999) 609.

Schneider T., Segni della vicinanza di Dio. Compendio di teologia dei sacramenti, Queriniana, Brescia 1983.

Vorges F. de, "Rôle temporel, social et politique de l'eucharistie", în Resurrection. "Ma chair pour la vie du monde". Pain Rompu pour un monde nouveau, Brouwer, Paris 1981, 91-93.

Note