SACRAMENTE

EUHARISTIA ÎN ARTA CREŞTINĂ

Antonio PERRERA, F.S.C.

În paginile care urmează, voi încerca să comentez o serie de opere având subiecte euharistice, opere realizate de-a lungul veacurilor. Va fi vorba de producţii plastice nearhitectonice: pictură, mozaic, reliefuri, orfevrărie... Obiectivul este de a scoate la iveală mărturia acestor arte despre euharistie.

În linii mari, izvorul de inspiraţie îl constituie câteva din criteriile expuse de Papa Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea către artişti din 4 aprilie 1999.

1. Pentru istoricul teologiei, realizările artistice - atât literare cât şi plastice -, nu sunt doar simple ilustrări estetice, ci adevărate "locuri teologice". Papa preia această afirmaţie de la teologul M.D. Chenu (nr. 11)¹.

2. "Orice formă autentică de artă este, în felul său, o cale de acces spre  realitatea cea mai profundă a omului şi a lumii. Ca atare, ea constituie o apropiere foarte validă de orizontul credinţei." (nr. 6).

3. "Pentru a transmite mesajul încredinţat ei de Cristos, Biserica are nevoie de artă. În realitate, ea trebuie să facă perceptibilă, ba chiar mai mult, fascinantă, pe cât posibil, lumea spiritului, a invizibilului, a lui Dumnezeu." (nr. 12).

 În lumina acestor criterii, operele de artă vor fi interpretate ca manifestări ale simţului credinţei la creştini, precum şi ca manifestări ale nuanţelor teologiei şi catehezei, în diferitele epoci din istoria Bisericii. Nu vor fi totuşi trecute sub tăcere calităţile estetice ale acestor opere artistice, şi nici intenţia expresivă a autorilor.

1. Arta paleocreştină

Ştim că primele manifestări plastice ale creştinismului sunt de tip simbolic. Dintre toate simbolurile păstrate în catacombe, cele cu un conţinut euharistic mai pronunţat sunt pâinea, peştele şi viţa de vie. Acestea apar pe inscripţii, fresce, mozaicuri şi sarcofage.

Tema pâinilor şi a peştilor are la bază relatările evanghelice ale sinopticilor, dar mai ales pe cele ale lui Ioan (In 6,1-15). Această legatură se observă deja în numărul alimentelor prezentate lui Isus: anume cinci şi doi (In 6,9; Mt 14,17; Mc 6,38; Lc 9,13) care dau, în total, şapte, cifră simbolică. În icoanele paleocreştine apare de multe ori un coş cu cinci pâini, iar alături, doi peşti. Interpretarea euharistică a înmulţirii pâinilor este sugerată de Ioan în mai multe feluri: acest semn introduce discursul asupra "pâinii vieţii" (6,35-38); se folosesc gesturi şi cuvinte pe un ton liturgic, ca eucharisesas (6,11); Isus împarte el însuşi pâinea şi peştele, având grijă ca resturile să fie adunate (6,11.12-13). Cei doi peşti, uneori chiar unul singur, constituie un simbol aparte, cu triplă valoare: cristologică (reflectată în acrostihul ICHTHYS: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul), euharistică şi baptismală; această din urmă valoare este evocată de diferiţi Părinţi ai Bisericii: "Suntem nişte peştişori, ne naştem în apă precum Peştele nostru şi nu suntem mântuiţi decât dacă rămânem în apă" (Tertulian)².

În mai multe sarcofage din sec. al IV-lea, scena înmulţirii pâinilor este reprezentată alături de minunea din Cana Galileei: cu un băţ  (virga virtutis), Isus atinge vasele de la picioarele lui. Unirea celor două scene sugerează semnificaţia, tot euharistică, a primului semn realizat de Isus (In 2,11)³.

Motivul viţei (lăstari, mlădiţe, ciorchini), în afara simbolismului propriu, mai are şi posibilităţi decorative speciale; tocmai de aceea apare atât  în operele păgâne, cât şi în cele creştine din primele secole. O frumoasă mostră este mozaicul bolţii bazilicii Sfânta Constanţa din Roma (sec. al V-lea). Nu este uşor să-i găsim semnificaţia teologică. Poate fi vorba doar de o simplă reprezentare a toamnei, sau poate fi o aluzie la Isus, "viţa adevărată", din care va ieşi vinul noului legământ (In 16; Lc 22,20), sau poate fi un simbol al maturizării creştinului. "Culesul viilor, cu fazele lui: strângerea, macerarea, trecerea prin teasc, a fost luat drept metaforă a transformării necesare pentru a  ajunge la viaţa veşnică"⁴.

În catacombe şi în diferite mausolee apar scene care ar putea sugera Cina cea de taină, dar, în general, nu este vorba despre această temă evanghelică. De obicei, sunt banchete funerare, ca de exemplu, acela dintr-un mormânt subteran de la Tomis, Constanţa, descoperit în 1988⁵. Trebuie însă amintită fresca din catacomba Domitila, care îl reprezintă pe Cristos-Învăţător înconjurat de apostoli. Se află toţi în jurul unei mese, înveşmântaţi în alb. Chipul lui Cristos este imberb, marcat de veşnicia tinereţii, iar discipolii au feţe de copii, care sugerează valori evanghelice: copilărie spirituală, filiaţie divină...

2. Arta bizantină

Printre mozaicurile din Ravenna (sec. al VI-lea) se pot găsi frumoase reprezentări euharistice, unele de tip simbolic, altele mai directe.

În San Vitale apare scena jertfelor lui Abel şi Melchisedec, primite de Dumnezeu-Tatăl, a cărui prezenţă este sugerată de o mână coborând din bolta cerească. În San Apollinare in Classe mai apar Abraham şi Isac. Cele trei ofrande pure, ce prefigurează Euharistia, sunt evocate de Canonul Roman (Rugăciunea euharistică I). În ambele reprezentări, protagonistul principal este Melchisedec, marele preot. Într-una din reprezentări el este singurul cu aureolă, iar în cealaltă ocupă poziţia centrală şi frontală, la o scară mai mare (perspectivă ierarhică). Această punere în evidenţă a lui Melchisedec, personajul care oferă pâinea şi vinul, relevă din plin semnificaţia euharistică a acestor icoane veterotestamentare.

Merită să ne oprim şi asupra altor două mozaicuri din Ravenna. Unul reprezintă înmulţirea pâinilor şi a peştilor din San Apollinare Nuovo. Scena este de tip simetric şi frontal. Isus se află în mijloc, tânăr şi cu braţele deschise. Statura lui mai înaltă, nimbul în formă de cruce, culoarea violetă a veşmintelor sale contrastează cu cei doi ucenici care se găsesc la stânga şi la dreapta sa. Îmbrăcămintea personajelor este bogată, sugerând ornamentele liturgice din timpurile ce urmau să vină... Pâinile şi peştii sunt prezentate lui Isus de către cei doi apostoli de pe margine; aceştia au mâinile acoperite, semn al reverenţei⁶.

Celălalt mozaic, tot din San Apollinare Nuovo, reprezintă cina cea de taină. Isus şi apostolii sunt aşezaţi în tricliniu: Isus în faţă, iar grupul de apostoli, în spatele lui, în semicerc. Există acelaşi contrast ca şi în scena anterioară. Chipul lui Isus apare aici după tradiţia siriană, adică matur şi cu barbă. Compoziţia este solemnă. Pe masa centrală, acoperită cu pânză albă, pe o tavă, se află câteva pâini şi doi peşti mari. Aceştia din urmă accentuează semnificaţia cristologică şi euharistică a mozaicului.

Tema cinei de taină  apare în arta bizantină de-a lungul multor secole, în multe opere. Menţionăm o frescă din sec. al XII-lea, din mănăstirea cipriotă Asinos⁷, frescă ce aminteşte, într-o oarecare măsură, de mozaicul din Ravenna. Cei doisprezece apostoli se află în jurul unei mese. Printre ei, îi identificăm cu uşurinţă pe Petru, acesta fiind singurul cu nimb şi cu un manuscris în mână, şi pe Iuda, care întinde braţul către centrul mesei (Mt 26,23).  Fiecare apostol are dinaintea lui o pâine mică, dar ceea ce iese în evidenţă pe masă este un peşte mare, pe o tavă cu picior (sau o cupă foarte lată). Cina cea de taină apare şi în icoane pe lemn sau sticlă, deşi nu atât de mult ca alte teme. În bisericile ortodoxe şi greco-catolice, cina este reprezentată de obicei deasupra porţilor iconostasului, amintind astfel caracterul de anamneză al celebrării euharistice.

Nu putem lăsa deoparte simbolismul euharistic prezent în celebra icoană a călugărului-pictor A. Rubliov (sec. al XV-lea), icoană intitulată Sfânta Treime: masa transformată în altar, cu potirul deasupra, silueta centrală a  celor trei personaje...⁸

3. Arta romanică

Pentru a ilustra această perioadă mă voi opri asupra unei fresce reprezentând cina cea de taină, frescă ce se găseşte în cripta bazilicii San Isidoro din Leon; avem de-a face cu "una din cele mai interesante reprezentări ale respectivului episod biblic, din toată pictura romanică"⁹. În afară de cei doisprezece, mai apar şi alţi ucenici, cum ar fi Matia... Ca şi în alte părţi, şi aici ies în evidenţă Petru, Ioan şi Iuda. "Acesta apare fără nimb, stând jos, văzut din profil; primeşte pâinea din mâna lui Cristos, în timp ce, cu cealaltă mână, apucă un peşte din tavă, gest prin care îşi dovedeşte trădarea". Această cină este parte componentă a unui ansamblu de picturi care merg de la naştere până la calvar şi la înălţarea la cer a lui Cristos.

În această epocă, au existat şi sculpturi, mai ales crucifixuri, transformate în tabernacole, unde se păstra ostia sfinţită. Ca exemplu: "santissimi misteri" din Sant Juan de les Abadesses (Girona, Spania).

Mostre diferite de orfevrerie euharistică romanică se pot vedea în Muzeul Naţional de Artă al Cataloniei, din Barcelona: porumbei euharistici, potire, pixide... Vasele liturgice au căpătat deja valoare de obiecte preţioase, fiind deci departe de criteriul de simplitate enunţat de Sf. Ioan Gură de Aur, precum şi de alţi Părinţi ai Bisericii.

4. Arta gotică

Din această perioadă selectez, în primul rând, un tablou  cu cina cea de taină, pictat de Jaume Huguet, un artist catalan din secolul  al XV-lea. Isus Cristos apare în centru, făcând un gest de binecuvântare asupra potirului şi a ostiei. Atât el, cât şi apostolii sunt înveşmântaţi cu "pluviale", care accentuează tonul liturgic al scenei. Pe masă se vede un miel fript; este un detaliu neobişnuit în reprezentările ultimei cine a lui Isus şi vădeşte caracterul de nou Paşte ce corespunde euharistiei în teologia creştină. Fundalul tabloului este auriu, precum în icoanele răsăritene. "Aceste nuanţe de auriu ne fac să ne gândim la un Huguet medieval; totuşi, chipurile pământeşti, foarte expresive, ale personajelor, aduc o mare noutate"¹⁰. Este semnul realismului, curent ce pătrunde în arta creştină occidentală începând cu goticul, diferenţiându-l de plastica orientală, mai idealizantă şi conservatoare.

Spre sfârşitul goticului se dezvoltă retablurile: este vorba despre o variantă catolică a iconostasului oriental, care însă nu ascunde altarul. Aceste retabluri, (uneori de mari dimensiuni şi cu o tematică complexă, sunt prevăzute cu un loc special unde se păstrează la vedere sfântul sacrament. Nu lipsesc scenele euharistice; în continuare mă voi opri asupra a două dintre ele: un preot în momentul înălţării ostiei, înconjurat de credincioşi, în primul plan, şi de "suflete" ieşind din purgatoriu, în fundal (retablul Sf. Mihail, din mănăstirea Cruilles, Girona, sec. al XV-lea) şi Isus Cristos spălând picioarele lui Petru (relief de pe retablul San Pedro, din biserica S. Lorenzo, Lleida, sec. al XV-lea). Tema spălării, deşi nu este frecventă în icoanele cinei de taină, exprimă, dupn simbolismul celei de-a patra evanghelii, o atitudine de iubire şi de slujire frăţească, în strânsă legatură cu euharistia. Spălarea reciprocă a picioarelor face, de asemenea, parte din memorialul Domnului (In 13,14-15).

În ce priveşte orfevreria, în perioada gotică apar ostensoarelor sau mostranţele şi relicvariile care păstrează mărturii ale minunilor euharistice. Un exemplu îl constituie relicvariul conţinând corporalul din Orvieto, realizat între 1337-1338, din argint şi smalţuri. Aceste obiecte sacre dovedesc apariţia şi dezvoltarea unor noi forme de cult (adoraţie euharistică, procesiunea de Joia Verde...) ce se vor împământeni în occidentul catolic.

Tot de inspiraţie gotică, deşi uneori realizate mai târziu (sec. al XVI-lea), sunt şi câteva din magnificele monstranţe procesionale spaniole: cele din catedralele din Barcelona (pe tronul regelui Martin), din Girona, din Toledo (realizată de Enrique de Arfe).

5. Arta Renaşterii

Aparţin acestei perioade câteva din cele mai răspândite icoane reprezentând cina cea de taină; voi comenta pe scurt patru dintre ele. Această temă evanghelică, plină de spiritualitate, înseamnă, în acelaşi timp, şi o provocare plastică. Artiştii o aleg pentru a rezolva probleme de compoziţie, de perspectivă şi de caracterizare a personajelor.

1. Cina cea de taină a lui Domenico Ghirlandaio, din San Marco, Florenţa, către 1480. Scena, bogată în culori, este încadrată de un frumos fundal arhitectonic şi vegetal. Isus, împreună cu unsprezece apostoli, cu aureolă, apar într-o parte a mesei; Iuda, în schimb, fără aureolă, este singur, în faţa lui Isus şi a lui Ioan. Aproape de el se vede o pisică, simbol al infidelităţii. În fundalul tabloului, la dreapta, servind de contrast, un păun pare să anunţe gloria învierii. Se întâmplă ca pictura lui Ghirlandaio şi a altor renascentişti să fie uneori afectată de elemente profane: "cultul frumuseţii formale primează în defavoarea misterului"¹¹. Însă această limitare nu se remarcă prea mult în opera despre care tocmai am vorbit.

2. Cina cea de taină a lui Dirk Bouts, din biserica Sf. Petru, Louvain, 1467. Este capodopera acestui pictor de origine olandeză. Face parte dintr-un triptic în care sunt reprezentate figuri veterotestamentare ale euharistiei (Abraham şi Melchisedec, mielul pascal, mana, Ilie hrănit în deşert ...). Pentru a ne apropia de semnificaţia cinei de taină, autorul o situează într-un interior contemporan. Renunţă la nimburi, ca să pară mai realist. Liniile de perspectivă ne duc la Isus. Iuda apare cu spatele, ca şi cum s-ar feri. Momentul ales este cel al instituirii euharistiei¹².

3. Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci, din mănăstirea Santa Maria delle Grazie, Milano, către 1495. În ciuda stării precare de conservare, este totuşi reprezentarea cea mai populară a cinei de taină, copiată şi imitată de nenumărate ori. Leonardo alege momentul dramatic al anunţării trădării, după In 13,21-29. Compoziţia prezintă scheme triunghiulare şi ternare. Perspectiva tabloului, care o  continuă pe cea a refectoriului unde se găseşte, se concentreză pe chipul senin şi însingurat al lui Isus. Deşi descoperirea trădătorului nu este elementul principal al cinei de taină, acesta produce totuşi un impact psihologic ce a fost subliniat de toţi evangheliştii, şi de asemenea şi de Pavel, care aminteşte de "noaptea în care Domnul a fost vândut" (1Cor 11,23).

4. Cina cea de taină a lui Juan de Juanes, în muzeul Prado, completată cu un alt tablou al aceluiaşi autor: Salvatorul  euharistic, ţinând sfânta ostie într-o mână şi  potirul în cealaltă. Ambele opere au fost foarte reproduse în iconiţe şi gravuri. În tabloul cinei este evocat momentul consacrării pâinii de către Isus. În faţa mesei, două vase din bronz amintesc de spălarea picioarelor. Apostolii sunt surprinşi în diverse atitudini, ca şi în cina lui Leonardo, din care se inspiră pictorul spaniol. Iuda apare cu spatele, temător şi pe cale de a ieşi.

În Renaştere, există multe alte opere ce abordează tema euharistică. Nu pot să trec sub tăcere două celebre fresce ale lui Rafael Sanzio, pictate în Stanzele Vaticanului: Disputa Sf. Sacrament şi Misa din Bolsena. În prima operă, de tip alegoric, cele două teme centrale sunt Sfânta Treime, lângă care stau Biserica triumfătoare, reprezentată de diferiţi Părinţi şi Învăţători, şi Euharistia, reprezentată de un ostensoru pe altar, împrejurul căruia apar diverse personaje: teologi, artişti, gânditori, ierarhi... În cea de-a doua operă, papa Iulius al II-lea, mecena lui Rafael, se află îngenuncheat dinaintea unui altar la care slujeşte un preot, martor al unei minuni produse cu mulţi ani înainte (1261).  

6. Arta barocă

Din această perioadă semnalez, în primul rând, trei tablouri ale lui Rubens, expuse în muzeul Prado. Două dintre ele, reprezentative pentru Contrareformă, au teme şi forme asemănătoare, evident, baroce: triumful Euharistiei şi triumful Bisericii. Conţinutul lor este alegoric: o figură feminină cu potirul în mână înaintează într-un car condus de reprezentările virtuţilor. În urma alaiului euharistic vin cerşetorii, în timp ce carul Bisericii îi calcă pe cei care îi stau în cale (eretici...). Alt tablou, tot al lui Rubens, intitulat Actul religios al lui Rudolf I, abordează o temă diferită. Acest suveran cedează calul său unui preot ce duce împărtăşania unui bolnav pe moarte. Împreună cu un scutier, îl însoţeşte pe jos pe purtătorul Preasfântului Sacrament.

Clasicele scene evanghelice legate de euharistie continuă să-i intereseze pe pictorii manierişti şi baroci. Tintoretto tratează cu mult talent scena spălării picioarelor, dar semnificaţia religioasă se reduce datorită unor excese de artificialitate şi anecdotism. (Muzeul Prado). Murillo picteazn înmulţirea pâinilor şi a peştilor pentru Spitalul de Caritate din Sevilla, interpretând-o ca pe un exemplu de generozitate şi milă. Aceşti artişti renunţă la riguroasa compoziţie simetrică a renascentiştilor şi plasează tema principală la dreapta sau la stânga tabloului.

Sunt relativ frecvente scenele de sfinţi preoţi celebrând liturghia, uneori în atitudine extatică, aşa cum vedem în Ultima Liturghie a Sf. Benedict (autor: J. Rizzi, Muzeul Prado).

În retablurile baroce, între coloane solomonice, un loc de onoare este rezervat sacrariului şi expunerii ostensorului. Decorarea sculpturală barocă a influenţat multe iconostase orientale. Imaginea cinei de taină de pe uşa centrală o reproduce adesea pe cea a lui Leonardo.

7. Ultimele secole

În sec. XVIII-XIX, arta religioasă se caracterizează prin continuitate. Constă, în general, în variaţii asupra stilurilor anterioare. Este epoca "neo": clasic, romanic, gotic, baroc... Pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, arta începe să se secularizeze progresiv¹³. Printre artişti se produce o criză a imaginii religioase. Se încearcă forme noi: simbolism, expresionism, artă abstractă. Cu toate acestea, persistă, în general, influenţa formelor figurative tradiţionale. Cultul euharistic îşi menţine manifestările plastice. În procesiunile de Joia verde (Corpus Domini), de exemplu, valoroasele ostensoare sunt purtate într-o atmosferă uneori prea pompoasă şi aristocratică, ce pot fi prilej de reacţii anticlericale¹⁴. Unii artişti tratează o temă euharistică oarecum nouă: aceea a primei împărtăşanii, insistând mai degrabă asupra unor aspecte vestimentare şi portretistice¹⁵.

Din bogata artă a ultimelor secole, mă voi referi doar la trei artişti din aria hispanică:

1. Goya (1746-1828): Nu genul religios este cel preferat de pictor, nu datorită acestuia a devenit Goya celebru. Cu toate acestea, ne-au rămas de la el câteva opere valoroase ce abordează teme euharistice, centrate pe celebrarea liturghiei. Ultima împărtăşanie a Sf. Jose de Calasanz este cea mai importantă dintre ele. Este un tablou de o profundă religiozitate, ce exprimă sincer "umilinţa şi reculegerea sufletului în faţa harului divin al Împărtăşaniei"¹⁶. În alte tablouri, se poate percepe privirea critică a autorului asupra anumitor forme de religiozitate populară din acele timpuri.

2. Gaudi (1852-1926): Întregul proiect al bazilicii Sagrada Familia este orientat înspre crearea unui spaţiu euharistic. Dacă observăm ceea ce s-a realizat până acum, cina cea de taină apare sculptată cu forme viguroase, de influenţă cubistă, pe faţada Patimilor, opera sculptorului J. M. Subirachs.

3. Dali (1904-1989): Calitatea acestuia ca pictor religios este foarte controversată. Există autori care o resping în întregime, considerând că operele daliniene având inspiraţie religioasă sunt doar simple încercări  estetice oportuniste¹⁷. Alţi critici, în schimb, susţin că Dali este, într-adevăr, un pictor religios. "Unele din operele sale pot fi incluse în arta sacră contemporană; este vorba de opere de o intensă religiozitate, deşi nu au fost gândite şi create cu scop liturgic. Acesta este cazul Răstignirii  din 1951, inspirată dintr-un desen al Sf. Ioan al Crucii"¹⁸. Alte două opere cunoscute au tot teme euharistice: Cina cea de taină (1955), lucrare ce a trezit vii controverse, datorită ambianţei ciudate şi a chipului lui Isus, inspirat de Gala, şi Madona din Port Lligat (1950), unde artistul, într-o ostentaţie teatrală, deschide în corpul Mariei o fereastră în care plasează un copil vioi, Isus, care la rândul lui are o altă ferestruică conţinând pâinea euharistică, centrul final al întregii creaţii. Nu putem nega ingeniozitatea şi popularitatea celor două opere, deşi modelul feminin concret, prezent în ambele lucrări, artificialitatea compoziţiei şi dispersia multor detalii îi diminuează valoarea "iconică" sau de sugerare a sacrului.

Cina cea de taină apare în numeroase imagini având intenţii catehetice (picturi, desene, stampe, afişe...). Aceeaşi temă este abordată din unghiuri diferite: fidelitate istorică, dramatism, apropiere culturală... Momentul-vârf al vieţii lui Isus şi-a găsit locul şi în reprezentări cinematografice, dar nu ne vom opri asupra lor, limitându-ne la artele tradiţionale, aşa cum am stabilit de la început.

Această conferinţă a fost ilustrată cu aproape o sută de imagini artistice, în diapozitive. Titlurile respectivelor opere au apărut, în general, de-a lungul paginilor precedente. A rămas clar faptul ca tema euharistică este o constantă în arta creştină, datorită caracterului central ocupat de acest sacrament, "izvor şi culme a întregii vieţi creştine" (LG 11). Printre motivele euharistice iese în evidenţă cina cea de taină, cu un conţinut foarte bogat: chemarea la slujirea fraternă (spălarea picioarelor), semnul prieteniei (masa în comun), drama infidelităţii (trădarea lui Iuda), darul trupului şi sângelui Domnului (consacrarea pâinii şi a vinului) etc. Toate aceste faţete sunt reflectate în numeroase opere de artă, cu nuanţe diverse, aşa cum am văzut în comentariile anterioare.

S-a observat clar persistenţa anumitor simboluri şi imagini, începând cu perioada paleocreştină până în zilele noastre. Am văzut, în acelaşi timp, creativitatea formelor, mai ales în arta occidentală, chiar dacă uneori se pierde transparenţa sacrului. Cu toate acestea, "realismul în artă nu presupune în el însuşi un pericol pentru credinţa creştină, centrată pe misterul Întrupării, şi deci, pe valorificarea omului de către Dumnezeu"¹⁹.

În jurul euharistiei au convers mai multe arte: arhitectura, celelalte arte plastice tratate în aceste pagini, muzica, poezia...  Este un dat istoric, ce continuă să fie valabil şi presant şi în zilele noastre, când Biserica are nevoie de artă "ca să statornicească în forme semnificative ceea ce prin însăşi esenţa sa este inefabil"²⁰.

Note