SACRAMENTE 

Euharistia în viața Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

Inapoi la cuprins

EUHARISTIA CEA DE TOATE ZILELE, ASTĂZI

Wilhelm DANCĂ

Paginile care urmează au un caracter introductiv, deci limitat. Cu toate acestea, le consider necesare pentru a putea încadra ceea ce propune astăzi teologia catolică în legătură cu Euharistia - tema centrală a conferințelor și dezbaterilor colocviului teologic de la Traian, dedicat anului jubiliar 20001. Pe scurt, atât în conținut cât și în structură, teologia euharistică actuală depinde de mai mulți factori2. Primul se referă la  împărtașania frecventă, pe cât posibil zilnic, introdusă de Pius al X-lea (1903-1914)3. Al doilea ține de semnificația semnelor și în mod deosebit de caracterul convivial al Sfintei Liturghii - banchet, ospăț sacru -, redescoperit de mișcarea liturgică. Al treilea factor are o legătură strânsă cu Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) care a vorbit despre caracterul unic al jertfei lui Cristos, caracterul sacramental al jertfei euharistice4, ca reactualizare nesângeroasă a jertfei lui Cristos de pe cruce și despre participarea creștinilor la această jertfă5. Astfel, făcând referință clară la Mt 18,20 ("unde doi sau trei se află adunați în Numele meu, acolo eu mă aflu în mijlocul lor"), Conciliul a depășit aplicarea restrânsă a conceptului de prezență reală doar în pâine și vin și a vorbit despre prezența lui Cristos și în alte sacramente, în cuvântul predicării și în comunitatea adunată (cf. SC 7). De asemenea, Conciliul a deschis calea unor reforme pentru a se ajunge la "participarea deplină și activă a întregului popor" (SC 14; cf. SC 19, 41, 48, 50), introducând limba poporului în liturgie (cf. SC 36, 54) și încurajând apropierea laicilor de potir (cf. SC 55). În fine, un ultim factor provine din dialogul ecumenic care, căutând apropierea între Biserici, a dus la aprofundarea teologiei euharistice: comisia mixtă romano-catolică și evanghelico-luterană a publicat în 1978 un document consacrat Euharistiei intitulat Cina Domnului6; comisia Credință și Constituție a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Biserica Romano-Catolică este membră a acestei comisii cu drepturi depline începând din 1968) a tratat despre Euharistie subliniind legătura sa cu Botezul și Preoția în Documentul de la Lima din 19827; comisia internațională anglicano-catolică a publicat în 1990 o declarație comună intitulată Biserica drept comuniune8, iar în 1993 un alt document emis de aceeași comisie cuprinde câteva Clarificări asupra euharistiei și preoției9.

Având în vedere acești factori, putem constata că, în ceea ce privește conținutul, teologia euharistică subliniază caracterul de ospăț, importanța memorialului (anamneza) și semnificația teologică a cuvântului și, în plus, vorbește într-un mod mai insistent despre conceptul de jertfă. Sub aspect structural, teologia de astăzi a lăsat deoparte împărțirea neoscolastică a doctrinei euharistice în trei tratate (prezența reală, sacrament și jertfă) și a adoptat o perspectivă unitară care unește aspectele de jertfă și de prezență reală și le intepretează pornind de la evenimentul sacramental al ospățului.

Dacă adoptăm această perspectivă unitară, putem descrie sacramentul Euharistiei în felul următor:

în semnul comuniunii pe care o implică masa luată împreună - ospățul, comunitatea celebrează cu recunoștință evenimentele istoriei mântuirii, în special pogorârea și înălțarea lui Isus Cristos - nașterea, patima, moartea și învierea lui -, care prin mijlocirea Duhului Sfânt se dăruiește pe sine în pâine și în vin, îi face părtași pe membrii adunării la darul vieții sale și face din celebrare un semn evident al desăvârșirii finale10.

Același punct de vedere îl găsim și în Catehismul Bisericii Catolice, care vorbește despre Euharistie ca izvor și culme a vieții bisericești11, jertfă sacramentală - aducere de mulțumire, memorial, prezență -12, ospăț pascal13 și chezășie a slavei viitoare14.

Așadar, Euharistia este memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii și ospățul sacru al împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului15. Semnul fundamental al sacramentului este ospățul comunitar, împărtășirea pe care o implică masa luată împreună: pâinea și vinul sunt împărțite, cuvintele care însoțesc această împărțire vorbesc despre Ultima Cină a lui Isus și exprimă o invitație: Luați și mâncați ..., beți! (Mt 26,26ș.u.).

După cum se știe, Euharistia creștină își are rădăcinile în ospețele sacre ale lui Israel, care îi uneau pe participanți între ei și cu Dumnezeu. Astfel, de la încheierea legământului pe Sinai până la adunarea comunității în experiența pascală, ospățul este semnul legământului: legământul lui Dumnezeu cu oamenii se înfăptuiește în legământul oamenilor. Stând la masă împreună, consumând pâinea și vinul, se primește viața și se celebrează legământul care o face posibilă.

Alături de aspectul comuniunii se află și acela al acceptării sau primirii. Stând la masă pentru a mânca și a bea, omul exprimă condiția lui de creatură, faptul că viața lui este un dar. De aceea, la masă se fac urări și se aduc mulțumiri. În consecință, în centrul celebrării euharistice găsim marea rugăciune de mulțumire pentru darul pâinii și al vinului ca și pentru întreaga istorie a lui Dumnezeu cu poporul său. Dacă Cina Domnului este o Euharistie (aducere de mulțumire), lucrul acesta înseamnă că actul fundamental al celebranților este acceptarea plină de recunoștință, faptul de a se lăsa purtați de o inițiativă care vine de la Dumnezeu.

Din toate acestea înțelegem că în centrul rugăciunii euharistice aducerea de mulțumire devine o aducere-aminte și o vestire. Aceasta este structura fundamentală a anamnezei: aducere aminte recunoscătoare și actualizatoare. Deoarece, în anamneză, atunci și astăzi se contopesc, celebrarea euharistică este o întâlnire reală cu Isus Cristos și istoria lui. Cu alte cuvinte, mulțumind și aducându-și aminte, comunitatea celebrează venirea lui Cristos în adunarea euharistică. În limbaj scolastic, aici este vorba despre prezența reală a lui Cristos, care nu se reduce doar la prezența lui somatică. De fapt, Cristos, prezent în Duhul său, este subiectul evenimentului euharistic - comunitatea celebrează venirea lui și o primește cu gratitudine. Această venire este un proces dinamic: Cristos vine în mijlocul acelora care s-au adunat în numele său, în predicarea cuvântului, în anamneza Ultimei Cine, în frângerea pâinii, în împărțirea darurilor. Dar Cristos vine cu istoria lui întreagă. Aici, în lumina conceptului venirii lui Cristos, întrevedem legătura care există între prezența reală și sacrificiu. La rândul ei, ideea anamnezei ne spune că lucrul acesta nu înseamnă o repetare a sacrificiului lui Isus, dar că Domnul glorificat se face prezent prin dăruirea sa înfăptuită o dată pentru totdeauna.

Deci, Cristos vine în Euharistie pentru a-i asocia pe membrii adunării la inițiativa dăruirii sale plină de iubire. Ei se lasă atinși de el și se identifică cu istoria vieții lui. În felul acesta, participarea la ospățul euharistic devine participarea la sângele lui Cristos (1Cor 10,16) și sacrificiul lui Isus devine sacrificiul comunității care celebrează Euharistia. De fapt, venirea lui Cristos schimbă întotdeauna ceva, transformă. Consumarea pâinii și a vinului nu rămân pur și simplu două gesturi indiferente, ci devin Cina Domnului; pâinea și vinul nu rămân alimente simple, ci devin simboluri reale ale prezenței și dăruirii sale, devin Trupul și Sângele lui Cristos, pentru ca cei prezenți la adunare să devină trupul său și să participe la dăruirea sa. Să mai spunem că venirea lui Cristos, participarea la dăruirea sa și transformarea darurilor în vederea transformării oamenilor au loc prin Duhul Sfânt.

În acest sens, reforma liturgică a Conciliului Vatican al II-lea a dat din nou epiclezei - cererea adresată Tatălui de a-l trimite pe Duhul Sfânt -, locul cuvenit în liturgia romană. În trei din rugăciunile euharistice, această cerere se află înainte de relatarea instituirii, sub forma unei invocări pentru sfințirea darurilor ("Duhul Sfânt să sfințească aceste daruri ca să devină trupul și sângele lui Isus Cristos..."). Canonul Bisericii antice transmis de Hipolit includea în această invocare și sfințirea celebranților, lărgind în felul acesta raza transformării euharistice. Prin redescoperirea caracterului de epicleză al Euharistiei, Conciliul a aruncat o punte de legătură către Biserica orientală, în liturgia căreia epicleza a constituit întotdeauna o parte esențială. În fine, aspectul pneumatologic pune în evidență caracterul personal al transformării euharistice. Duhul Sfânt semnifică, de fapt, prezența personală și transformatoare a Tatălui (și a Fiului) în altul. Transformarea prin Duhul Sfânt este o schimbare din interior. Deci, Euharistia ca invocare a Duhului Sfânt înseamnă că celebranții se deschid către prezența reală în sens spiritual, către venirea Domnului ce transformă întreaga adunare și pe cei care sunt prezenți în ea.

Dar Euharistia nu este numai o aducere-aminte ce înfăptuiește sau actualizează trecutul, ci și un preludiu eshatologic, semn puternic al împlinirii finale ("Moartea ta o vestim, Doamne,... până când vei veni"). Lucrul acesta înseamnă că Euharistia reprezintă, pe de o parte, lumea viitoare în care creștinii speră, iar pe de alta, îndeplinește o funcție de provocare, schimbare, încurajare: contrastul dintre celebrare și realitea cotidiană îi face pe participanți să constate imperfecțiunea lumii; imaginea lumii viitoare îi determină și mai mult pentru a se angaja să conlucreze la venirea ei și se întărește în sufletul lor speranța că un astfel de angajament nu este în zadar.

Fără îndoială, Euharistia este izvorul și culmea vieții bisericești, este celebrarea ei cea mai importantă, căci în ea "este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru" (PO 5). Totuși, trebuie să reținem că Biserica nu se celebrează pe sine în cadrul Euharistiei, ci istoria din care provine existența ei, speranța care o însuflețește, venirea Domnului care o transformă. Totodată, în această celebrare se reprezintă ceea ce este Biserica sau trebuie să fie: o comuniune și o comunitate care dă mărturie despre Isus Cristos și despre împărăția lui Dumnezeu vestită de El, care caută să trăiască această mărturie slujind pe aproapele și care reprezintă simbolic ambele lucruri - mărturia cuvântului și mărturia faptei - în celebrarea liturgică. Deci, din Euharistie fac parte atât predicarea Cuvântului, cât și frângerea pâinii, de aceea ea este, deși nu numai, o imagine a Bisericii. Liturgia Cuvântului și liturgia euharistică alcătuiesc împreună "un singur act de cult" (SC 56)16.

Această dimensiune divino-umană a teologiei euharistice din zilele noastre cere o precizare cât privește adorația euharistică. După cum se știe, din cele mai vechi timpuri, Biserica a cunoscut practica păstrării pâinii consacrate în afara celebrării euharistice. În timpurile de la începutul Bisericii, motivele păstrării erau următoarele: pentru a fi împărțită la bolnavi și muribunzi, pentru a fi purtată și primită în casele creștinilor în zilele când nu se celebra Euharistia, pentru a face schimb de bucăți din pâinea euharistică cu alte comunități sau pentru a o introduce în următoarea celebrare euharistică din același loc. În timpul evului mediu, păstrarea pâinii a dobândit o nouă funcție: trebuia să servească la adorația lui Cristos în ostia consacrată, dar în afara Sfintei Liturghii. Așa au apărut noile forme ale pietății euharistice: sărbătoarea Corpus Domini, procesiunile euharistice, expunerea ostiei în ostensor etc.

Astăzi, teologia euharistică catolică acordă o atenție deosebită caracterului de ospăț al Euharistiei, subliniind faptul că forma adevărată, specifică și primordială a pietății euharistice este celebrarea Cinei Domnului; din ea fac parte predicarea cuvântului, rugăciunea euharistică de mulțumire, memorialul ultimei cine, împărțirea și primirea darurilor euharistice. Așadar, celebrarea Cinei Domnului conferă valoare tuturor celorlate practici de venerare a Euharistiei, adică toate celelalte forme ale cultului euharistic sunt importante în măsura în care conduc la Sfânta Liturghie, o prelungesc sau o pregătesc.

O altă precizare trebuie făcută aici în legătură cu aspectele ecumenice ale Euharistiei. Este vorba de așa numita communicatio in sacris (împărtășirea creștinilor aparținând unor confesiuni diferite întru cele sfinte) care trebuie să țină cont de următoarele două principii: exprimarea unității Bisericii și participarea la mijloacele de har. Tensiunea între aceste două principii caracterizează atât practica, cât și reflecția teologică de astăzi. Dreptul canonic (1983) afirmă în linie de principiu interdicția de a împărți Euharistia la creștinii necatolici, dar admite o serie de excepții bine precizate17.

Totuși, discuția teologică prezintă astăzi unele tendințe demne de atenție: unii se întreabă dacă este permisă o participare comună la Cina Domnului, alții se întreabă care ar fi motivele ce împiedică o astfel de celebrare. În favoarea participării comune la Cina Domnului se invocă legătura sacramentală a unității, constituită de Botez "între toți aceia care au fost regenerați prin el" (UR 22). Apoi, în spațiul românesc, între creștinii catolici și creștinii ortodocși există o convergență în mărturisirea de credință, în special în ceea ce privește caracterul de jertfă și de prezență reală al Euharistiei; de asemenea, în aceste două tradiții creștine s-a păstrat substanța veritabilă și integrală a tainei euharistice, deoarece ambele au sacramentul Preoției; totodată și unii și alții consideră că Euharistia nu este un mijloc pentru a ajunge la unitate, ci semnul unității actualizate în mod desăvârșit.

Să adaug faptul că în România, după vizita Papei Ioan Paul al II-lea din 7-9 mai 1999, conștiința acestei unități a crescut în mod semnificativ. Creștinii separați își amintesc acum cu mai multă tărie de rugăciunea lui Isus pentru unitatea vizibilă a ucenicilor, rugăciune pe care Sfântul evanghelist Ioan o așază, și nu întâmplător, în contextul Ultimei Cine (In 17,21-23). Pentru noi, care așteptăm hotărârea ierarhilor ca frații separați să poată sta din nou în jurul aceluiași altar, doar simpla rostire a rugăciunii lui Isus de la Ultima Cină este deja un lucru important pentru unitatea mult dorită.

În paginile care urmează publicăm lucrările colocviului teologic de la Traian, organizat de către Academia Catolică "Sfântul Augustin" la cererea P.S. Petru Gherghel, episcop de Iași. Obiectivul principal al colocviului a fost acela de a descoperi împreună noi modalități de celebrare a tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu și examinarea direcțiilor de înnoire (convertire) pe care Biserica noastră locală le-a urmat de la Conciliul Vatican al II-lea până astăzi. Interesul manifestat de participanți în timpul lucrărilor și după terminarea lor i-a încurajat pe organizatori să adune între coperțile acestui volum temele dezbătute și, totodată, să spere că în viitor astfel de momente teologice s-ar putea repeta.

 

Note


1 Colocviul s-a desfășurat în Casa misionarilor verbiți de la Traian (Neamț) în patru serii, după cum urmează: 15-16 martie, 22-23 martie, 29-30 martie, 5-6 aprilie a.c. Au participat preoții diecezani și călugări, precum și ierarhii din arhidieceza romano-catolică de București și din dieceza de Iași. Conferințele au fost pregătite și prezentate de preoții profesori de la Seminarul catolic din Iași. De asemenea, au conferențiat episcopii din cele două dieceze și nunțiul apostolic la București, mons. Jean-Claude Perisset.

2 Cf. F.J. Nocke, "I singoli sacramenti", în Nuovo corso di dogmatica, II, ed. Th. Schneider, Queriniana, Brescia 1995, 344-361.

3 Cf. DS 3534.

4 Conciliul Vatican al II-lea tratează despre jertfa euharistică în constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium (SC) și în decretul despre slujirea și viața preoților Presbyterorum ordinis (PO) 2, 5, 13; dar și în alte documente găsim referiri la această problemă: constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium (LG) 3, 10, 11, 34, 58; decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem (AA) 3.

5 F. Bourassa, "Il sacrificio nella teologia e nella vita quotidiana", în Vaticano II: Bilancio e prospettive, I, ed. R. Latourelle, ed., Cittadella Editrice, Assisi 19882, 705-736.

6 La cena del Signore, în EnchOe, I, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 1986, 588-653.

7 Battesimo, eucaristia, ministero, în EnchOe, I, 1391-1447.

8 La chiesa come comuniune, în EnchOe, III, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 1995, 24-53.

9 Chiarificazioni su eucaristia e ministero, în EnchOe, III, 54-64.

10 F.-J. Nocke, I singoli sacramenti, 346.

11 Cf. CBC 1324-1327.

12 CBC 1356-1381.

13 CBC 1382-1401.

14 CBC 1402-1405.

15 CBC 1382.

16 Cf. CBC 1346-1349.

17 Cf. CIC, can. 844:

§ 1. Slujitorii sacri catolici administrează în mod licit sacramentele numai credincioșilor catolici, iar aceștia le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici, cu excepția cazurilor prevăzute în §§ 2, 3 și 4 ale acestui canon și ale can. 861, § 2.

§ 2. Ori de câte ori necesitatea cere aceasta, sau adevărata utilitate spirituală o sugerează, și cu condiția să fie evitat pericolul de eroare sau de indiferentism, se permite credincioșilor, cărora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral să meargă la un slujitor catolic, să primească sacramentele Pocăinței, Euharistiei și Ungerii bolnavilor de la slujitori necatolici în a căror Biserică aceste sacramente sunt valide.

§ 3. Slujitorii sacri catolici administrează în mod licit sacramentele Pocăinței, Euharistiei și Ungerii bolnavilor membrilor Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dacă aceștia le cer de bunăvoie și sunt dispuși cum se cuvine; același lucru este valabil și pentru membrii altor Biserici care, după aprecierea Scaunului Apostolic, se află cu privire la sacramentele respective în aceeași situație ca și Bisericile orientale menționate mai sus.

§ 4. Dacă există pericolul de moarte sau dacă, după aprecierea Episcopului diecezan sau a Conferinței Episcopale, intervine o altă necesitate gravă, slujitorii catolici administrează în mod licit aceleași sacramente și celorlalți creștini care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică, dar care nu pot să se ducă la slujitorul comunității lor, cer aceste sacramente de bunăvoie, manifestă față de ele credința catolică și sunt dispuși cum se cuvine.

§ 5. Episcopul diecezan sau Conferința Episcopilor să dea norme generale cu privire la cazurile prevăzute de §§ 2, 3 și 4 numai după ce au consultat autoritatea competentă cel puțin a Bisericii locale sau a comunității necatolice interesate.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire