SACRAMENTE

EUHARISTIA CEA DE TOATE ZILELE, ASTĂZI

Wilhelm DANCĂ

Paginile care urmează au un caracter introductiv, deci limitat. Cu toate acestea, le consider necesare pentru a putea încadra ceea ce propune astăzi teologia catolică în legătură cu Euharistia - tema centrală a conferinţelor şi dezbaterilor colocviului teologic de la Traian, dedicat anului jubiliar 2000¹. Pe scurt, atât în conţinut cât şi în structură, teologia euharistică actuală depinde de mai mulţi factori². Primul se referă la  împărtaşania frecventă, pe cât posibil zilnic, introdusă de Pius al X-lea (1903-1914)³. Al doilea ţine de semnificaţia semnelor şi în mod deosebit de caracterul convivial al Sfintei Liturghii - banchet, ospăţ sacru -, redescoperit de mişcarea liturgică. Al treilea factor are o legătură strânsă cu Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) care a vorbit despre caracterul unic al jertfei lui Cristos, caracterul sacramental al jertfei euharistice⁴, ca reactualizare nesângeroasă a jertfei lui Cristos de pe cruce şi despre participarea creştinilor la această jertfă⁵. Astfel, făcând referinţă clară la Mt 18,20 ("unde doi sau trei se află adunaţi în Numele meu, acolo eu mă aflu în mijlocul lor"), Conciliul a depăşit aplicarea restrânsă a conceptului de prezenţă reală doar în pâine şi vin şi a vorbit despre prezenţa lui Cristos şi în alte sacramente, în cuvântul predicării şi în comunitatea adunată (cf. SC 7). De asemenea, Conciliul a deschis calea unor reforme pentru a se ajunge la "participarea deplină şi activă a întregului popor" (SC 14; cf. SC 19, 41, 48, 50), introducând limba poporului în liturgie (cf. SC 36, 54) şi încurajând apropierea laicilor de potir (cf. SC 55). În fine, un ultim factor provine din dialogul ecumenic care, căutând apropierea între Biserici, a dus la aprofundarea teologiei euharistice: comisia mixtă romano-catolică şi evanghelico-luterană a publicat în 1978 un document consacrat Euharistiei intitulat Cina Domnului⁶; comisia Credinţă şi Constituţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Biserica Romano-Catolică este membră a acestei comisii cu drepturi depline începând din 1968) a tratat despre Euharistie subliniind legătura sa cu Botezul şi Preoţia în Documentul de la Lima din 1982⁷; comisia internaţională anglicano-catolică a publicat în 1990 o declaraţie comună intitulată Biserica drept comuniune⁸, iar în 1993 un alt document emis de aceeaşi comisie cuprinde câteva Clarificări asupra euharistiei şi preoţiei⁹.

Având în vedere aceşti factori, putem constata că, în ceea ce priveşte conţinutul, teologia euharistică subliniază caracterul de ospăţ, importanţa memorialului (anamneza) şi semnificaţia teologică a cuvântului şi, în plus, vorbeşte într-un mod mai insistent despre conceptul de jertfă. Sub aspect structural, teologia de astăzi a lăsat deoparte împărţirea neoscolastică a doctrinei euharistice în trei tratate (prezenţa reală, sacrament şi jertfă) şi a adoptat o perspectivă unitară care uneşte aspectele de jertfă şi de prezenţă reală şi le intepretează pornind de la evenimentul sacramental al ospăţului.

Dacă adoptăm această perspectivă unitară, putem descrie sacramentul Euharistiei în felul următor:

în semnul comuniunii pe care o implică masa luată împreună - ospăţul, comunitatea celebrează cu recunoştinţă evenimentele istoriei mântuirii, în special pogorârea şi înălţarea lui Isus Cristos - naşterea, patima, moartea şi învierea lui -, care prin mijlocirea Duhului Sfânt se dăruieşte pe sine în pâine şi în vin, îi face părtaşi pe membrii adunării la darul vieţii sale şi face din celebrare un semn evident al desăvârşirii finale¹⁰.

Acelaşi punct de vedere îl găsim şi în Catehismul Bisericii Catolice, care vorbeşte despre Euharistie ca izvor şi culme a vieţii bisericeşti¹¹, jertfă sacramentală - aducere de mulţumire, memorial, prezenţă -¹², ospăţ pascal¹³ şi chezăşie a slavei viitoare¹⁴.

Aşadar, Euharistia este memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului¹⁵. Semnul fundamental al sacramentului este ospăţul comunitar, împărtăşirea pe care o implică masa luată împreună: pâinea şi vinul sunt împărţite, cuvintele care însoţesc această împărţire vorbesc despre Ultima Cină a lui Isus şi exprimă o invitaţie: Luaţi şi mâncaţi ..., beţi! (Mt 26,26ş.u.).

După cum se ştie, Euharistia creştină îşi are rădăcinile în ospeţele sacre ale lui Israel, care îi uneau pe participanţi între ei şi cu Dumnezeu. Astfel, de la încheierea legământului pe Sinai până la adunarea comunităţii în experienţa pascală, ospăţul este semnul legământului: legământul lui Dumnezeu cu oamenii se înfăptuieşte în legământul oamenilor. Stând la masă împreună, consumând pâinea şi vinul, se primeşte viaţa şi se celebrează legământul care o face posibilă.

Alături de aspectul comuniunii se află şi acela al acceptării sau primirii. Stând la masă pentru a mânca şi a bea, omul exprimă condiţia lui de creatură, faptul că viaţa lui este un dar. De aceea, la masă se fac urări şi se aduc mulţumiri. În consecinţă, în centrul celebrării euharistice găsim marea rugăciune de mulţumire pentru darul pâinii şi al vinului ca şi pentru întreaga istorie a lui Dumnezeu cu poporul său. Dacă Cina Domnului este o Euharistie (aducere de mulţumire), lucrul acesta înseamnă că actul fundamental al celebranţilor este acceptarea plină de recunoştinţă, faptul de a se lăsa purtaţi de o iniţiativă care vine de la Dumnezeu.

Din toate acestea înţelegem că în centrul rugăciunii euharistice aducerea de mulţumire devine o aducere-aminte şi o vestire. Aceasta este structura fundamentală a anamnezei: aducere aminte recunoscătoare şi actualizatoare. Deoarece, în anamneză, atunci şi astăzi se contopesc, celebrarea euharistică este o întâlnire reală cu Isus Cristos şi istoria lui. Cu alte cuvinte, mulţumind şi aducându-şi aminte, comunitatea celebrează venirea lui Cristos în adunarea euharistică. În limbaj scolastic, aici este vorba despre prezenţa reală a lui Cristos, care nu se reduce doar la prezenţa lui somatică. De fapt, Cristos, prezent în Duhul său, este subiectul evenimentului euharistic - comunitatea celebrează venirea lui şi o primeşte cu gratitudine. Această venire este un proces dinamic: Cristos vine în mijlocul acelora care s-au adunat în numele său, în predicarea cuvântului, în anamneza Ultimei Cine, în frângerea pâinii, în împărţirea darurilor. Dar Cristos vine cu istoria lui întreagă. Aici, în lumina conceptului venirii lui Cristos, întrevedem legătura care există între prezenţa reală şi sacrificiu. La rândul ei, ideea anamnezei ne spune că lucrul acesta nu înseamnă o repetare a sacrificiului lui Isus, dar că Domnul glorificat se face prezent prin dăruirea sa înfăptuită o dată pentru totdeauna.

Deci, Cristos vine în Euharistie pentru a-i asocia pe membrii adunării la iniţiativa dăruirii sale plină de iubire. Ei se lasă atinşi de el şi se identifică cu istoria vieţii lui. În felul acesta, participarea la ospăţul euharistic devine participarea la sângele lui Cristos (1Cor 10,16) şi sacrificiul lui Isus devine sacrificiul comunităţii care celebrează Euharistia. De fapt, venirea lui Cristos schimbă întotdeauna ceva, transformă. Consumarea pâinii şi a vinului nu rămân pur şi simplu două gesturi indiferente, ci devin Cina Domnului; pâinea şi vinul nu rămân alimente simple, ci devin simboluri reale ale prezenţei şi dăruirii sale, devin Trupul şi Sângele lui Cristos, pentru ca cei prezenţi la adunare să devină trupul său şi să participe la dăruirea sa. Să mai spunem că venirea lui Cristos, participarea la dăruirea sa şi transformarea darurilor în vederea transformării oamenilor au loc prin Duhul Sfânt.

În acest sens, reforma liturgică a Conciliului Vatican al II-lea a dat din nou epiclezei - cererea adresată Tatălui de a-l trimite pe Duhul Sfânt -, locul cuvenit în liturgia romană. În trei din rugăciunile euharistice, această cerere se află înainte de relatarea instituirii, sub forma unei invocări pentru sfinţirea darurilor ("Duhul Sfânt să sfinţească aceste daruri ca să devină trupul şi sângele lui Isus Cristos..."). Canonul Bisericii antice transmis de Hipolit includea în această invocare şi sfinţirea celebranţilor, lărgind în felul acesta raza transformării euharistice. Prin redescoperirea caracterului de epicleză al Euharistiei, Conciliul a aruncat o punte de legătură către Biserica orientală, în liturgia căreia epicleza a constituit întotdeauna o parte esenţială. În fine, aspectul pneumatologic pune în evidenţă caracterul personal al transformării euharistice. Duhul Sfânt semnifică, de fapt, prezenţa personală şi transformatoare a Tatălui (şi a Fiului) în altul. Transformarea prin Duhul Sfânt este o schimbare din interior. Deci, Euharistia ca invocare a Duhului Sfânt înseamnă că celebranţii se deschid către prezenţa reală în sens spiritual, către venirea Domnului ce transformă întreaga adunare şi pe cei care sunt prezenţi în ea.

Dar Euharistia nu este numai o aducere-aminte ce înfăptuieşte sau actualizează trecutul, ci şi un preludiu eshatologic, semn puternic al împlinirii finale ("Moartea ta o vestim, Doamne,... până când vei veni"). Lucrul acesta înseamnă că Euharistia reprezintă, pe de o parte, lumea viitoare în care creştinii speră, iar pe de alta, îndeplineşte o funcţie de provocare, schimbare, încurajare: contrastul dintre celebrare şi realitea cotidiană îi face pe participanţi să constate imperfecţiunea lumii; imaginea lumii viitoare îi determină şi mai mult pentru a se angaja să conlucreze la venirea ei şi se întăreşte în sufletul lor speranţa că un astfel de angajament nu este în zadar.

Fără îndoială, Euharistia este izvorul şi culmea vieţii bisericeşti, este celebrarea ei cea mai importantă, căci în ea "este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru" (PO 5). Totuşi, trebuie să reţinem că Biserica nu se celebrează pe sine în cadrul Euharistiei, ci istoria din care provine existenţa ei, speranţa care o însufleţeşte, venirea Domnului care o transformă. Totodată, în această celebrare se reprezintă ceea ce este Biserica sau trebuie să fie: o comuniune şi o comunitate care dă mărturie despre Isus Cristos şi despre împărăţia lui Dumnezeu vestită de El, care caută să trăiască această mărturie slujind pe aproapele şi care reprezintă simbolic ambele lucruri - mărturia cuvântului şi mărturia faptei - în celebrarea liturgică. Deci, din Euharistie fac parte atât predicarea Cuvântului, cât şi frângerea pâinii, de aceea ea este, deşi nu numai, o imagine a Bisericii. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc împreună "un singur act de cult" (SC 56)¹⁶.

Această dimensiune divino-umană a teologiei euharistice din zilele noastre cere o precizare cât priveşte adoraţia euharistică. După cum se ştie, din cele mai vechi timpuri, Biserica a cunoscut practica păstrării pâinii consacrate în afara celebrării euharistice. În timpurile de la începutul Bisericii, motivele păstrării erau următoarele: pentru a fi împărţită la bolnavi şi muribunzi, pentru a fi purtată şi primită în casele creştinilor în zilele când nu se celebra Euharistia, pentru a face schimb de bucăţi din pâinea euharistică cu alte comunităţi sau pentru a o introduce în următoarea celebrare euharistică din acelaşi loc. În timpul evului mediu, păstrarea pâinii a dobândit o nouă funcţie: trebuia să servească la adoraţia lui Cristos în ostia consacrată, dar în afara Sfintei Liturghii. Aşa au apărut noile forme ale pietăţii euharistice: sărbătoarea Corpus Domini, procesiunile euharistice, expunerea ostiei în ostensor etc.

Astăzi, teologia euharistică catolică acordă o atenţie deosebită caracterului de ospăţ al Euharistiei, subliniind faptul că forma adevărată, specifică şi primordială a pietăţii euharistice este celebrarea Cinei Domnului; din ea fac parte predicarea cuvântului, rugăciunea euharistică de mulţumire, memorialul ultimei cine, împărţirea şi primirea darurilor euharistice. Aşadar, celebrarea Cinei Domnului conferă valoare tuturor celorlate practici de venerare a Euharistiei, adică toate celelalte forme ale cultului euharistic sunt importante în măsura în care conduc la Sfânta Liturghie, o prelungesc sau o pregătesc.

O altă precizare trebuie făcută aici în legătură cu aspectele ecumenice ale Euharistiei. Este vorba de aşa numita communicatio in sacris (împărtăşirea creştinilor aparţinând unor confesiuni diferite întru cele sfinte) care trebuie să ţină cont de următoarele două principii: exprimarea unităţii Bisericii şi participarea la mijloacele de har. Tensiunea între aceste două principii caracterizează atât practica, cât şi reflecţia teologică de astăzi. Dreptul canonic (1983) afirmă în linie de principiu interdicţia de a împărţi Euharistia la creştinii necatolici, dar admite o serie de excepţii bine precizate¹⁷.

Totuşi, discuţia teologică prezintă astăzi unele tendinţe demne de atenţie: unii se întreabă dacă este permisă o participare comună la Cina Domnului, alţii se întreabă care ar fi motivele ce împiedică o astfel de celebrare. În favoarea participării comune la Cina Domnului se invocă legătura sacramentală a unităţii, constituită de Botez "între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el" (UR 22). Apoi, în spaţiul românesc, între creştinii catolici şi creştinii ortodocşi există o convergenţă în mărturisirea de credinţă, în special în ceea ce priveşte caracterul de jertfă şi de prezenţă reală al Euharistiei; de asemenea, în aceste două tradiţii creştine s-a păstrat substanţa veritabilă şi integrală a tainei euharistice, deoarece ambele au sacramentul Preoţiei; totodată şi unii şi alţii consideră că Euharistia nu este un mijloc pentru a ajunge la unitate, ci semnul unităţii actualizate în mod desăvârşit.

Să adaug faptul că în România, după vizita Papei Ioan Paul al II-lea din 7-9 mai 1999, conştiinţa acestei unităţi a crescut în mod semnificativ. Creştinii separaţi îşi amintesc acum cu mai multă tărie de rugăciunea lui Isus pentru unitatea vizibilă a ucenicilor, rugăciune pe care Sfântul evanghelist Ioan o aşază, şi nu întâmplător, în contextul Ultimei Cine (In 17,21-23). Pentru noi, care aşteptăm hotărârea ierarhilor ca fraţii separaţi să poată sta din nou în jurul aceluiaşi altar, doar simpla rostire a rugăciunii lui Isus de la Ultima Cină este deja un lucru important pentru unitatea mult dorită.

În paginile care urmează publicăm lucrările colocviului teologic de la Traian, organizat de către Academia Catolică "Sfântul Augustin" la cererea P.S. Petru Gherghel, episcop de Iaşi. Obiectivul principal al colocviului a fost acela de a descoperi împreună noi modalităţi de celebrare a tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi examinarea direcţiilor de înnoire (convertire) pe care Biserica noastră locală le-a urmat de la Conciliul Vatican al II-lea până astăzi. Interesul manifestat de participanţi în timpul lucrărilor şi după terminarea lor i-a încurajat pe organizatori să adune între coperţile acestui volum temele dezbătute şi, totodată, să spere că în viitor astfel de momente teologice s-ar putea repeta.

Note