RUGĂCIUNEA

Căci a ta este împărăţia

Rugăciunea Tatăl nostru pe cât începe de frumos pe atât se termină de trist. Primul cuvânt e "Tată", mai exact "Abba", adică "Tăticule", cuvânt delicat, duios, care inspiră încredere, siguranţă, bucurie. E încrederea şi bucuria copilului care se află în braţele tatălui său. Ultimul cuvânt e "Cel Rău". Cuvânt tulburător, care inspiră teamă. Şi, de fapt, ultima invocaţie a rugăciunii este un strigăt dramatic: mântuieşte-ne, salvează-ne din ghearele Satanei! Deja primii creştini şi-au dat seama de modul deprimant, traumatizant, în care se termină rugăciunea şi au voit să-l atenueze, spre a se încheia pe un ton mai optimist, mai vesel. Cum să o facă? Să încheie rugăciunea cu aclamaţia de bucurie şi speranţă "Amin"? Nu puteau să o facă. Ei proveneau din iudaism şi în tradiţia de rugăciune a evreilor era complet interzis să se alăture aclamaţia de bucurie "Amin" la numele Diavolului care este simbolul tuturor tristeţilor. Ar fi însemnat un "Amin", un "da", un "aşa să fie" spus Celui Rău.

Şi atunci creştinii au adăugat între rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus şi aclamaţia "Amin" o doxologie, adică o rugăciune de preamărire a lui Dumnezeu: "Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci!" Doxologia aceasta o găsim în Didahe; cartea scrisă de un creştin evreu la începutul secolului II, dar compusă din elemente existente cu mult înainte de anul 100. În Didahe doxologia vine imediat după rugăciunea Tatăl nostru luată din Evanghelia Sf. Matei. Scriind în mediu evreiesc şi pentru evrei, Sf. Matei a considerat inutil să mai transcrie la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru doxologia rostită de Isus. Se înţelegea de la sine. În Evanghelii găsim numeroase doxologii rostite de Isus. Cea mai importantă este cea din rugăciunea sacerdotală, de la Cina cea de Taină. Apocalipsa, care reflectă liturgia primilor creştini, e plină de doxologii.

Doxologia: "Căci a ta este împărăţia..." a rămas prezentă şi s-a impus în toate liturgiile la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru în secolele II - III. Deasemenea s-a strecurat în unele din cele mai vechi manuscrise ale Evangheliei Sfântului Matei. Orientalii au păstrat-o în rugăciunea lor liturgică şi particulară. Latinii au pierdut-o cu timpul. Paradoxal, protestanţii au păstrat-o şi ei, crezând că face parte din textul original al Scripturii, sau au păstrat-o, poate, numai pentru a se distanţa de catolici. Pentru catolici în ultimele secole Tatăl nostru se încheia cu "Amin", fără ca ei să-şi de-a seama cât de nepotrivită era alăturarea lui "Amin" de "Cel Rău". În ultimii 10 - 20 de ani catolicii români, cel puţin în Moldova, l-au pierdut şi pe "Amin", nu-l mai spun la sfârşitul rugăciunii Tatăl nostru. Nu se cunoaşte motivul. Probabil că nici nu a fost vreun motiv. Din dispoziţia Papei Paul al VI-lea doxologia: "Căci a ta este împărăţia..." a fost reintrodusă în misalul roman după Tatăl nostru la Sfânta Liturghie. Lucru care, din punct de vedere ecumenic, nu este lipsit de importanţă. Şi ar fi de dorit să se reia această doxologie şi în rugăciunea individuală după Tatăl nostru. În felul acesta apare clar că ultimul cuvânt nu este un strigăt provocat de frică, ultimul cuvânt nu-l are de spus Cel Rău, ultimul cuvânt îi revine lui Dumnezeu, căci a lui este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci.

Primii creştini au armonizat bine doxologia aceasta cu primele trei cereri din Tatăl nostru. "Căci a ta este împărăţia" se referă la "vie împărăţia ta". "Puterea" se referă la voinţa lui Dumnezeu. "şi mărirea" este o prelungire a cererii "sfinţească-se numele tău".

Doxologia, urmând tradiţia iudaică de rugăciune, se încheie cu aclamaţia "Amin", tradus cu "aşa să fie" în unele limbi, Amin are un dublu înţeles. Mai întâi este o mărturisire de speranţă, de încredere că Dumnezeu ne dă ceea ce am cerut în rugăciunea Tatăl nostru pe care am rostit-o. Cuvântul ebraic "amen" provine din acelaşi verb din care provine şi cuvântul arab "amän", iar amän înseamnă toiag. Beduinul nu se încumetă să pornească la drum prin pustiu fără toiagul, fără "amän"-ul său. Pe el se sprijină şi îşi ţine echilibrul când păşeşte pe nisip, de el îşi atârnă desaga de călătorie pe care o poartă pe umăr, cu el se apără de eventualii agresori. Dumnezeu este toiagul nostru de sprijin, stânca noastră solidă.

În al doilea rând. "Amin" este un "da", un "aşa să fie", un angajament de viaţă la tot ce am spus în rugăciune: sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta.

Isus în Evanghelie ne-a învăţat cum să ne rugăm Tatălui. Dar tot în Evanghelie, Isus ne arată că şi Tatăl se roagă de fiii săi. Ne amintim de tatăl din parabola fiului risipitor care iese în drum spre a-l ruga pe fiul său, aparent ascultător, care nu voia să intre în casă. Apelativul cu care ne adresăm noi lui este: Tată. El se adresează cu apelativul: Fiul meu. Şi în continuare: "Tu eşti mereu cu mine şi ce e al meu e şi al tău". Rugăciunea Tatăl nostru pe care o recităm mereu întreţine în noi sentimentul prezenţei Tatălui ceresc, convingerea că mereu suntem cu el şi tot ce este al lui este şi al nostru. Dar se poate întâmpla ca noi în schimb să spunem de zece sau de douăzeci de ori pe zi această rugăciune şi să nu fim mereu cu Tatăl. Rămânem străin de el când o spunem neatenţi, în grabă, din obişnuinţă, mecanic. Didahe recomanda creştinilor să spună această rugăciune numai de trei ori pe zi spre a nu cădea în greşeala păgânilor care cred că sunt ascultaţi fiindcă trăncănesc cuvinte multe. Un Tatăl nostru pe zi spus rar, meditând, reflectând asupra fiecărui cuvânt, valorează mai mult decât dacă l-am repetat de dimineaţă până seară fără întrerupere, cu neatenţie.

Un autor german, E. Frommel, ne dă un model de felul cum ne putem ruga Tatăl nostru meditând. "Rugăciunea Tatăl nostru, scrie autorul, ne conduce în marele palat regal al Tatălui nostru ceresc. Rostind cuvintele «Tatăl nostru» noi batem la poarta palatului, acolo unde serafimii şi cherubimii cântă fără încetare: «Sfânt, sfânt, sfânt» şi spunem şi noi: «sfinţească-se numele tău». Apoi intrăm în sala tronului unde Dumnezeu domneşte cu sceptrul în mână înconjurat de curtea cerească şi spunem: «Vie împărăţia ta». Apoi intrăm în cabinetul său personal de unde trimite pretutindeni îngerii, mesagerii, cu poruncile sale şi spunem: «Facă-se voia ta precum în cer, aşa şi pe pământ». Apoi trecem în marea bucătărie a palatului unde se pregăteşte hrană şi pentru păsările cerului şi spunem: «Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi». După care trecem în biroul administraţiei unde se păstrează registrele datornicilor şi ne rugăm: «Et dimitte nobis debita nostra» (Şi ne iartă nouă datoriile noastre). La cuvintele: «şi nu ne duce pe noi în ispită» - intrăm în depozitul de muniţii al palatului şi luăm armele de apărare împotriva ispitelor. În cele din urmă intrăm în temniţă, în camera de tortură a palatului, unde călăul aplică tot felul de pedepse celor daţi pe mâna lui şi ne rugăm: «Ci ne mântuieşte de Cel Rău»."

Aşa trebuie să recităm rugăciunea Tatăl nostru. Ultimul "Amin" îl va rosti Tatăl ceresc când ne vom prezenta în faţa lui la sfârşitul vieţii. Ca în povestirea care urmează, cu care închei această meditaţie şi întregul ciclu de meditaţii asupra rugăciunii Tatăl nostru.

Un cioban bătrân, murind, s-a prezentat la poarta Paradisului. De mic nu făcuse altceva decât să păzească oile şi nu a reuşit să înveţe altă rugăciune decât Tatăl nostru, pe care îl ştia de pe genunchii mamei sale. Când Sf. Petru i-a deschis poarta, bătrânul s-a interesat de la el ce trebuie să spună când se va prezenta în faţa lui Dumnezeu la judecată.
- Ştii să te rogi? - îl întreabă Sf. Petru, scuturând cheile.
- Da - zice bătrânul - ştiu să spun Tatăl nostru.
- Bine, să spui Tatăl nostru când vei ajunge în faţa lui Dumnezeu şi să fii atent ce îţi va spune el.
Bătrânul păşeşte sfios spre tronul lui Dumnezeu, cade în genunchi, îşi împreunează mâinile şi rosteşte rar, cu evlavie, rugăciunea Tatăl nostru aşa cum îl învăţase mama sa de mic copil. După ultima cerere "Ci ne mântuieşte de Cel Rău", Dumnezeu se ridică de pe tronul său, se apleacă asupra lui şi spune, privindu-l cu dragoste: "Amin. Aşa să fie".