RUGĂCIUNEA

Anticristul

În discursul său din 15 noiembrie 1972, Papa Paul al VI-lea punea această întrebare: "Există indicii ale prezenţei activităţii diabolice? Care sunt?" "Răspunsul la această întrebare, spune Paul al VI-lea, impune multă precauţie, deşi semnele Celui Rău par uneori să se arate cu evidenţă (Cfr. Tertulian, Apol. 23). Putem presupune acţiunea lui sinistră acolo unde negarea lui Dumnezeu devine radicală, subtilă şi absurdă, acolo unde minciuna se impune cu ipocrizie şi forţă împotriva adevărului evident, acolo unde iubirea este stinsă de un egoism rece şi crud, acolo unde numele lui Cristos este atacat cu o ură conştientă şi rebelă, acolo unde spiritul Evangheliei este falsificat şi dezis, acolo unde disperarea se afirmă ca având ultimul cuvânt şi aşa mai departe. Este el, seducătorul perfid şi viclean, cel care ştie să se infiltreze în noi pe calea simţurilor, a imaginaţiei şi a concupiscenţei."

Mobilul tuturor manevrelor Satanei este unul singur; cel care l-a împins la păcatul său de revoltă, şi anume, dorinţa de a se aşeza în locul lui Dumnezeu. De aceea Diavolul poate fi numit maimuţa lui Dumnezeu sau sosia, dublura lui Dumnezeu. Acest lucru îl descrie foarte bine scriitorul rus P. Evdokimov: "Mincinos şi tată al minciunii, prin esenţă, Cel Rău îşi atribuie o vocaţie redutabilă, aceea de a perverti cu bună ştiinţă adevărul. Diavolul se erijează în dublură pentru a-l evacua pe Dumnezeu din creaţia sa, pentru a face lumea creată insensibilă la prezenţa divină şi a opera astfel o uriaşă substituire: "Îngâmfat în inima sa şi-a zis: Eu sunt Dumnezeu şi şed pe tronul lui Dumnezeu" (Cfr. Ez 28,2).

Am citat din acest scriitor rus. De fapt, scriitorii ruşi din secolul trecut şi de la începutul acestui secol (XX) au avut o intuiţie profetică extraordinară şi au demascat manevrele şi tacticile Satanei prezente în lume în vremurile pe care le trăim. Toate aceste manevre sunt prezente în discursul lui Paul VI. Paul Vi îi cunoştea pe scriitorii ruşi. Să nu uităm că Dostoievski a fost autorul preferat al lui Paul al VI-lea.

Iezuitul Tomas Spidlik, în cartea sa Calea Spiritului, notează că la scriitorii ruşi Anticristul timpurilor noastre este un Anticrist cu trei feţe (Anticristul, adică potrivnicul lui Cristos, este Diavolul chiar dacă acest nume se dă şi celor care sunt instrumente în mâinile Diavolului). Cele trei feţe, reprezintă trei tipuri de seducţie.

Mai întâi este Anticristul carnal, senzual care operează în lume prin nebunia plăcerilor, prin beţia simţurilor, făcând ca Dumnezeu să fie uitat. Acest Anticrist este prezentat de N. V. Gogol în nuvela sa Portretul în care vorbeşte de un pictor care l-a făcut prezent pe Diavol în lume prin intermediul artei sale. Ca să-şi ispăşească păcatul, pictorul intră în monahism, hotărât să realizeze icoana lui Cristos în propria fiinţă prin viaţă ascetică. În arta iconografică pictorul trebuia să ofere ochiului numai ceea ce slujeşte la exprimarea ideii şi a sensului spiritual. În momentul în care arta prezintă o frumuseţe care stârneşte plăcerile simţurilor - Eve goale, Marii Magdalene senzuale, frivole, - sacrul devine diabolic: te face să uiţi de Dumnezeu, nu te mai conduce către Cristos, ci către Anticrist.

Anticristul carnal a câştigat o bună parte a omenirii şi continuă să o câştige prin această formă de seducţie: beţia simţurilor: erotism, amor liber, pornografie, nudism, droguri, alcool, (americanii sunt pe punctul de a pune şi ţigara în rândul drogurilor). Anticristul deţine o uriaşă industrie prin care propagă beţia plăcerilor: filme porno, imagini, televiziune, discoteci. La unele secte, mai ales la cele satanice, consumul de droguri şi orgiile sunt mijloace de a realiza extazul, unirea cu divinitatea. Evident, cel ce se dă drept divinitate e Satana.

În cartea lui Ernetti, Cateheza Satanei, Duhul necurat nu-şi poate ascunde mulţumirea pentru extraordinarele succese pe care le are cu televiziunea şi discotecile, în special reuşind să corupă clerici, călugări, maici, seminarişti pe care îi împinge gata corupţi în preoţie făcându-i să creadă că, de fapt, ei reprezintă avangarda şi progresul în Biserică. Citez din cartea lui Ernetti: "Televizorul... ah, televizorul... e aparatul meu, eu l-am inventat... pentru a distruge sufletele şi familiile... pe care le dezbin, le distrug cu programele mele atât de subtile şi penetrante... ah, televizorul este centrul de seducţie spre care atrag de asemenea atâţia preoţi, călugări, călugăriţe, mai ales la orele târzii, făcându-i apoi să nu se mai roage, (urmează un hohot de râs prelung). Într-o clipă mă prezint lumii întregi... mă ascultă şi mă văd toţi...

Discotecile... ce frumos... sunt palatele mele de aur unde atrag cele mai bune speranţe ale societăţii, pe care pun stăpânire, distrugându-le sufletele şi trupurile... mii şi mii de persoane câştig cu alcoolul, cu drogul, cu sexul... ah, ce recoltă neîntreruptă... Eu sunt regele adevărat al lumii şi nu Dumnezeul vostru pe care eu l-am răstignit". Satana, în continuare, nu ştie cum să-şi exprime bucuria văzând şi persoane consacrate lui Dumnezeu în discoteci.

Al doilea Anticrist la scriitorii ruşi e Anticristul ideologic, care îndepărtează lumea de Cristos prin seducţia ideologiilor sau, mai exact, a teologiilor transformate în ideologii, în teorii omeneşti, care se îndepărtează de persoana lui Cristos şi de puterea lui divină. Acest tip de Anticrist apare în romanul lui Dostoievski, Idiotul. La sfârşitul secolului trecut mulţi intelectuali erau fascinaţi de scrierile lui L. N. Tolstoi care păreau să propage creştinismul în forma sa cea mai pură. Creştinismul, susţinea Tolstoi, trebuie eliberat de elementele sale mitologice. Minunile lui Isus şi chiar misterioasa sa persoană aparţin mitologiei. E teoria demitizării atribuită lui Bultman. Replica vine de la Dostoievski. Personajul principal din Idiotul, prinţul Mîşkin, pare a fi un Cristos care seduce tot anturajul cu sfinţenia şi cu idealul său creştin, dar care, în cele din urmă, se dovedeşte a fi un impostor şi un criminal, adică un anticrist. Îşi încheie viaţa într-un sanatoriu de boli mintale.

În cartea lui Ernetti, Satana nu-şi ascunde bucuria de a fi pus stăpânire pe o bună parte din omenire şi prin aceste ideologii sau pseudo-teologii: "Teologii mei, cu învăţăturile inspirate de mine... Ah, ei sunt trupele mele de elită! Ce teologi inteligenţi! Ei au înţeles că acele dogme foarte rigide, dictate de anumiţi capi neghiobi ai Bisericii, în realitate sunt nişte copilării false, care se prăbuşesc la simpla confruntare cu realitatea zilnică... Cât sunt de cumsecade... foarte cumsecade... Teologia morţii lui Dumnezeu eu am inspirat-o... De când domnesc eu, Dumnezeul vostru e mort, nu mai există. S-a terminat cu orice lege: toţi pot şi trebuie să trăiască liberi, aşa cum învăţ eu: libertatea de idei, libertatea de gândire, libertatea de acţiune... fiecare e, în sfârşit, absolut liber să acţioneze şi să facă ce crede şi ce vrea... Nu mai există normă, nici lege... fiecare e stăpân ca şi mine peste tot şi peste toate. Iar dacă Dumnezeu a murit, e clar că toate celelalte dogme au dispărut. Şi, iată, sute şi sute de teologi ai mei, care au curajul să-l înfrunte chiar pe preotul în alb (Papa) cu scrisori şi semnături... Foarte cumsecade aceşti teologi, aceşti preoţi şi... atâţia episcopi! E serviciul cel mai bun pe care mi-l pot face: să mă lase să lucrez în linişte, fără să ia câtuşi de puţin atitudine împotriva prezenţei mele şi a vicleniilor mele... Sunt foarte cumsecade... Teologii mei neagă dogmele Bisericii voastre şi unii teologi stupizi neagă existenţa mea... Ce triumf!... (hohote de râs). Şi atunci unde mai sunt ereticii de altădată? Nu mai e nici unul! Nu mai e eretic nici cine nu mai crede în dogme, nici cine nu mai crede în mine... Am învins Biserica voastră!"

În sfârşit,la scriitorii ruşi, avem Anticristul filantrop sau, dacă vreţi, Anticristul masonic, sau Anticristul ecumenic; e marele reformator social de tip New Age, care realizează pacea şi armonia universală prin toleranţă fără limite, proclamând toate religiile lumii, toate principiile morale la fel de bune şi de inspirate. Oamenii vor trăi, în sfârşit, în pace, neavând pentru ce să se certe. Acest tip de Anticrist îl găsim în Povestirea despre Anticrist, cartea scrisă de V. Soloviov spre sfârşitul vieţii sale. Soloviov, marele teolog ortodox rus, care a murit catolic. Cartea conţine elemente profetice care se realizează incredibil sub ochii noştri. În viziunea scriitorului, pregătirea imediată pentru venirea lui Anticrist trebuia să fie secolul XX, epoca unor teribile războaie. Aceste dezastre au un efect bun: căderea ideologiilor pentru care oamenii se omorâseră între ei. Oamenii nu mai cred în nimic, nu mai vor nimic decât să trăiască şi să-i lase şi pe alţii să trăiască în pace. Pentru realizarea acestui deziderat umanitarist apare Anticristul, om genial, frumos, bun orator, filantrop. La început nu e împotriva lui Cristos, dar apoi îl consideră un idealist utopic şi îşi propune să realizeze ceea ce nu a realizat Cristos. Se declară adevăratul fiu al lui Dumnezeu. Publică lucrarea "Calea deschisă spre pacea şi bunăstarea universală". Succesul e enorm. E ales şeful parlamentului european, apoi împărat al Romei şi, în sfârşit, împăratul lumii. În cele din urmă îşi stabileşte capitala la Ierusalim. Papa se stabileşte la Petersburg şi i se interzice să facă prozelitism. Convoacă un conciliu ecumenic la Ierusalim la care i-a parte şi Papa Petru al II-lea. Un rol important îl are un prelat al curţii, episcop catolic ex partibus infidelium care a studiat magia şi ştie că aşa-zisele miracole şi viziuni mistice pot fi explicate şi reproduse în mod ştiinţific, precum şi magul Apollonius care deţine toate secretele magiei, spiritismului, astrologiei, parapsihologiei şi ale ştiinţelor oculte. Cu ajutorul lor, Anticristul poate săvârşi minunile pe care le săvârşea Cristos şi să deţină puterile pe care le-a refuzat Cristos în pustiu când i le-a oferit Satana.

Anticristul carnal, Anticristul teolog, Anticristul umanist.

Având în faţa ochilor cele trei feţe ale lui Anticrist, cele trei forme de seducţie, putem realiza ceea ce maeştrii vieţii spirituale numesc "discretio spirituum" - discernerea spiritelor -, adică putem să ne dăm seama a ce ţine în viaţa noastră şi în jurul nostru la Cristos şi ce vine de la duşmanul lui Cristos, de la Anticrist.