RUGĂCIUNEA

Dumnezeu nu ispiteşte, dar pune la încercare

"Şi nu ne duce pe noi în ispită".

Cuvinte misterioase, cuvinte şocante, cuvinte care ar putea chiar să ne scandalizeze. Dumnezeu ne duce în ispită? Ne ispiteşte? În acest caz diavolul cu ce se mai ocupă? Primul teolog latin, Tertulian, în secolul al III-lea, comentând rugăciunea Tatăl nostru spunea: "Să ne ferească cerul să credem că Dumnezeu ar putea să ne ispitească!" Acelaşi lucru îl spusese mult mai înainte Apostolul Iacob în scrisoarea sa: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: "Sunt ispitit de Dumnezeu." Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit să facă rău şi el însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (1,13).

Pentru a se clarifica înţelesul acestor cuvinte, "şi nu ne duce pe noi în ispită", în alte limbi s-a tradus cu: "şi nu lăsa să cădem în ispită" sau "şi fereşte-ne de ispită" sau "şi nu lăsa să cădem în puterea ispitei".

Cuvântul grec "peirasmos" - ispită - ca şi corespondentul său ebraic ca şi cel aramaic înseamnă şi încercare şi ispită. Încercarea poate să vină de la Dumnezeu, ispita vine numai de la diavol. Încercare este şi ea un fel de ispitire. Dar este o deosebire fundamentală între încercare şi ispită. Încercarea la care ne supune Dumnezeu vizează binele, salvarea noastră; ispita la care ne supune diavolul vizează răul, pieirea noastră. Dacă luăm cuvântul "peirasmos" cu sensul de încercare, putem formula astfel penultima cerere din Tatăl nostru: "şi nu ne pune pe noi la încercare, sau, dacă ne pui la încercare, nu ne lipsi de ajutorul tău la vremea încercării".

Expresia "a pune la încecare" cunoaşte o mulţime de aplicaţii. Se pune la încercare un pod înainte de a fi dat în funcţiune, spre a i se verifica rezistenţa. Se pune la încercare, se probează, un avion, înainte de a fi dat în funcţiune. Se pune la încercare aurul spre a i se dovedi autenticitatea.

Oamenii se pot pune unii pe alţii la încercare. "Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon... Şi a venit să-l încerce prin întrebări grele. A sosit la Ierusalim cu un alai foarte mare şi cu cămile care aduceau mirodenii, aur foarte mult şi pietre scumpe" (şRegi 10,1-2).

Iar în Eclesiastic stă scris: "Dacă vrei să-ţi faci un prieten, fă-l punându-l la încercare şi nu te grăbi să te încrezi în el" (6,7).

Chiar Dumnezeu poate fi pus la încercare de către om, şi aceasta se întâmplă atunci când omul se îndoieşte de iubirea, de existenţa, de prezenţa lui Dumnezeu. Tipică este întrebarea evreilor în pustiu: "Este Domnul în mijlocul nostru sau nu este?"

Dumnezeu constată cu amărăciune în cartea Numerilor: "Toţi acei oameni au văzut cu ochii lor slava mea şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustiu şi totuşi m-au pus la încercare de zece ori până acum şi n-au ascultat glasul meu. Toţi aceştia nu vor vedea ţara pe care am promis cu jurământ părinţilor lor că le-o voi da" (Num 14,22-23).

Psalmistul face îndemnul de a nu se repeta păcatul de odinioară: "Nu vă împietriţi inima ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustiu, unde m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare deşi văzuseră lucrările mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta" (Ps 95,8-9).

Nu numai evreii, dar şi creştinii pot să-l pună pe Dumnezeu la încercare atunci când cultivă un gust exagerat pentru miracole, pentru extraordinar, pentru senzaţional, obligându-l pe Dumnezeu cumva să-şi dovedească existenţa şi iubirea sa prin intervenţii miraculoase la comandă, uitând cuvintele din Înţelepciunea lui Solomon: "Cugetaţi drept despre Domnul şi căutaţi-l cu inimă smerită, căci el se lasă găsit de către cei care nu-l pun la încercare şi se arată celor care au credinţă în el" (1,1-2).

În sfârşit, este Dumnezeu cel care îl pune la încercare pe om, nu ca să-i întindă o cursă, ci spre binele omului. O face mai întâi pentru a verifica trăinicia credinţei şi a fidelităţii omului faţă de el. Îngerul Domnului îi explică lui Tobia: "Eu am fost trimis ca să pun la încercare credinţa ta" (Tob 12,13).

În al doilea rând o face pentru ca omul să dezvăluie ce are în inima sa. Citim în cartea Deuteronomului: "Aminteşte-ţi de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patru zeci de ani în pustiu, ca să te smerească şi să te pună la încercare ca să-ţi cunoască pornirile inimii" (Deut 8,2). Acesta a fost scopul încercării l-a care Dumnezeu l-a supus pe Abraham. Încercare absurdă, după logica umană: să-l sacrifice pe Isac, unicul fiu, primit la adânci bătrâneţe printr-un miracol şi prin care trebuia să apară un popor numeros ca stelele cerului şi ca nisipul mării! Dumnezeu a voit să se dezvăluie credinţa şi ascultarea eroică din inima patriarhului. Urmând acest exemplu al lui Dumnezeu, în toată tradiţia spirituală monastică a existat, ca o condiţie pentru primirea în monahism, punerea la încercare a ucenicului: i se cere să facă fapte, omeneşte vorbind, absurde (să răsădească varza cu rădăcina în sus, să zicem) pentru a face dovada că în inima sa ucenicul are spiritul ascultării şi al umilinţei.

În al treilea rând, Dumnezeu îl pune pe om la încercare pentru a-l purifica de păcatele sale. Scrie Cartea Înţelepciunii lui Solomon: "Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de el. Ca pe aur în topitorie, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere de tot i-a primit" (3,5-6). Iar psalmistul se roagă: "Cercetează-mă Doamne, pune-mă la încercare, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi inima" (Ps 26,2). Mai impresionantă este rugăciunea Sfântului Augustin: "Domine hic ure, hic seca, hic nihil parcas, ut in aeternum parcas". (Doamne arde-mă aici, taie-mă aici, nu-mi cruţa nimic aici, ca să mă cruţi în veşnicie).

Cred că îi aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur comparaţia cu lipitorile folosite odinioară pentru purificarea sângelui. Lipitorile, aplicate pe trupul bolnavului, sug sângele cu nesaţ, şi nu-şi dau seama că ele sunt de fapt un instrument în mâinile medicului, că răul pe care îl fac ele e un bine; e o purificare a sângelui otrăvit. Încercările ne vin de cele mai multe ori de la oameni răi, invidioşi, răzbunători, lacomi, nedrepţi, dornici să ne sugă sângele. Ei nu sunt decât nişte lipitori în mâinile lui Dumnezeu care sug din sufletul nostru otrava, răul.

În sfârşit, Dumnezeu ne pune la încercare, pentru a ne face să ajungem la adevărata înţelepciune, pentru a ne maturiza în viaţa spirituală, pentru a ne ajuta să ajungem la el. Aici ne amintim de încercările la care Dumnezeu l-a supus pe Iob din Vechiul Testament. Înţelepciunea lui Solomon ne avertizează: "Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercare" (Înţ 2,1).

Apostolul Petru consideră încercările care vin de la Dumnezeu ca ceva normal pentru creştini: motiv de bucurie, nu de întristare: "Voi vă bucuraţi mult, deşi acuma, dacă trebuie, vă întristaţi pentru puţină vreme din cauza feluritelor încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi totuşi este încercat prin foc, să vă aducă laudă, slavă şi cinste la arătarea lui Isus Cristos" (1Pt 1, 6-7).

Toate aceste lucruri le-au cunoscut şi le-au trăit sfinţii. De aici atitudinea lor uluitoare în faţa încercărilor pe care le-au suportat în viaţă. Nu numai că le-au suportat, dar le-au dorit şi erau îngrijoraţi când încercările îi ocoleau.

Iată-l pe Sfântul Ambroziu. În cursul unei călătorii, intră într-o casă. Stăpânul casei îi spune că această casă nu a cunoscut nici o încercare, nici o suferinţă. Sfântul Ambroziu se sperie, consideră că e o casă blestemată: "Să ieşim repede de aici - îi zice însoţitorului său - ca nu cumva să izbucnească mânia lui Dumnezeu şi să se prăbuşească peste noi casa aceasta."

Iată-l pe Sfântul Francisc de Assisi pe patul de moarte, pradă unor dureri cumplite. "Părinte, îi zice fratele care îl asistă, roagă-l pe Dumnezeu să te trateze mai cu milă, căci mâna lui prea greu te apasă". Francisc coboară imediat din pat, se aşează în genunchi, sărută pământul, îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru suferinţele trimise, apoi se adresează celui de faţă: "Frate, ştiu c-ai vorbit din neştiinţă, altfel n-aş fi voit să te mai văd".

Mântuitorul îi arată Sfântului Francisc Xaveriu ce va trebui să sufere pentru convertirea necredincioşilor. Replica: "Amplius, Domine, amplius!" (Mai mult, Doamne, mai mult!).

Mântuitorul îl întreabă pe Sfântul Ioan al Crucii ce răsplată doreşte pentru ostenelile sale. Răspunsul: "Et pati et contemni pro te". (Să sufăr şi să fiu dispreţuit pentru tine).

Sfântul Pius al V-lea pe patul de moarte se roagă: "Doamne, sporeşte-mi durerea, dar sporeşte-mi şi puterea".

Nu toţi avem eroismul sfinţilor, de aceea nu avem curajul să ne rugăm ca ei. În tot cazul, rugându-ne Tatăl nostru, spunând: "şi nu ne duce pe noi înispită" vrem să spunem: "Tată îndepărtează de la noi încercările dar, ştiind că încercările sunt necesare pentru mântuirea noastră, dă-ne putere ca să le suportăm cu răbdare, să nu cădem pradă descurajării, să nu ne revoltăm atunci când ni le trimiţi".

Scrie Apostolul Pavel Corintenilor: "Nu v-a ajuns nici o încercare care să fi fost peste puterea omenească. Şi Dumnezeu care este fidel, nu va îngădui să fiţi încercaţi peste puterile voastre, ci împreună cu încercarea a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca să o puteţi suporta cu răbdare" (1Cor 10,13).